† Duminica a 21-a de peste an (B): Fidelitate Dumnezeului alianței (omilie) [23 august 2015]

Panis angelicus...

Evanghelia Ioan 6,60-69: În acel timp, mulţi dintre discipolii lui Isus au zis: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” Dar Isus, cunoscând în sine că discipolii lui murmurau pentru aceasta, le-a zis: „Vă scandalizează acest lucru? Dar dacă l-aţi vedea pe Fiul Omului urcându-se acolo unde era mai înainte? Duhul este acela care dă viaţa, trupul nu foloseşte la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă. Dar sunt unii dintre voi care nu cred!” De fapt, Isus ştia de la început cine sunt cei care nu cred şi cine este acela care îl va trăda. Şi le-a zis: „De aceea v-am spus că nimeni nu poate să vină la mine decât dacă îi este dat de la Tatăl”. După aceasta, mulţi dintre discipolii lui au plecat şi nu mai mergeau cu el. Atunci, Isus le-a zis celor doisprezece: „Nu cumva vreţi să plecaţi şi voi?” Simon Petru i-a răspuns: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice, iar noi am crezut şi am cunoscut că tu eşti Sfântul lui Dumnezeu”.

 

 

Omilie

 

Liturgia acestei duminici ne adresază cu un apel foarte puternic de a alege sau pentru sau împotriva lui Dumnezeu. În prima lectură, găsim pe Iosuie adunând toate triburile lui Israel la Sihem. El cheamă poporul și îi pune în față responsabilitățile sale; la început, el îi arată ceea ce a făcut Domnul pentru poporul său: l-a eliberat din sclavia Egiptului; a făcut alianță cu el pe muntele Sinai: încearcă să facă primul pas spre oamenii pe care vrea să-i salveze de la nenorocire.

 

Care va fi răspunsul poporului? La Sihem, Iosua le amintește tot ceea ce trebuie ales: să slujească pe Dumnezeu sau să slujească pe dumnezeii locuitorilor națiunilor păgâne; toți răspund unanim: mai degrabă murim decât să-l abandonăm pe Domnul și să slujim altor dumnezei. Dacă Iosuie insistă mai mult este pentru că el este conștient de necredința acestui popor. Aceste triburi rămân marcate de cârtelile din deșert. Mai mult, sunt atrași de idolii păgâni. Dar astăzi, este Domnul pe care că l-au ales să-l slujească.

 

Acest text biblic este întotdeauna de actualitate. Dumnezeul nostru nu s-a schimbat. El este întotdeauna Dumnezeul alianței, un Dumnezeu pasionat de iubire pentru întreaga omenire. În ziua botezului nostru, am trecut Iordanul pentru a intra în Țara lui Dumnezeu. Am avut de ales între Dumnezeul eliberator sau idolii păgâni. Dar tentația de a merge înapoi a revenit. Se întâmplă atunci când ne organizăm viața fără Dumnezeu. Ne atașăm de bani, de bunurile materiale și de tot felul de bogății care lasă un mare gol în viețile noastre. În această zi, cartea lui Iosuie ne invită să refacem pactul de la Sihem, căci pe Domnul voim să-l slujim.

 

Pentru a ne vorbi despre această alianță dintre Dumnezeu și oameni sfântul Paul se folosește de imaginea unui cuplu uman. Sacramentul căsătoriei unește soțul cu soția reciproc, dar și cu Dumnezeu. În această iubire reciprocă se străduiesc să trăiască chemați să fie după imaginea lui Dumnezeu pentru omenire. Este o iubire care face mereu primul pas spre altul, o iubire care ascultă, care împarte, care iartă, o iubire care se dăruește pentru alții. Toate acestea ne spune câte ceva despre iubirea lui Dumnezeu care ne-o poartă el însuși.

 

Acest text începe cu o chemare la supunere reciprocă: „Fiţi supuşi unii altora...” Să ne înțelegem bine, nu este o supunere de sclavie, dar de o supunere a iubirii: sfântul Paul compară această iubire cu un cuplul cel al lui Cristos pentru Biserica sa. El a voit să o salveze cu prețul propriei vieți. În lumea de astăzi, mulți – zic – că sunt dezamăgiți de ea (de Biserică). Dar trebuie să se știe că părăsind Biserica, părăsești pe Cristos. Din nou, avem de a alege sau pentru el sau împotriva lui.

 

Această chemare o găsim în Evanghelia de astăzi. Scriind după învierea lui Cristos, sfântul Ioan se adresează creștinilor în special. Unii au considerat că cuvintele lui Isus despre Euharistie sunt dificil de acceptat. Așa că au început să părăsească comunitatea. Precizând că numai cei doisprezece rămân, Ioan afirmă că nici un cuvânt de a lui Isus nu este de neîngăduit pentru credincioși. Ca și Petru, noi putem spune: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. Biserica este trimisă în lume pentru a proclama Evanghelia lui Cristos așa cum a fost revalată. A trăi ca și creștin este a alege cuvintele lui Isus care sunt „Duh și viață”.

 

Cele trei texte biblice din această duminică sunt, deci, o chemare la credință. Suntem invitați să mergem cu Domnul și să trăim în comuniune cu el. Prin Isus și în el intrăm în viața veșnică. În afară de el, noi am cădea în căile pierzaniei.

 

În această zi, vom face că rugăciunea noastră să fie: „O, Doamne, vin la tine, te caut Dumnezeul meu...” Dă-ne în fiecare zi să te alegem pe tine. Dă-ne să proclamăm că viața și fericirea noastră sunt în tine. Păstrează-ne fideli în iubirea ta. Amin.

 

(pr. Jean Compazieu [14 august 2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://dimancheprochain.org/5396-homelie-du-21eme-dimanche-du-temps-ordinaire-3/).

 

 

Sfânta Fecioară Maria, Regină (22 aug.)

Încoronarea Mariei (1759) [Coronacion de la Virgen]
by Bernardo German de Llorente;
Museo Carmen Thyssen, Malaga, Spain.

 

Sărbătoarea de astăzi, paralelă cu cea a lui Cristos Rege, a fost instituită de Pius al XII-lea în anul 1955. Se celebra, până la recenta reformă a calendarului liturgic, la 31 mai, drept încoronare a deosebitei devoţiuni mariane în luna închinată ei. Ziua de 22 august era rezervată comemorării Inimii Neprihănite a Mariei, în locul căreia intră sărbătoarea Mariei Regină pentru a apropia regalitatea Fecioarei de glorificarea sa prin înălţarea la cer. Acest loc de singularitate şi proeminenţă, alături de Cristos Rege, îi revine din numeroasele titluri, ilustrare de Pius al XII-lea în scrisoarea enciclică Ad Coeli Reginam (11 octombrie 1954), de Mamă a Capului şi a membrilor Trupului mistic, de măreaţă doamnă şi regină a Bisericii, pe care o face părtaşă nu numai de demnitatea regală a lui Isus, ci şi de influenţa sa vitală şi sfinţitoare asupra membrilor trupului mistic.

 

Latinescul regina, ca şi rex, derivă de la regere, adică "a conduce", "a guverna", "a stăpâni". Din punct de vedere uman este dificil să-i atribuim Mariei rolul de dominatoare, ei care s-a proclamat slujitoarea Domnului şi şi-a petrecut toată viaţa în cea mai umilă ascundere. Luca, în Faptele Apostolilor, o aşază pe Maria în mijlocul celor unsprezece, după Înălţare, adunată cu ei în rugăciune; dar nu ea este cea care dă ordine, ci Petru. Şi, totuşi, tocmai în acea circumstanţă ea constituie inelul de legătură care îi ţine uniţi în jurul celui Înviat pe acei oameni încă nu întăriţi prin darurile Duhului Sfânt. Maria este regină, pentru că este maica lui Cristos, regele. Ea este regină, pentru că întrece toate creaturile în sfinţenie: "În ea se adună tot ceea ce este bun în creatură", spune Dante în Divina Commedia.

 

Toţi creştinii văd şi venerează în ea supraabundenta generozitate a iubirii divine, care a copleşit-o cu orice bine. Dar ea împarte în mod regal şi matern tot ceea ce a primit de la Rege; îi apără cu puterea sa pe fiii obţinuţi în virtutea corăscumpărării sale şi îi îmbucură cu darurile sale, pentru că Regele a dispus ca orice har să treacă prin mâinile sale de regină darnică. De aceea, Biserica îi invită pe credincioşi să o invoce nu numai cu dulcele nume de mamă, ci şi cu acel respectuos titlu de regină, după cum în cer o salută cu bucurie şi iubire îngerii, patriarhii, profeţii, apostolii, martirii, mărturisitorii şi fecioarele. Maria a fost încoronată cu dubla diademă a fecioriei şi a maternităţii divine: "Duhul Sfânt se va coborî peste tine şi puterea celui Preaînalt te va umbri. Pentru aceasta cel sfânt care se va naşte din tine, se va numi Fiul lui Dumnezeu". (Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini, Edizioni Paoline, 1978; traducere de pr. Iosif Agiurgioaei; sursa: http://www.ercis.ro/liturgie/sfantzi.asp).

Iubește... [3]

Nu fugi de Isus...

 

 

          Da, ştiam.

          Am privit, am ascultat.

          Cine poate scăpa de voci şi de imagini care, aproape în fiecare zi, când e timpul să mănânci sau să dormi, te agresează ca şi cum ţi-ar trage o palmă în plină faţă? Cine poate evita această invazie a omenirii suferinde între cei patru pereţi ai camerei tale? Cine poate împiedica, în golul unei tăceri, ecou misterios al strigătelor celor oprimaţi ca să nu răsune la infinit?

          Dar era vina mea dacă am un tată, o mamă? Dacă aveam un acoperiş deasupra capului şi pâine pe masă?

          Era vina mea dacă am învăţat să citesc şi dacă am un serviciu din care pot să trăiesc?

          Eram confuz. Suferinţa lumii mă lovea ca o remuşcare şi nu puteam să o mai suport.

          Da, am ascultat, am privit, dar nu mai voiam să aud nici să văd.

          Am încuiat cu cheia toate uşile mele.

 

          Cu toate acestea, în anumite zile imaginile erau dintre cele mai dramatice, strigătele cele mai sfâşiitoare şi încuietorile mele săreau una după alta.

          Nu puteam să fac nimic.

         Era invazie. Periculoasă. Pentru că în mine zăcea o răzvrătire murdară, o dinamită teribilă ascunsă adânc în străfundul fiinţei mele. Inima mea exploda şi făcea să-mi explodeze şi capul. Atunci apăreau gândurile, făcând preziuni asupra mea, lovindu-se unele de altele. Recunoşteam că toate acele suferinţe erau atroce, nedrepte, monstruoase.

         Era nevoie de vinovaţi. I-am găsit: societatea, politica, religia... Dumnezeu, şi toată această lume care ne învaţă, ne informează, ne guvernează... aceşti profitori, aceşti oameni incapabili, aceşti imbecili... Toţi aceia care pot face şi nu fac nimic!

          Mă revoltai. Și cu cât mă revoltam, cu atât eram mai orgolios de mine însumi, demonstrându-mi că nu era insensibil şi închis.

          Făcui chiar proiecte cu diferite soluţii. Soluţii radicale: ar fi fost de ajuns... şi atâta timp cât nu va fi... Uneori, actul suprem de curaj îl prezentam cu vehemenţă la serviciu, în faţa colegilor mei, în casă. Și vorbeam cu atâîta siguranţă, reducându-i la tăcere pe ceilalţi, că nu mă înşel, cred, că alţii mă admirau.

          Atunci când gândeam bine, când vorbeam bine, când strigam bine şi când visam bine – mi se întâmpla să mă văd plecând, măreţ, la mari cruciade – adormeam mai cal: pentru un moment îmi adormeam conştiinţa.

 

          Dar aceasta se trezea din nou. Mă chinuia. Și din când în când, într-un moment de tăcere – de asta mă temeam eu de tăcere – ca şi cum altcineva în mine ar fi gândit şi ar fi vorbit, mă auzeam spunând: şi tu, ce faci tu? Atunci, în grabă, cu multă grabă, pentru a nu lăsa ca vocea să se amplifice în mod periculos, murmuram plictisit: ce pot să fac, eu unul aşa de mic în această masă de oameni?... Și chiar dacă aş face vreun gest, la ce ar folosi, de vreme ce alţii nu fac nimic?...

          Și nu făceam nimic.

 

 

          Astăzi Inţeleptul a vorbit, şi eu din păcate l-am ascultat. Trebuia să-l văd din nou, să-i expun preocupările mele. Dar încă o dată am ezitat. Era clar, mă temeam de privirea sa nu mai puţin decât de cuvintele sale...

          Am găsit dintr-o dată un mijloc ca să scap.

          Am să-i scriu.

          ...

          Zis şi făcut.

          Dar nu mi-am dat seama de un obstacol care nu-i prea mic: cum să încep scrisoarea?

          Căutam toate cuvintele unul după altul. Nici un cuvânt nu mă satisfăcea. Am terminat-o cu scrisul... „bună ziua!”

          Trebuia să închei. O altă problemă. Am evitat-o şi, poate imprudent, am scris... „pe curînd”.

 

          Era foarte târziu. Am ieşit, am pus plicul sub uşa Inţeleptului şi am fugit.

          Îmi era teamă că se va deschide uşa.

 

 

(Michel Quoist, Iubește...).

Iubește... [2]

 

 

Continuă:

 

       ...Vezi, dragul meu, cu mintea, dar şi cu inima şi cu toată viaţa mea am ajuns să ştiu ceea ce ştiu...

 

Eu ştiu

că dacă mii de oameni mor de foame, în timp ce în aceeaşi clipă alţii mor pentru că au mâncat prea mult, asta se întâmplă pentru că nu am ştiut să împărţim grâul şi pâinea cu ceilalţi fraţi ai noştri, oamenii;

 

Eu ştiu

că dacă atâţia tineri ajung la violenţe voind să ia cu forţa ceva care nu au, asta se întâmplă pentru că s-au născut din greşeală, dintr-o îmbrăţişare ocazională, sau au fost voiţi ca păpuşi de părinţii lor copii, după automobil şi căţeluş;

 

Eu ştiu

că dacă oamenii nu văd semne negre şi mute pe paginile cărţii, asta se întâmplă pentru că unii păstrează ştiinţa pentru ei înşişi, ca un dar rezervat lor;

 

Eu ştiu

că dacă pământul este proprietate şi profit pentru cineva, în timp ce pentru cei mai mulţi este doar şantier de lucru şi pedeapsă, asta se întâmplă pentru că oamenii au uitat că pământul este pentru toţi şi nu pentru cel puternic;

 

Eu ştiu

că dacă unii oameni, e adevărat, sunt mai bogaţi în inteligenţă, sănătate, curaj, decât alţii, bogăţiile lor sunt o datorie faţă de cei care duc lipsă de acestea, dar mai ştiu că această datorie creşte, fără să fie împlinită;

 

Eu ştiu

că dacă milioane de oameni trăiesc fără să-şi poată lua, liberi şi responsabili, locul lor în construirea lumii, asta se întâmplă pentru că cineva se crede născut să fie stăpân şi are nevoie de sclavi pentru a putea rămâne stăpân;

 

Eu ştiu

că dacă mii de prizonieri sunt în agonie în lagăre sau urlă fiind torturaţi, asta se întâmplă pentru că unii oameni se fac proprietari ai adevărului şi ucid lent trupurile ca să moară gândirea;

 

Eu mai ştiu, şi de aceea rămân uimit,

că peste tot apar oameni curajoşi care îşi aruncă trupul însângerat în lupte pentru dreptate şi pentru pace, dar mai ştiu că din acest trup care se luptă, fără o inimă care bate, nu poate să apară o victorie, pentru că luptele fără iubire sunt lupte zadarnice şi sângele pe care-l fac să curgă cheamă alt sânge.

 

Eu ştiu...

 

 

Eu ştiu...

       multe alte lucruri.

 

        

Și tu le ştii, prietene,

      dar poate nu îndrăzneşti să asculţi, nu 

      îndrăzneşti să priveşti...

 

        

Fii curajos.

         

 

Priveşte această omenire tragică ce se târăşte sângerând de-a lungul căii crucii istoriei.

         

 

Priveşte-i pe membrii acestei omeniri sfâşiaţi, răstigniţi în cele patru colţuri ale timpului şi spaţiului.

 

Ascultă strigătele sale care se înalţă de pe pământ, se adună împreună formând un mare urlet nocturn: „Mi-e  sete!”

 

Omenirea suferă şi moare, ţi-o repet, torturată, răstignită, din cauza oamenilor, din cauza noastră a tuturor.

 

Eu o ştiam.

       Dar nu voiam s-o ştiu.

 

 

[...]

 

 

(Michel Quoist, Iubește...).

 

 

 

 

Iubește... [1]

 

Mi-am pregătit cuvintele şi frazele aşa cum se pregăteşte muniţia pentru bătălie, dar când m-am aflat în faţa „adversarului”, toate atitudinile mele războinice au dispărut. Timid, căutând dinainte o scuză, şi poate în secret o încurajare, n-am ştiut să murmur decât: „E greu să iubeşti!”

 

– Mult mai mult decât crezi, răspunse Înţeleptul.

 

Eram uluit. În acest mod spera el oare să obţină de la mine vreun efort?... Eu mă scuzai din nou.

 

– Am încercat puţin, să le fac plăcere...

 

El mă opri imediat.

 

– Doar copiii cei mici fac eforturi „să facă plăcere”... părinţilor. Tinerii şi adulţii, dacă fac eforturi, trebuie să le facă pentru ei înşişi. Ei sunt în primul rând responsabili de viaţa lor.

 

– Dar nu eu am cerut să trăiesc! i-o tăiai şi eu scurt.

 

– E adevărat. Nimeni nu-şi dă sieşi viaţa. O primeşte... şi a trăi înseamnă înainte de toate să accepţi propria viaţă.

 

Multe persoane vegetează în mod trist pentru că nu au spus da vieţii lor. Dar dacă ele acceptă această viaţă, şi îi culeg roadele, trebuie şi să accepte să o facă să înmugurească şi să crească. Copacul nu este responsabil de fructele sale, dar omul e, sau... nu e om.

 

– Pentru asta atunci cînd am decis să fac un efort mi-aţi spus: „Mulţumesc... pentru tine”?

 

– Da.

 

– Dar aţi adăugat: „... şi pentru alţii”.

 

– Pentru că altora le este foame, şi tu le datorezi lor fructele tale.

 

Atunci când culegi roadele lor fără să le oferi pe ale tale, atunci tu eşti un parazit.

 

Dacă omenirea suferă cumplit în milioane şi milioane dintre membrii săi, aceasta este pentru că mulţi oameni se hrănesc din viaţa altora, fără să se hrănească din a lor.

 

Ca să-ţi demonstrez, aş putea să-ţi fac multă teorie. Unii au scris cărţi foarte bune în această privinţă. Aş putea să apelez la specialişti: psihologi, sociologi, economişti, politicieni. Te-ar învăţa în cuvinte alese...

 

Eu n-am să fac asta.

 

Și eu am studiat mult, cu poftă, că să aduc lumină sufletului meu neliniştit. Am citit multe cărţi. Dar îmi lipsea una: cartea vieţii.

 

Atunci am privit în urmă, am ascultat şi am înţeles ceea ce mai înainte nu pricepeam. Mai ales am înţeles mult mai în profunzime de ce ideile fără viaţă sunt schelete fără carne.

 

Am descoperit în cele din urmă că se putea vorbi despre probleme foarte importante în cuvinte foarte simple... poate prea simple pentru minţile pline de carte, dar luminoase pentru cei care le citesc cu ochii inimii.

 

Eram uimit şi fericit: pentru prima dată Înţeleptul vorbea puţin despre sine. O luminiţă se aprindeam pentru mine, în adâncul său mister.

 

În camera unde mă primea, chiar de la primele întâlniri, am observat rafturi pline cu cărţi. Pereţii camerei erau plini cu astfel de rafturi. Eram fascinat, atras. A citit toate acele lucrări? Nu îndrăzneam să-l întreb, dar nu mă îndoiam câtuşi de puţin că este un înţelept. Cu toate acestea eram uimit că nu vorbea ca un om de ştiinţă.

 

Înţelegeam tot ce spunea. Dar azi am descoperit că şi el a căutat – mult timp, mi-a zis – şi ştiind aceasta mă simţeam bine şi am prins curaj.

 [...]

 

 

(Michel Quoist, Iubește...).

 

Crima și pedeapsa (de F. M. Dostoievski)

 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/crima-si-pedeapsa-de-f-m-dostoievski.pdf

Crima și pedeapsa

 

de F. M. Dostoievski

 

– prezentare –

 

Publicat pentru prima oara sub forma de foileton în revista Russki Vestnik pe tot parcursul anului 1866, romanul Crima și pedeapsa este o analiza psihologică a crimei și a implicațiilor sale morale. „O ființa superioară are oare dreptul să săvârșească o crima dacă aceasta este în folosul întregii umanități?” – iata întrebarea care îl macină necon­tenit pe Raskolnikov, un fost student idealist, excentric și mizantrop, în ceasurile lungi de meditație din odaia sa strâmtă de la mansardă. Sub presiunea sărăciei cumplite, a însingurării și a sentimentului de zădărnicie a tuturor aspirațiilor sale, această teorie îndrăzneață este pusă peste noapte în aplicare, ducând la un dublu asasinat de o sălbă­ticie care zguduie întreg orașul Sankt Petersburg. Dostoievski anali­zează cu intuiția unui fin psiholog cauzele crimei, dilemele personajului său, pendulările sale lăuntrice între bine și rău, rațional și irațional, psihologia ucigașului și a anchetatorului, avansând în final posibili­tatea mântuirii prin iubire, umilintă și jertfa de sine. Original, fasci­nant și tulburator, romanul Crimă și pedeapsă ilustrează admi­rabil criza socială și spirituală a epocii, având o influentă profundă asupra ficțiunii secolului XX.

 

„Dostoievski este singurul psiholog de la care mai pot învăța ceva” (Friedrich Nietzche).

 

„Întotdeauna ne imaginăm eternitatea ca pe ceva vast, nemăsurat. Dar de ce tindem neaparat ca ea să fie nemăsurată? Ce-ar fi dacă, în locul nemarginirii, am găsi o cămăruță, o baie a unei case de țară, întunecată și tristă, cu colturile pline de pânze de păianjen…?” (F. M. Dostoievski).

 

„Frumusețea este un lucru pe cât de misterios, pe atât de teribil, iar asta mi se pare greu de suportat. Dumnezeu și diavolul se ceartă, și nu și-au ales alt teren de luptă decât omul” (F. M. Dostoievski).

 

(sursa: „Dupa 50 de ani, într-o noua traducere, din limba rusa, de Adriana Liciu” http://www.polirom.ro/catalog/carte/crima-si-pedeapsa-4017/).

 

 

„Omul nu se naşte pentru a fi fericit. Omul îşi cumpără fericirea şi o cumpără numai cu preţul suferinţei. Aici nu e vorba de nicio nedreptate…” „Crimă şi pedeapsă” – este fără doar şi poate – cel mai bună scriere a lui Dostoievski.

 

Sărăcia nu-i un viciu…

 

Romanul spune povestea lui Rodia Raskolnikov, un student aflat la limita sărăciei care plănuieşte să omoare şi să jefuiască o cămătăreasă, Aliona Ivanovna, pentru a-şi îmbunătăţi situaţia financiară. La început, el este convins că are dreptul să recurgă la o asemenea faptă dar după săvârşirea ei, Raskolnikov se îmbolnăveşte de remuşcare şi pe tot parcursul romanului încearcă să dobândească mântuirea.    

 

De fapt, succesiunea evenimentelor nu este altceva decât o metamorfoză a tânărului care, după modelul tragediei greceşti săvârşeşte un păcat atât în faţa divinităţii cât şi în faţa întregii lumi.

 

Trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu! De unde ştim, poate că ne păstrează pentru un scop anume!

 

La început, cartea ne poartă pe străzile St. Petersburgului, alături de gândurile şi de persoana lui Raskolnikov.  Acesta, cu intenţia de a-şi contura toposul în care va săvârşi cumplita faptă, îi face o vizită victimei şi amanetează ceasul primit de la tatăl său. Gândurile tainice şi sentimentele contradictorii îl poartă într-o cârciumă unde întâlneşte un om, pe Marmeladov care îi descrie acestuia climatul familial în care trăieşte – are o soţie bolnavă Katerina Ivanovna şi trei copii. Din cauza sărăciei în care trăiesc, mama decide să-şi scrifice fiica cea mare, Sonia pe care o trimite ca damă de companie. Astfel, inima tatălui este sfâşiată de durerea spinoasă a neputinţei. Acea durere care în loc să mobilizeze un om, îl paralizează mai tare şi îl afundă mai adânc în deznădejde.

 

Suferinţa şi durerea sunt întotdeauna obligatorii pentru o conştiinţă largă şi o inimă profundă. După mine, oamenii cu adevărat mari încearcă o mare tristeţe pe pământ… Crima este protestul individului împotriva unei proaste orânduiri sociale.

 

Raskolnikov o omoară pe bătrână şi pe sora acesteia, Lizaveta, care era din întâmplare la locul faptei, cu un topor. El nu reuşeşte să fure mare lucru şi printr-o împrejurare scapă fără să fie văzut. Ascunde tot ce a prădat sub o piatră şi încearcă să distrugă orice urmă de sânge de pe hainele sale. Din cauza vinovăţiei, intră într-o stare de febră amestecată cu delir din care va ieşi cu ajutorul bunului său prieten Razumihin.   

 

În sărăcie mai păstrăm încă nobleţea sentimentelor înnăscute. În mizerie însă, nu le mai păstrează nimeni niciodată!

 

Printr-o carte bine jucată a vieţii, Raskolnikov asistă la un accident în care o trăsură loveşte un cetăţean în plină noapte. Tânărul, deja măcinat de otrava amară a vinovăţiei, îl recunoaşte în persoana victimei pe Marmeladov şi îl duce acasă, unde acesta va muri în cele din urmă. Aici o întâlneşte pe Sonia de care se va îndrăgosti şi care va reprezenta pentru el salvarea. Între ei de va dezvolta o relaţie castă şi plină de dramatism. Sonia va fi cea care îl va îndemna în nenumărate ori să-şi  mărturisească vina pentru a căpăta izbăvirea.

 

Poate că cel mai emoţionant moment al cărţii este acela în care Raskolnikov, înainte  de a intra în secţia de poliţie, se pune în genunchi  şi îşi cere iertare de la toţi oamenii din jurul său, amintindu-şi de vorbele Soniei: Du-te la o răspântie, închină-te în faţa oamenilor, sărută pământul pe care l-ai pângărit prin păcatul tău şi spune cu glas tare: „Sunt un ucigaş!”     

 

Pe tot parcursul romanului, Raskolnikov nu pare să aibă nici o trăsătură umană însă, el este umanizat de persoanele din jurul lui: Sonia, sora sa Dunia şi prietenul său Razumihin. Dostoievski reuşeşte un lucru aproape imposibil şi un pariu literar greu de câştigat: construieşte personajul lui Raskolnikov şi al Duniei astfel încât cei doi, în ciuda greşelilor şi păcatelor lor, sunt modele de sinceritate şi lumină umană. care încă mai au visul de aur al oamenilor.

 

Dunia, sora lui Raskolnikov soseşte în oraş împreună cu mama acestuia la scurt timp după crimă. Sora lui a lucrat ca guvernantă la moşierul Svidrigailov până în momentul când acesta face o pasiune pentru ea.  Fata vine la St. Petersburg pentru a-l cunoaşte pe Piotr Petrovici Luzhin, un om care face parte din pătura de mijloc a societăţii şi care o cere în căsătorie pe Dunia, promiţând să-i ofere ei şi mamei ei o situaţie financiară stabilă. Raskolnikov este total împotriva lui Piotr pe care îl consideră total nepotrivit pentru sora sa. Între timp, vine în oraş şi Svidrigailov în căutarea Duniei. Acesta, din întâmplare, închiriază o cameră lângă cea a Soniei şi astfel aude când Rodia îşi mărturiseşte vina faţă de aceasta. Svidrigailov îl ameninţă pe Raskolnikov că ştie fapta sa şi că ar putea să o folosească împotriva lui. Apoi decide să o răpească şi să profite de Dunia care reuşeşte să îl convingă să renunţe. După o noapte petrecută într-o stare totală de confuzie, acesta se împuşcă.

 

Finalul cărţii aduce pacea şi mâtuirea, Raskolnikov este dus la ocnă în Siberia unde este urmat de Sonia, sora lui, Dunia se căsătoreşte cu Razumihin iar mama lui se îmbolnăveşte şi moare neputând să se împace cu fapta fiului său. După o lungă perioadă de detenţie sufletul lui Rodia începe să se vindece sub ocrotirea tămăduitoare a Soniei.

 

Nu contează unde te afli numai să trăieşti, să trăieşti, să trăieşti! Oricum ar fi viaţa – dar să trăieşti!

 

(sursa: http://gradinacumagnolii.blogspot.ro/2012/08/crima-si-pedeapsa.html).

 

Există Dumnezeu



Abraham și trei îngeri (1966) - de Marc Chagall;
olio su tela, Museo Biblico Chagall, Nizza, Francia.

 

Nu, nu suntem un vis, o întâmplare,
un lut de sine însuși frământat.
Ci ne-a zidit o Forța creatoare,
o înțelepciune fără de hotare.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu, nu suntem jivine-ntunecate,
gonite de un bici ne-nduplecat.
Ci noi avem un duh și-o libertate
Și-o inima ce pentru ceruri bate.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

N-ar fi simțit în veci de veci tărâna
Surisul unui crin imaculat,
de n-ar fi-ntins Atotstăpânul mâna
să umple-n noi de simțământ fântâna.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Avem cu noi Scriptura ca dovadă,
avem minuni și semne ne-ncetat.
Iar cine vrea pe Dumnezeu să-l vadă
să stea în fața lui pe baricadă!
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu-i calea noastră veșnic însorită,
nu-i viață totdeauna un palat.
Dar o trăim, căci merită trăită,
când, peste lumea asta mărginită,
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu, nu suntem neant! Ce fericire!
Supremul adevar s-a revelat.
Isus e-n noi, lumină și iubire.
Iar moartea e un sbor spre nemurire.
Există Dumnezeu! Ce minunat!

Costache Ioanid

Panis angelicus [muzică sacră]

Panis angelicus este un act de adoraţie faţă de acel lucru minunat prin care cei săraci şi oropsiţi sunt hrăniţi, ospătându-se cu Domnul

şi regele lor întrupat.

Panis angelicus

Panis angelicus
fit panis hominum;
Dat panis cœlicus
figuris terminum:
O res mirabilis!
Manducat Dominum
Pauper, servus et humilis.

Te trina Deitas
unaque poscimus:
Sic nos tu visita,
sicut te colimus;
Per tuas semitas
duc nos quo tendimus,
Ad lucem quam inhabitas.
Amen.

English translation

Heavenly bread
That becomes the bread for all mankind;
Bread from the angelic host
That is the end of all imaginings;
Oh, miraculous thing!
This body of God will nourish
Even the poorest,
The most humble of servants.
Even the poorest,
The most humble of servants.

Heavenly bread
That becomes the bread for all mankind;
Bread from the angelic host
That is the end of all imaginings;
Oh, miraculous thing!
This body of God will nourish
Even the poorest,
The most humble of servants.
Even the poorest,
The most humble of servants.

Taken from http://lyricstranslate.com/ro/panis-angelicus-heavenly-bread.html#ixzz3izOmbpyM 
Partituri: http://www.freegigmusic.com/assets/pdf/pn-vcl-vcl_panis-angelicus_b-dur.pdf