Conceptul de sfinţenie de pe plan ontologic se extinde aşadar pe planul moral şi apare în adevărata sa bogăţie ca ceva trăit în mod liber, care pătrunde existenţa însăşi a unei persoane tocmai pentru că ea, cu bogăţia fiinţei sale şi cu spontaneitatea voinţei sale libere, se uneşte cu Dumnezeu dăruindu-se lui în iubire. De aceea, fiind sfinţenia personală, ea poartă cu sine în mod necesar caracteristicile tipice fiecărei persoane şi are chiar, ca notă esenţială, un dinamism continuu: de fapt, aşa cum fiinţa personală a omului dezvoltându-se se îmbogăţeşte sau sărăceşte, la fel şi unirea omului cu Dumnezeu, tocmai pentru că este legată de dezvoltarea personalităţii însăşi, este în continuă fază de îmbogăţire şi de însărăcire. Dar aşa cum dezvoltarea unei personalităţi ar trebui să urmeze o linie constantă în ascensiune, la fel şi sfinţenia.
a) Inseraţi adânc în misterul Întrupării şi al Răscumpărării. Suntem persoane reale care trăiesc într-o ordine istorică concretă, persoane umane care trăiesc în ordinea supranaturală, înzestrate şi îmbogăţite cu o viaţă divină, care ne este comunicată în Cristos.
Revelaţia, de fapt, ne conduce la a considera unirea noastră cu Dumnezeu într-o lumină nouă, aceeaa care provine din misterul Întrupării şi al Răscumpărării: acum, faptul că Cuvântul divin s-a întrupat nu are ca singur rezultat că există o natură umană preasfântă, întrucât este unită cu Dumnezeu într-un mod atât de intim că transcende posibilităţile noastre de înţelegere; acest fapt exercită şi un profund influx asupra întregii omeniri. Cuvântul divin s-a făcut trup pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire: adică el a devenit unul dintre noi ca să ne dea posibilitate şi nouă, membrele acelui neam omenesc în care a voit să se insereze, de a fi uniţi cu Dumnezeu într-un mod nou; el a venit „ca să avem viaţa şi s-o avem din plin” (In 10,10), pentru a le da oamenilor viaţa sa divină, ca ei, nu doar ca simpli oameni, dar ca persoane introduse şi înălţate la intimitate supranaturală, să poată să se dăruiască şi să se unească cu Dumnezeu cu acele note şi bogăţii tipice celui care participă la viaţa divină.
b) Imperativul moral dedus din indicativul salvific. Şi cum înălţarea omului la ordinea supranaturală nu suprimă personalitatea omului, la fel şi procesul sfinţeniei sale în Cristos are loc în acel mod care este propriu persoanelor, adică pe un plant atât ontologic cât şi moral. De aceea sf. Paul, căruia îi place să-i numească simplu „sfinţi” pe cei care sunt botezaţi, întrucât sunt uniţi cu Cristos, nu încetează să îndemne creştinii să trăiască în mod conştient şi cu adevărat simţ de responsabilitate viaţa divină la care sunt făcuţi părtaşi, îi zoreşte aşadar să aibă în ei sentimentele lui Cristos şi să „se îmbrace” cu el.
c) Toţi creştinii sunt chemaţi la sfinţenie. În acest sens, aşadar, toţi creştinii sunt chemaţi la o sfinţenie deplină şi integrală, adică la cea mai intimă şi profundă unire posibilă cu Dumnezeu în Cristos, unire la care ei pot să ajungă cu răspunsul personal la harul dăruit lor de însuşi Dumnezeu. De aceea este exclus orice minimalims şi orice formă sau atitudine de mediocritate care ar putea să poarte la a se mulţumi cu ceea ce este strict necesar sau prescris. Exact invers, adevăratul creştin trebuie să se dăruiască cu elan generos lui Cristos şi lui Dumnezeu; nu poate şi nu trebuie să spună niciodată „ajunge”; el trebuie în mod constant să trăiască consacrarea şi unirea sa cu Isus Cristos şi cu trupul său mistic care este Biserica.
d) Sfinţenia – un adevărat eroism. De aceea vocaţia creştinului la sfinţenie se poate numi cu adevărat o invitaţie la eroism; sacramentul încorporării noastre în Cristos ne obligă de fapt să fim gata în fiecare clipă la jertfa cea mai sublimă a carităţii, adică la sacrificarea crudă din iubire faţă de Cristos şi Biserica sa. Se înţelege atunci că vocaţia la sfinţenie, care provine din inserarea în Cristos, este atât de angajantă încât fiecare creştin, tocmai pentru că este creştin, este chemat să fie sfânt în sensul cel mai strict al cuvântului.
e) Concepţii greşite. Este deci greşită concepţia conform căreia puţini aleşi ar fi chemaţi la sfinţenia perfectă; este greşită orice concepţie care poartă la a considera că sfinţii recunoscuţi în mod oficial de Biserică sunt astfel din cauza unor haruri cu totul speciale, ca darul miracolelor sau profeţiei, favoruri speciale de viaţă mistică sau ceva asemănător: în virtutea simplelor principii expuse mai sus, suntem în stare să înţelegem cât sunt de străine aceste idei de adevăratul concept teologic despre sfinţenia creştină. În virtutea acestor principii suntem însă şi în stare să înţelegem că sfinţenia creştină constă într-o tot mai mare unire cu Dumnezeu în Cristos şi deci într-o participare conştientă la viaţa lui Cristos, de care suntem ontologic uniţi prin milostivirea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu. (P. MOLINARI, „Santo” în S. DE FIORES, T. GOFFI, ed., Nuovo dizionario di spiritualità, Paoline, Cinisello Balsamo 1985,1369-1386, trad. pr. Isidor Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu