Crima și pedeapsa
de F. M. Dostoievski
– prezentare –
Publicat pentru prima oara sub forma de foileton în revista Russki Vestnik pe tot parcursul anului 1866, romanul Crima și pedeapsa este o analiza psihologică a crimei și a implicațiilor sale morale. „O ființa superioară are oare dreptul să săvârșească o crima dacă aceasta este în folosul întregii umanități?” – iata întrebarea care îl macină necontenit pe Raskolnikov, un fost student idealist, excentric și mizantrop, în ceasurile lungi de meditație din odaia sa strâmtă de la mansardă. Sub presiunea sărăciei cumplite, a însingurării și a sentimentului de zădărnicie a tuturor aspirațiilor sale, această teorie îndrăzneață este pusă peste noapte în aplicare, ducând la un dublu asasinat de o sălbăticie care zguduie întreg orașul Sankt Petersburg. Dostoievski analizează cu intuiția unui fin psiholog cauzele crimei, dilemele personajului său, pendulările sale lăuntrice între bine și rău, rațional și irațional, psihologia ucigașului și a anchetatorului, avansând în final posibilitatea mântuirii prin iubire, umilintă și jertfa de sine. Original, fascinant și tulburator, romanul Crimă și pedeapsă ilustrează admirabil criza socială și spirituală a epocii, având o influentă profundă asupra ficțiunii secolului XX.
„Dostoievski este singurul psiholog de la care mai pot învăța ceva” (Friedrich Nietzche).
„Întotdeauna ne imaginăm eternitatea ca pe ceva vast, nemăsurat. Dar de ce tindem neaparat ca ea să fie nemăsurată? Ce-ar fi dacă, în locul nemarginirii, am găsi o cămăruță, o baie a unei case de țară, întunecată și tristă, cu colturile pline de pânze de păianjen…?” (F. M. Dostoievski).
„Frumusețea este un lucru pe cât de misterios, pe atât de teribil, iar asta mi se pare greu de suportat. Dumnezeu și diavolul se ceartă, și nu și-au ales alt teren de luptă decât omul” (F. M. Dostoievski).
(sursa: „Dupa 50 de ani, într-o noua traducere, din limba rusa, de Adriana Liciu” http://www.polirom.ro/catalog/carte/crima-si-pedeapsa-4017/).
„Omul nu se naşte pentru a fi fericit. Omul îşi cumpără fericirea şi o cumpără numai cu preţul suferinţei. Aici nu e vorba de nicio nedreptate…” „Crimă şi pedeapsă” – este fără doar şi poate – cel mai bună scriere a lui Dostoievski.
Sărăcia nu-i un viciu…
Romanul spune povestea lui Rodia Raskolnikov, un student aflat la limita sărăciei care plănuieşte să omoare şi să jefuiască o cămătăreasă, Aliona Ivanovna, pentru a-şi îmbunătăţi situaţia financiară. La început, el este convins că are dreptul să recurgă la o asemenea faptă dar după săvârşirea ei, Raskolnikov se îmbolnăveşte de remuşcare şi pe tot parcursul romanului încearcă să dobândească mântuirea.
De fapt, succesiunea evenimentelor nu este altceva decât o metamorfoză a tânărului care, după modelul tragediei greceşti săvârşeşte un păcat atât în faţa divinităţii cât şi în faţa întregii lumi.
Trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu! De unde ştim, poate că ne păstrează pentru un scop anume!
La început, cartea ne poartă pe străzile St. Petersburgului, alături de gândurile şi de persoana lui Raskolnikov. Acesta, cu intenţia de a-şi contura toposul în care va săvârşi cumplita faptă, îi face o vizită victimei şi amanetează ceasul primit de la tatăl său. Gândurile tainice şi sentimentele contradictorii îl poartă într-o cârciumă unde întâlneşte un om, pe Marmeladov care îi descrie acestuia climatul familial în care trăieşte – are o soţie bolnavă Katerina Ivanovna şi trei copii. Din cauza sărăciei în care trăiesc, mama decide să-şi scrifice fiica cea mare, Sonia pe care o trimite ca damă de companie. Astfel, inima tatălui este sfâşiată de durerea spinoasă a neputinţei. Acea durere care în loc să mobilizeze un om, îl paralizează mai tare şi îl afundă mai adânc în deznădejde.
Suferinţa şi durerea sunt întotdeauna obligatorii pentru o conştiinţă largă şi o inimă profundă. După mine, oamenii cu adevărat mari încearcă o mare tristeţe pe pământ… Crima este protestul individului împotriva unei proaste orânduiri sociale.
Raskolnikov o omoară pe bătrână şi pe sora acesteia, Lizaveta, care era din întâmplare la locul faptei, cu un topor. El nu reuşeşte să fure mare lucru şi printr-o împrejurare scapă fără să fie văzut. Ascunde tot ce a prădat sub o piatră şi încearcă să distrugă orice urmă de sânge de pe hainele sale. Din cauza vinovăţiei, intră într-o stare de febră amestecată cu delir din care va ieşi cu ajutorul bunului său prieten Razumihin.
În sărăcie mai păstrăm încă nobleţea sentimentelor înnăscute. În mizerie însă, nu le mai păstrează nimeni niciodată!
Printr-o carte bine jucată a vieţii, Raskolnikov asistă la un accident în care o trăsură loveşte un cetăţean în plină noapte. Tânărul, deja măcinat de otrava amară a vinovăţiei, îl recunoaşte în persoana victimei pe Marmeladov şi îl duce acasă, unde acesta va muri în cele din urmă. Aici o întâlneşte pe Sonia de care se va îndrăgosti şi care va reprezenta pentru el salvarea. Între ei de va dezvolta o relaţie castă şi plină de dramatism. Sonia va fi cea care îl va îndemna în nenumărate ori să-şi mărturisească vina pentru a căpăta izbăvirea.
Poate că cel mai emoţionant moment al cărţii este acela în care Raskolnikov, înainte de a intra în secţia de poliţie, se pune în genunchi şi îşi cere iertare de la toţi oamenii din jurul său, amintindu-şi de vorbele Soniei: Du-te la o răspântie, închină-te în faţa oamenilor, sărută pământul pe care l-ai pângărit prin păcatul tău şi spune cu glas tare: „Sunt un ucigaş!”
Pe tot parcursul romanului, Raskolnikov nu pare să aibă nici o trăsătură umană însă, el este umanizat de persoanele din jurul lui: Sonia, sora sa Dunia şi prietenul său Razumihin. Dostoievski reuşeşte un lucru aproape imposibil şi un pariu literar greu de câştigat: construieşte personajul lui Raskolnikov şi al Duniei astfel încât cei doi, în ciuda greşelilor şi păcatelor lor, sunt modele de sinceritate şi lumină umană. care încă mai au visul de aur al oamenilor.
Dunia, sora lui Raskolnikov soseşte în oraş împreună cu mama acestuia la scurt timp după crimă. Sora lui a lucrat ca guvernantă la moşierul Svidrigailov până în momentul când acesta face o pasiune pentru ea. Fata vine la St. Petersburg pentru a-l cunoaşte pe Piotr Petrovici Luzhin, un om care face parte din pătura de mijloc a societăţii şi care o cere în căsătorie pe Dunia, promiţând să-i ofere ei şi mamei ei o situaţie financiară stabilă. Raskolnikov este total împotriva lui Piotr pe care îl consideră total nepotrivit pentru sora sa. Între timp, vine în oraş şi Svidrigailov în căutarea Duniei. Acesta, din întâmplare, închiriază o cameră lângă cea a Soniei şi astfel aude când Rodia îşi mărturiseşte vina faţă de aceasta. Svidrigailov îl ameninţă pe Raskolnikov că ştie fapta sa şi că ar putea să o folosească împotriva lui. Apoi decide să o răpească şi să profite de Dunia care reuşeşte să îl convingă să renunţe. După o noapte petrecută într-o stare totală de confuzie, acesta se împuşcă.
Finalul cărţii aduce pacea şi mâtuirea, Raskolnikov este dus la ocnă în Siberia unde este urmat de Sonia, sora lui, Dunia se căsătoreşte cu Razumihin iar mama lui se îmbolnăveşte şi moare neputând să se împace cu fapta fiului său. După o lungă perioadă de detenţie sufletul lui Rodia începe să se vindece sub ocrotirea tămăduitoare a Soniei.
Nu contează unde te afli numai să trăieşti, să trăieşti, să trăieşti! Oricum ar fi viaţa – dar să trăieşti!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu