† Duminica a 18-a de peste an (A): Înmulţeşte Pâinea cel care o frânge (omilie)

 

 

Minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor

Evanghelia – Matei 14,13-21: În acel timp, când Isus a auzit de moartea lui Ioan Botezătorul, a plecat cu luntrea spre un ţinut nelocuit, ca să fie singur. Mulţimile au aflat şi, ieşind din cetăţile lor, l-au urmat mergând pe jos. Coborând din luntre, a văzut o mare mulţime de oameni şi a fost cuprins de milă faţă de ei, şi i-a vindecat pe cei bolnavi. Spre seară au venit ucenicii şi i-au spus: “Ținutul este nelocuit şi se face târziu; dă drumul deci mulţimii ca să meargă prin cetăţi ca să-şi cumpere de mâncare”. Dar Isus le-a zis: “Nu-i nevoie să meargă; daţi-le voi să mănânce!” Ei i-au zis: “Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti”. Isus le-a zis: “Aduceţi-le aici!” După ce a poruncit mulţimii să se aşeze pe iarbă, a luat cele cinci pâini şi doi peşti şi, ridicându-şi ochii spre cer, a rostit binecuvântarea, a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, iar ucenicii le-au dat mulţimii. Toţi au mâncat şi s-au săturat, iar din firimiturile care au rămas s-au strâns douăsprezece coşuri pline. Cei care mâncaseră erau vreo cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi copii.

 

Omilie

Evanghelia din această duminică (Mt 14,13-21) povesteşte o minune a lui Isus dintre cele mai importante. Şi totul începe cu o notă care descoperă sentimentul profund pe care Isus îl are faţă de mulţime: „A fost cuprins de milă faţă de ei”. Compasiunea lui Isus – care ne arată în mod clar compasiunea lui Dumnezeu – este un sentiment plin de nuanţe: este atitudinea celui care se simte implicat şi responsabil, o atitudine formată din simpatie, iubire şi milostivire. Pornind de la acest sentiment se înţeleg toate gesturile lui Isus pe care fragmentul evanghelic le povesteşte punctual. Isus dă o poruncă ucenicilor, se roagă şi mulţumeşte, înmulţeşte pâinile, le frânge şi le dă ucenicilor ca să le distribuie. Isus „a rostit binecuvântarea”: aceasta este atitudinea cea mai autentică a omului în faţa lui Dumnezeu, a lucrurilor şi a fraţilor. A binecuvânta înseamnă a recunoaşte că lucrurile sunt un dar al lui Dumnezeu şi, deci, se cuvine să-i mulţumim: daruri ale lui Dumnezeu care trebuie gustate cu bucurie. Dar şi de împărţit, pentru că Dumnezeu le-a creat pentru toţi fiii săi, nu numai pentru unii.

 

Ucenicii se preocupă de mulţime, dar cred că mulţimea însăşi trebuie să-şi rezolve problema: „Dă drumul mulţimii ca să meargă prin cetăţi ca să-şi cumpere de mâncare”. Isus în schimb îi implică pe ucenici şi îi angajează. Lor le revine să rezolve problema:  „Nu-i nevoie să meargă; daţi-le voi să mănânce”. O poruncă imposibilă: „Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti”. Dar nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu. Isus ia puţinul pe care îl au ucenicii şi îl înmulţeşte: în mâinile sale puţinul devine mult, pâinea frântă devine abundentă. Mai precis, Isus vrea ca „a cumpăra” să fie înlocuit cu „a împărţi”. Şi aceasta înseamnă că trebuie să schimbi relaţiile dintre tine şi ceilalţi, dintre tine şi lucruri. Tu eşti responsabil de celălalt şi deci implicat în mod personal în necesitatea sa. Problema pâinii pentru toţi este problema ta, nu doar a celor înfometaţi. Iar lucrurile pe care le posezi – fie ele şi numai cinci pâini şi doi peşti – sunt bunuri ale lui Dumnezeu de care să te bucuri împreună cu alţii, nu să facă deosebire de alţii. Schema „cumpărării” crează categorii de norocoşi şi necăjiţi, unii care au mult, alţii puţin, alţii nimic. Trebuie trecut de la a cumpăra la a împărți. Chiar dacă – în mod paradoxal – ucenicii ar fi cumpărat cu banul lor pâine ca să împartă, ar fi împlinit un gest de caritate, nu un semn care introduce în raporturile dintre oameni o logică diferită. Isus este cel care face minunea, dar nu el este cel care distribuie pâinea mulţimii: „A frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, iar ucenicii le-au dat mulţimii”. Este o imagine a Bisericii: Cristos este cel care dă Cuvântul şi viaţa, dar totul trece prin mâinile oamenilor care îi reprezintă.

(pr. Bruno Maggioni [31.07.2008]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:  http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4642).

Sărbătoarea Iertării - 2 august - Porțiuncula

Porţiuncula

În ziua de 2 august va fi sărbătoarea numită a Porţiunculei. În continuare, iată câteva date despre această importantă sărbătoare, celebrată cu mare fast în întreaga Biserică.

Maiestuoasa bazilică "Sfânta Maria a Îngerilor" în Porţiuncula, construită din ordinul papei Pius al V-lea începând cu anul 1569 şi care a fost ridicată la circa 4 kilometri depărtare de Assisi, cuprinde între zidurile sale vechea capelă numită Porţiuncula, legată de memoria sfântului Francisc de Assisi, aceasta fiind leagănul ordinelor franciscane.

Tocmai în acest loc, sfântul Francisc de Assisi a avut inspiraţia să ceară papei indulgenţa care a fost numită mai târziu, a Porţiunculei. Iată cum i-a venit sfântului Francisc această idee: într-o noapte din luna iulie a anului 1216, în timp ce se afla în genunchi în faţa altarului Porţiunculei cufundat în rugăciune, a văzut pe neaşteptate o lumină care strălucea pe zidurile capelei. Aşezaţi pe tron, înconjuraţi de o mulţime de îngeri, învăluiţi într-o lumină de nedescris, au apărut Isus şi sfânta Fecioară Maria. Mântuitorul l-a întrebat pe sfântul Francisc ce har ar dori pentru binele oamenilor. Sfântul Francisc a răspuns umil: "Deoarece acela care îţi vorbeşte este un păcătos mizerabil, o, Dumnezeule îndurător, el îţi cere milă pentru fraţii săi păcătoşi; iar toţi cei care vor intra în această biserică să aibă de la tine, Doamne, care vezi chinurile lor, iertare pentru păcatele comise". "Ceea ce ceri tu, o, frate Francisc, este mare - îi spuse Domnul - dar de lucruri mai mari este demn şi vei obţine lucruri şi mai mari. Accept, deci, rugăciunea ta, dar cu condiţia ca tu să ceri vicarului meu de pe pământ, din partea mea, această indulgenţă". Era indulgenţa iertării.

Pe când abia mijeau zorile, sfântul din Assisi, luând cu sine numai pe fratele Masseu din Marignano, plecă spre Perugia, unde se afla papa în acele zile. Pe scaunul lui Petru şedea în acele zile, după moartea papei Inocenţiu al III-lea, papa Honoriu al III-lea, om în vârstă, dar foarte bun şi pios, care dăduse tot ceea ce avea săracilor.

Pontiful, ascultând povestea din gura lui Francisc, îl întrebă pentru câţi ani cerea acea indulgenţă. Francisc răspunse că el nu cere ani, ci suflete, şi că voia ca oricine ar fi intrat în acea biserică, spovedit şi cu părere de rău, să fie dezlegat de toate păcatele sale, de vină şi de pedeapsă, în cer şi pe pământ, din ziua botezului până în ziua şi ceasul în care va fi intrat în acea biserică. Era vorba de o cerere neobişnuită, pentru că o astfel de indulgenţă se acorda numai celor care luau crucea şi plecau să lupte pentru eliberarea Sfântului Mormânt, devenind cruciaţi. Într-adevăr, papa îi spuse Sf. Francisc: "Nu este obiceiul curiei romane să acorde o astfel de indulgenţă". Francisc continuă: "Ceea ce eu cer, nu este din partea mea, ci din partea Celui care m-a trimis, adică din partea Domnului nostru Isus Cristos". În ciuda, deci, a reticenţei curiei, pontiful îi acordă cele cerute.

Fiind pe punctul de a pleca, pontiful îl întrebă pe Francisc - care era fericit pentru concesia primită - unde pleca fără un document care să ateste ceea ce primise. "Sfinte Părinte - răspunse Sfântul - mie îmi ajunge cuvântul Sfinţiei Voastre! Dacă această indulgenţă este opera lui Dumnezeu, el va face astfel ca să se cunoască şi să se răspândească opera lui; eu nu am nevoie de nici un document; acest document trebuie să fie Preasfânta Fecioară Maria, Cristos notarul iar îngerii martorii".

Indulgenţa a fost astfel obţinută "vivae vocis oraculo".

(Traducere şi prelucrare de pe situl www.santiebeati.it de pr. Damian Gheorghe Pătraşcu).

Sfântul Alfons Maria de Liguori (1696-1787), episcop, învăţător al Bisericii

Sfântul Alfons Maria de Liguori

“În istoria Bisericii, el este napolitanul cu inteligenţa cea mai profundă, după anul 1500, aşa cum a fost Toma după anul 1000... El a pus pe buzele tuturor, chiar şi a analfabeţilor, cuvintele sfintei Tereza de Avila şi ale sfântului Ioan al Crucii. El a transmis oamenilor termenii cei mai înalţi în formulele cele mai simple, sentimentele cele mai extatice în limbajul obişnuit. A creat, în cei simpli, o inimă de sfinţi şi mari sfinţi” (G. de Luca, S. Alfonso il mio maestro, pag. 131. Cit. în: T. Rey-Mermet, Il santo del secolo dei lumi, Alfonso de Liguori, Città Nuova Ed., Roma 1983, pag. 825).

Alfons avea doar 13 ani şi Teresina doar 5, când părinţii lor le-au aranjat deja viitoarea lor căsătorie. Nu făceau aceasta cu sentimentul că ar interveni în libera alegere a fiilor, ci cu convingerea că astfel le prevedeau din timp un viitor fericit! Între timp, băiatul înainta în studii şi copila se pregătea în şcoala carmelitelor Preasfântului Sacrament.

Lucrurile au decurs însă într-un mod diferit, deoarece cei doi interesaţi, deşi se cunoşteau încă de mici – erau verişori şi cele două familii se vizitau – aveau aspiraţii mult mai înalte decât cele ale părinţilor. Tereza, în deplin acord cu Alfons, a refuzat dreptul primului născut cu toate onorurile familiilor nobile şi, la 15 ani, s-a întors în mănăstire, unde era crescută după exemplul Terezei de Avila. Alfons îi va scrie viaţa şi va mărturisi prietenilor că, dacă micuţa sa logodnică a ales Iubirea cea mai mare, acest lucru i se datorează lui.

Într-un timp în care fiii cadeţi erau constrânşi să găsească în mănăstiri sau în cariera bisericească propria lor realizare, pentru a lăsa intact patrimoniul familiei pentru primii născuţi, Dumnezeu, uneori, nu făcea jocul oamenilor şi îi chema la sine tocmai pe primii născuţi.

Pentru Alfons, viitorul, în toate, era roz, din punct de vedere uman. Tatăl său, Iosif, era ofiţer superior al marinei militare şi mama sa, Ana Cavalieri, din familia marchizilor de Avenia, era o femeie profund religioasă şi bine instruită.

Sfântul Ignațiu de Loyola (1491-1556), fondatorul iezuiţilor

“Aşezat acolo (lângă fluviul Manresa), au început să i se deschidă ochii inteligenţei: nu a avut o viziune; şi totuşi, înţelegea şi cunoştea multe lucruri, atât spirituale, cât şi privitoare la credinţă şi ştiinţă, cu o claritate aşa de mare încât toate i se păreau noi. Nu pot fi prezentate toate detaliile în privinţa celor înţelese atunci, căci sunt foarte multe; se poate spune numai că a beneficiat de o mare lumină interioară. Astfel că, în întreaga sa viaţă, timp de 62 de ani, dacă ar fi pus la un loc toate ajutoarele primite de la Dumnezeu şi toate lucrurile învăţate, toate laolaltă, nu s-ar fi adunat atâtea câte a primit în acea unică experienţă” (Ignaţiu de Loyola, Racconto di un pellegrino, îngrijită de G. de Gennaro, Città Nuova Ed., Roma 1993, p. 83).

Ignaţiu, ajuns de acum la 62 de ani, aduce în memorie, prin aceste cuvinte, extraordinara lumină cu care Dumnezeu l-a transformat la Manresa pentru a-l face capabil pentru misiunea sa.

S-a născut în Ţara Bascilor, la Azpeitia, în 1491, fiind al treisprezecelea şi ultimul copil din familie. La 14 ani, l-au îndreptat spre cariera bisericească, dar în scurt timp, el a renunţat cu hotărâre şi a ales-o pe cea militară, mai plină de aventuri şi mai potrivită caracterului său. În tinereţe nu a fost cheie de biserică, ba chiar o dată a ajuns în tribunal, şi numai poziţia socială a familiei sale l-a ajutat să evite o condamnare la închisoare.

Şi-a părăsit ţinutul pentru a servi la curtea mai-marilor timpului. Ajuns cavaler, ardea de dorinţa de a se bate în lupte pentru a-şi dobândi faimă şi pentru a câştiga mâna unei nobile doamne mai bine situată decât o principesă.

În războiul dintre Filip I al Franţei şi Carol al V-lea, a fost trimis cu soldaţii săi să apere cetatea Pamplona. În ziua dinaintea bătăliei decisive, s-a dus să caute un preot pentru a se spovedi şi, negăsindu-l, şi-a mărturisit păcatele sale unui militar, tovarăş de-al său: un act de umilinţă care era obişnuit pentru tradiţia creştină aprobată şi recomandată de teologi ca sfântul Toma şi sfântul Bonaventura.

Conceptul de „lume” la sfântul Ioan evanghelistul

Creația omului - de Michelangelo Buonarroti (Capela Sixtină - Muzeele Vaticane)

În Evanghelia după sfântului Ioan, termenul „lume” are 3 semnificaţii:

 

a. lumea creată de Dumnezeu [cosmos] în mod potenţial pozitivă, care, prin întruparea lui Cristos este purtată la desăvârşire (In 11,9: „Isus a răspuns: oare nu sunt douăsprezece ore într-o zi? Dacă cineva umblă în timpul zilei, nu se împiedică pentru că vede lumina acestei lumi”; 17,5: „Şi acum, Tată, glorifică-mă la tine însuţi cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost întemeiată lumea”);

 

b. lumea oamenilor [omenirea], iubită de Dumnezeu (3,16: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”) şi mântuită de Cristos (1,29: „A doua zi, l-a văzut pe Isus venind la el şi a zis: Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”; 4,42: „îi spuneau femeii: nu mai credem pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că acesta este cu adevărat Mântuitorul lumii”; 6,51: „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii”);

 

c. lumea oamenilor, dar supusă puterii întunericului şi ostilă misiunii şi operei mântuitoare a lui Cristos (17,9: „Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi”; 12,31: „Nu pentru mine a răsunat vocea aceasta, ci pentru voi. Acum are loc judecata acestei lumi; acum conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară”; 16,33: „V-am spus acestea ca să aveţi pace în mine. În lume veţi avea necazuri; însă curaj, eu am învins lumea”).

 

Lumea fizică nu este de sine stătătoare, ci participă la mântuirea sau osândirea oamenilor.

 

„Conducătorul acestei lumi” – expresia este specifică lui Ioan şi mai apare în 14,30 („Nu voi mai vorbi mult cu voi pentru că vine conducătorul lumii, dar nu are nici o putere asupra mea”) şi 16,8-12 („Şi când va veni el [Mângâietorul], va denunţa lumea cu privire la păcat, cu privire la dreptate şi cu privire la judecată. Cu privire la păcat, pentru că nu cred în mine. Cu privire la dreptate, pentru că mă duc la Tatăl şi nu mă veţi mai vedea. Cu privire la judecată, deoarece conducătorul acestei lumi a fost judecat”). Este întâlnită des în scrierile de la Qumran şi în literatura apocrifă unde este numit Belial. În iudaismul rabinic se referea la Dumnezeu, ca „stăpân al lumii”. În contextul lui Ioan, expresia îl desemnează pe diavol ca autor al violenţei şi al minciunii (In 8,44: „Voi sunteţi de la diavol, tatăl vostru, şi vreţi să îndepliniţi dorinţele tatălui vostru. El era un ucigaş de la început şi nu s-a menţinut în adevăr pentru că în el nu este adevăr. Cine spune minciuna, vorbeşte după firea lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii”) care conduce structurile lumeşti străine adevărului şi luminii. Prin moartea sa pe cruce şi prin înălţare, Isus îl învinge în mod definitiv pe „conducătorul acestei lumi”.

Sfânta Marta (sec. I)

 

“Sfânta Marta a fost bucuroasă să-l primească pe Cristos în casa ei şi l-a servit cu devotament şi cu o grijă plină de afecţiune. Pentru generozitatea inimii sale, a obţinut ca fratele ei, Lazăr, mort de patru zile, să învie şi a meritat, de asemenea, să fie unită pentru veşnicie în împărăţia cerurilor cu acela căruia i-a oferit ospitalitate” (MA II, 1191).

Nu putem să vorbim despre Marta fără să amintim, în acelaşi timp, de sora sa, Maria, şi de fratele lor, Lazăr. Ei locuiau în Betania, un sat la est de Ierusalim, în spatele Muntelui Măslinilor, la câţiva kilometri de oraşul sfânt. Din punct de vedere economic, trebuie să fi fost o familie înstărită, din moment ce-şi puteau permite să-i invite pe Isus şi pe apostolii săi pentru a-i găzdui şi pentru a-i pune la masă, când aceştia erau în trecere prin Galileea spre Ierusalim şi apoi în ultimele zile dinaintea pătimirii.

Între ei şi Isus exista o prietenie profundă, pentru că ei acceptaseră pe deplin mesajul şi misiunea Învăţătorului şi au colaborat cu el prin mijloacele pe care le aveau la dispoziţie. Din partea sa, “Isus îi îndrăgea pe Marta, pe sora ei şi pe Lazăr”, cum ne spune evanghelistul Ioan (In 11,5).

Trei sunt episoadele evanghelice care se referă la ei într-un mod deosebit.

Ave Maria - Gregorian Chants