 |
| Nu fugi de Isus... |
Da, ştiam.
Am privit, am ascultat.
Cine poate scăpa de voci şi de imagini
care, aproape în fiecare zi, când e timpul să mănânci sau să dormi, te
agresează ca şi cum ţi-ar trage o palmă în plină faţă? Cine poate evita această
invazie a omenirii suferinde între cei patru pereţi ai camerei tale? Cine poate
împiedica, în golul unei tăceri, ecou misterios al strigătelor celor oprimaţi
ca să nu răsune la infinit?
Dar era vina mea dacă am un tată, o
mamă? Dacă aveam un acoperiş deasupra capului şi pâine pe masă?
Era vina mea dacă am învăţat să citesc
şi dacă am un serviciu din care pot să trăiesc?
Eram confuz. Suferinţa lumii mă lovea
ca o remuşcare şi nu puteam să o mai suport.
Da, am ascultat, am privit, dar nu mai
voiam să aud nici să văd.
Am încuiat cu cheia toate uşile mele.
Cu toate acestea, în anumite zile
imaginile erau dintre cele mai dramatice, strigătele cele mai sfâşiitoare şi
încuietorile mele săreau una după alta.
Nu puteam să fac nimic.
Era invazie. Periculoasă. Pentru că în
mine zăcea o răzvrătire murdară, o dinamită teribilă ascunsă adânc în
străfundul fiinţei mele. Inima mea exploda şi făcea să-mi explodeze şi capul.
Atunci apăreau gândurile, făcând preziuni asupra mea, lovindu-se unele de
altele. Recunoşteam că toate acele suferinţe erau atroce, nedrepte,
monstruoase.
Era nevoie de vinovaţi. I-am găsit:
societatea, politica, religia... Dumnezeu, şi toată această lume care ne
învaţă, ne informează, ne guvernează... aceşti profitori, aceşti oameni
incapabili, aceşti imbecili... Toţi aceia care pot face şi nu fac nimic!
Mă revoltai. Și cu cât mă revoltam, cu
atât eram mai orgolios de mine însumi, demonstrându-mi că nu era insensibil şi
închis.
Făcui chiar proiecte cu diferite
soluţii. Soluţii radicale: ar fi fost de ajuns... şi atâta timp cât nu va fi...
Uneori, actul suprem de curaj îl prezentam cu vehemenţă la serviciu, în faţa
colegilor mei, în casă. Și vorbeam cu atâîta siguranţă, reducându-i la tăcere
pe ceilalţi, că nu mă înşel, cred, că alţii mă admirau.
Atunci când gândeam bine, când vorbeam
bine, când strigam bine şi când visam bine – mi se întâmpla să mă văd plecând,
măreţ, la mari cruciade – adormeam mai cal: pentru un moment îmi adormeam
conştiinţa.
Dar aceasta se trezea din nou. Mă
chinuia. Și din când în când, într-un moment de tăcere – de asta mă temeam eu
de tăcere – ca şi cum altcineva în mine ar fi gândit şi ar fi vorbit, mă auzeam
spunând: şi tu, ce faci tu? Atunci, în grabă, cu multă grabă, pentru a nu lăsa
ca vocea să se amplifice în mod periculos, murmuram plictisit: ce pot să fac,
eu unul aşa de mic în această masă de oameni?... Și chiar dacă aş face vreun
gest, la ce ar folosi, de vreme ce alţii nu fac nimic?...
Și nu făceam nimic.
Astăzi Inţeleptul a vorbit, şi eu din
păcate l-am ascultat. Trebuia să-l văd din nou, să-i expun preocupările mele.
Dar încă o dată am ezitat. Era clar, mă temeam de privirea sa nu mai puţin decât
de cuvintele sale...
Am găsit dintr-o dată un mijloc ca să
scap.
Am să-i scriu.
...
Zis şi făcut.
Dar nu mi-am dat seama de un obstacol
care nu-i prea mic: cum să încep scrisoarea?
Căutam toate cuvintele unul după
altul. Nici un cuvânt nu mă satisfăcea. Am terminat-o cu scrisul... „bună ziua!”
Trebuia să închei. O altă problemă. Am
evitat-o şi, poate imprudent, am scris... „pe curînd”.
Era foarte târziu. Am ieşit, am pus
plicul sub uşa Inţeleptului şi am fugit.
Îmi era teamă că se va deschide uşa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu