 |
| Minunea înmulțirii pâinilor și a peștilor |
Evanghelia – Matei 14,13-21: În acel timp, când Isus a auzit
de moartea lui Ioan Botezătorul, a plecat cu luntrea spre un ţinut nelocuit, ca
să fie singur. Mulţimile au aflat şi, ieşind din cetăţile lor, l-au urmat
mergând pe jos. Coborând din luntre, a văzut o mare mulţime de oameni şi a fost
cuprins de milă faţă de ei, şi i-a vindecat pe cei bolnavi. Spre seară au venit
ucenicii şi i-au spus: “Ținutul este nelocuit şi se face târziu; dă drumul deci
mulţimii ca să meargă prin cetăţi ca să-şi cumpere de mâncare”. Dar Isus le-a
zis: “Nu-i nevoie să meargă; daţi-le voi să mănânce!” Ei i-au zis: “Nu avem
aici decât cinci pâini şi doi peşti”. Isus le-a zis: “Aduceţi-le aici!” După ce
a poruncit mulţimii să se aşeze pe iarbă, a luat cele cinci pâini şi doi peşti
şi, ridicându-şi ochii spre cer, a rostit binecuvântarea, a frânt pâinile şi
le-a dat ucenicilor, iar ucenicii le-au dat mulţimii. Toţi au mâncat şi s-au
săturat, iar din firimiturile care au rămas s-au strâns douăsprezece coşuri
pline. Cei care mâncaseră erau vreo cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi
copii.
Evanghelia din această duminică (Mt 14,13-21) povesteşte o minune a lui
Isus dintre cele mai importante. Şi totul începe cu o notă care descoperă
sentimentul profund pe care Isus îl are faţă de mulţime: „A fost cuprins de milă faţă de ei”. Compasiunea lui Isus – care ne
arată în mod clar compasiunea lui Dumnezeu – este un sentiment plin de nuanţe:
este atitudinea celui care se simte implicat şi responsabil, o atitudine
formată din simpatie, iubire şi milostivire. Pornind de la acest sentiment se
înţeleg toate gesturile lui Isus pe care fragmentul evanghelic le povesteşte
punctual. Isus dă o poruncă ucenicilor, se roagă şi mulţumeşte, înmulţeşte
pâinile, le frânge şi le dă ucenicilor ca să le distribuie. Isus „a rostit
binecuvântarea”: aceasta este atitudinea cea mai autentică a omului în faţa lui
Dumnezeu, a lucrurilor şi a fraţilor. A binecuvânta înseamnă a recunoaşte că
lucrurile sunt un dar al lui Dumnezeu şi, deci, se cuvine să-i mulţumim: daruri
ale lui Dumnezeu care trebuie gustate cu bucurie. Dar şi de împărţit, pentru că
Dumnezeu le-a creat pentru toţi fiii săi, nu numai pentru unii.
Ucenicii se preocupă de mulţime,
dar cred că mulţimea însăşi trebuie să-şi rezolve problema: „Dă drumul mulţimii ca să meargă prin cetăţi
ca să-şi cumpere de mâncare”. Isus în schimb îi implică pe ucenici şi îi
angajează. Lor le revine să rezolve problema:
„Nu-i nevoie să meargă; daţi-le
voi să mănânce”. O poruncă imposibilă: „Nu
avem aici decât cinci pâini şi doi peşti”. Dar nimic nu este imposibil
pentru Dumnezeu. Isus ia puţinul pe care îl au ucenicii şi îl înmulţeşte: în
mâinile sale puţinul devine mult, pâinea frântă devine abundentă. Mai precis,
Isus vrea ca „a cumpăra” să fie
înlocuit cu „a împărţi”. Şi aceasta
înseamnă că trebuie să schimbi relaţiile dintre tine şi ceilalţi, dintre tine
şi lucruri. Tu eşti responsabil de celălalt şi deci implicat în mod personal în
necesitatea sa. Problema pâinii pentru toţi este problema ta, nu doar a celor
înfometaţi. Iar lucrurile pe care le posezi – fie ele şi numai cinci pâini şi
doi peşti – sunt bunuri ale lui Dumnezeu de care să te bucuri împreună cu
alţii, nu să facă deosebire de alţii. Schema „cumpărării” crează categorii de
norocoşi şi necăjiţi, unii care au mult, alţii puţin, alţii nimic. Trebuie trecut
de la a cumpăra la a împărți. Chiar dacă – în mod paradoxal – ucenicii ar fi
cumpărat cu banul lor pâine ca să împartă, ar fi împlinit un gest de caritate,
nu un semn care introduce în raporturile dintre oameni o logică diferită. Isus
este cel care face minunea, dar nu el este cel care distribuie pâinea mulţimii:
„A frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor,
iar ucenicii le-au dat mulţimii”. Este o imagine a Bisericii: Cristos este
cel care dă Cuvântul şi viaţa, dar totul trece prin mâinile oamenilor care îi
reprezintă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu