Evanghelia din această duminică ne poartă împreună cu Isus la Nazaret. Faima sa se răspândise dincolo de ţinutul său de baştină şi a ajuns până la Ierusalim. Mulţi au alergat ca să-l asculte. Toţi cei prezenţi, deşi îl cunoşteau bine, erau uimiţi de cuvintele sale. Şi se punea pe drept întrebarea, aceea care trebuia să le deschidă poarta credinţei: „De unde îi vin astfel de lucruri?” Dacă şi-ar fi amintit vechile cuvinte ale lui Moise: „Domnul Dumnezeul tău va ridica pentru tine, în mijlocul tău, între fraţii tăi, un profet asemenea mie: pe el să-l ascultaţi” (Dt 18,15), ar fi primit nu numai cuvintele sale dar pe Isus însuşi ca pe trimisul lui Dumnezeu. Însă locuitorii din Nazaret s-au oprit în faţa caracterului obişnuit al prezenţei sale: nu aşa îşi imaginau ei un trimis al lui Dumnezeu; se gândeau că un profet ar fi trebuit să aibă trăsăturile a ceva extraordinar şi miraculos, sau oricum pe cele ale puterii umane.
Isus, în schimb, se prezintă lor ca un om normal. În rest ştiau şi ei că era de condiţie modestă: „nu este acesta lemnarul?” îşi ziceau ei unii altora. A fi lemnar nu era o meserie cu o faimă aparte. În cartea lui Siracide se citeşte: „Aceştia nu sunt căutaţi în consiliul poporului, în adunare nu au un loc special, nu stau pe scaunul de judecată, nu cunosc dispoziţiile judecăţii. Nu strălucesc nici în instruire nici în drept, nu apar printre autorii de proverbe; dar susţin lucrurile materiale şi rugăciunea lor priveşte muncile meseriei” (Sir 38,33-34). Familia lui Isus era o familie normală, nici bogată, nici nevoiaşă. Nu părea să se bucure de o stimă deosebită din partea cetăţenilor din Nazaret: „Nu este fiul Mariei, vărul lui Iacob, al lui Iosif, al lui Iuda şi Simon? Şi verişoarele lui nu stau aici printre noi?” continuau ei să întrebe ascultătorii în sinagogă. Pe scurt, pentru nazarineni, Isus nu avea absolut nimic ce putea să-l distingă de ceilalţi. Îi recunoşteau desigur o înţelepciune aparte şi o capacitate uimitoare de vindecare, dar adevărata problemă era că ei nu acceptau să le vorbească cu autoritate despre viaţa lor şi despre comportamentele lor. Iată de ce uimirea s-a transformat imediat în scandal. „Şi erau profund scandalizaţi din cauza lui”, adaugă evanghelistul. Iar ceea ce părea să fie un triumf devine un faliment total.
Dar care era scandalul? Locuitorii din Nazaret, am putea spune, erau orgolioşi să aibă un concetăţean faimos; era o mândrie că Isus trecea drept un mare orator, că făcea minuni şi că purta faima cetăţii lor. Un singur lucru nu puteau să suporte: ca un om ca el, pe care toţi îl cunoşteau foarte bine, să poată avea autoritate asupra lor, adică să pretindă în numele lui Dumnezeu o schimbare a vieţii lor, a inimii lor, a sentimentelor lor. Toate acestea nu puteau să le accepte de la unul dintre ei. Şi totuşi acesta este scandalul întrupării: Dumnezeu acţionează prin om, cu toată micimea şi slăbiciunea trupului; Dumnezeu nu se foloseşte de oameni ieşiţi din comun, dar de persoane obişnuite; nu se prezintă cu minuni sau cuvinte răsunătoare, ci cu simplul cuvânt evanghelic şi cu gesturile concrete ale carităţii. Evanghelia predicată şi caritate trăită sunt semnele obişnuite ale prezenţei extraordinare a lui Dumnezeu în istorie. Apostolul Paul le scrie Corintenilor: „În timp ce iudeii cer semne, iar grecii caută înţelepciunea, noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni, dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, Cristos este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii. [...] Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi. Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii, ca să le facă de ruşine pe cele puternice. Dumnezeu a ales cele de jos ale lumii şi dispreţuite, ba chiar cele ce nu sunt, ca să le distrugă pe cele ce sunt” (1Cor 1,22-25.27-28).
Ştim bine cât de puţin este primită de mentalitatea comună (ai cărei fii suntem cu toţii) această logică evanghelică. Isus la Nazaret face această experienţă în mod direct. Şi cu amărăciune notează: „Un profet nu-i dispreţuit decât în locul natal, în familia lui şi în propria lui casă”. Dacă ar putea vorbi cartea evangheliilor, fără îndoială s-ar plânge de părăsirea în care este lăsată; şi ar avea să ne acuze pe „noi cei din casa sa” care de atâtea ori o lăsăm la marginile vieţii, făcând-o să amuţească, ca să nu ne vorbească şi să nu ne schimbe. Oamenii lui Dumnezeu, profeţii, ştiu bine aceasta. „Vai mie, nefericitul! Mama mea m-a născut să fiu obiect de ceartă şi de pricină pentru toată ţara!”, striga Ieremia (15,10). Iar Ezechiel – am citit în prima lectură – se simte vestitorul aceleaşi drame: „Eu te trimit la fiii lui Israel, la acest popor de răzvrătiţi, care s-au răsculat împotriva mea”. Şi ei, asemenea lui Isus, trebuie adesea să constate falimentul cuvântului lor. Cu toate acestea Domnul adaugă: „Fie că te vor asculta, fie că nu te vor asculta, pentru că sunt un neam de răzvrătiţi, să ştie cel puţin că este un profet în mijlocul lor”. Dumnezeu rămâne fidel totdeauna. Cuvântul său nu tace, iar evanghelia va fi totdeauna predicată. Cine o primeşte şi o trăieşte îşi salvează viaţa. Cine se comportă asemenea locuitorilor din Nazaret, adică nu acceptă autoritatea lui Isus asupra vieţii sale, îl împiedică pe Domnul să acţioneze. Este scris că la Nazaret, Isus „nu a putut face acolo nici o minune”; nu că nu a voit, „nu a putut”. Concetăţenii săi voiau să facă vreo minune, dar nu au înţeles că nu era vorba de a face minuni sau o magie spre a mări propria faimă. Minunea este răspunsul lui Dumnezeu dat celui care întinde mâna şi cere ajutor. Nimeni dintre ei nu a întins mâna. Toţi ridicau pretenţii. Nu aceasta este calea de a-l întâlni pe Domnul. Dumnezeu nu-l ascultă pe cel orgolios. Îşi îndreaptă însă privirea spre cel umil şi spre sărman, spre cel bolnav şi spre cel care se află în nevoie. La Nazaret, de fapt, Isus poate să-i vindece doar pe câţiva bolnavi: tocmai pe cei care cereau ajutor atunci când trecea printre ei.
Fericiţi vom fi noi dacă, rupându-ne de mentalitatea celor din sinagoga din Nazaret, ne vom aşeza alături de acei bolnavi care stăteau afară şi care cereau ajutor de la tânărul profet care trecea pe lângă ei. (mons. V. Paglia, trad. pr. Isidor Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu