Înălțarea la cer deschide drumul misiunii
pr. Isidor
Chinez – Izvoarele [IS] (10 mai 2018)
Lecturi: Faptele Apostolilor 1,1-11; Efeseni 4,1-13; Evanghelia Marcu 16,15-20; lecturi
Omilie
Astăzi celebrăm Înălțarea la cer
a Domnului Isus. E o imagine folosită pentru a spune că Cristos trăiește cu
Dumnezeu Tatăl. Aceasta nu înseamnă că suntem triști, pentru că credem că este
vecin și cu noi prin atotputernicia Tatălui.
Sfântul
Luca scrie Faptele Apostolilor din
care citim prima lectură (Fap 1,1-11)
în care prezintă înălțarea lui Cristos cel înviat. Apostolii
îl întreabă: „Doamne, în acest timp vei restabili împărăţia lui Israel?” (v.
6), adică se așteaptă să fie încoronat ca rege peste Israel, dar Isus nu este
asemenea altor regi. Se înalță la cer unde a dispărut. Este momentul de
încheiere a lui Isus istoric și un alt început de drum, acela al Bisericii; este
trecerea de la o prezență a lui Cristos în mijlocul discipolilor la un altfel
de prezență în ei, mult mai profund și exigent. Glorificarea lui Isus
este anunțată de Scripturi și misiunea Bisericii este prezentă cu un mandat
explicit: „Însă când va veni Duhul Sfânt asupra
voastră, îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până
la marginile pământului” (v. 8). Acceptarea trudei acestui drum de credință
înseamnă pentru noi a ne lăsa conduși de Duhul Sfânt. Este experiența zilnică a
discipolilor pe calea obositoare a credinței în misteriul lui Cristos și a
așteptării venirii Duhului Sfânt care îi va face misionari ai Bisericii
universale. Și când Isus îi va conduce la o experență de credință mult mai
profundă își dă seama că privirile lor se înălțau către cer unde Domnul „s-a
ascuns din ochii lor”. După înălțare începe timpul absenței lui Cristos din
mijlocul lor. Isus nu mai este vizibil. Pentru apostoli începe timpul misiunii.
Pentru a da mărturie lui Cristos vor avea nevoie de forța Duhului Sfânt.
Elementul distinctiv din această pagină din Scrisoarea către Efeseni (Ef 4,1-13) este referința la misterul
înălțării. Paul citează o frază din Psamul
68: „Te-ai urcat în înălțimi, ai dus caprivă
captivitatea, ai primit în dar oameni” (v. 19). În originalul ebraic este vorba
despre urcarea pelerinului spre Ierusalim pentru a vizita Templul lui Dumnezeu.
Imaginea este a unui rege, pelerin victorios, mergând spre cetate în capul unui
cortegiu triumfal, urcând și intrând, conducând prizonerii de război. Paul reia
ideia legând-o cu imaginea regelui victorios. Paul merge mai departe în exegeza
sa rabinică. Verbul „a înălța”: el vede o prefigurare a înălțării lui Cristos
„coborât” în mijlocul nostru prin întrupare. Isus face daruri abundente Bisericii
și tuturor membrilor săi tocmai în forța victoriei împlinite prin misterul
pascal. Intră în cer „bogat”: „s-a ridicat deasupra tuturor cerurilor ca să
împlinească toate” (v. 10). Această bogăție universală se revelează în Biserică
prin diverse daruri: „tot el i-a dat pe unii ca apostoli; pe alţii, ca
profeţi; pe alţii, ca evanghelişti; pe alţii, ca păstori şi învăţători” (v.
11). Sunt semnul „plinătății lui Cristos” care se revarsă cu abundență asupra
credincioșilor, făcându-i părtași de misiunea sa spre „desăvârşirea sfinţilor”,
în „unitatea credinței”, „la omul desăvârşit, la măsura staturii plinătăţii lui
Cristos” (v. 13).
În această zi a Înălțării
Domnului Evanghelia după Marcu (Mc
16,15-20) se încheie cu relatare: „Mergând în
toată lumea, predicaţi evanghelia la toată făptura!” (v. 15). Cristos apare
pentru ultima dată discipolilor săi. Își încheie discursul și începe un drum
nou al Bisericii: este calea misiunii. Isus îi trimite imediat în lumea întreagă. Este
misiunea de „a predica”. Nu înseamnă doar a ţine o instrucţie sau un îndemn sau o
cuvântare edificatoare. Cuvântul „a predica” indică vestirea unui eveniment, a
unei ştiri, nu a unei doctrine. Este vorba despre un eveniment hotărâtor: nu
este doar o informare, ci o chemare. Este atât de adevărat că tocmai în
primirea sa ori în refuzarea sa omul joacă tot destinul său: „va fi salvat” sau
„va fi condamnat”. „Cine va crede şi va fi botezat se
va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat” (v. 16). Aceasta este o
afirmaţie dură; este o declarație care nu se poate şterge din evanghelie.
Discipolii au înțeles că dacă
Isus urcă la cer este pentru că a acceptat voința Tatălui până la eroism. În
consecință, încep să realizeze porunca lui Cristos pentru că în acest mod pot
într-o zi să ajungă în paradis: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia
la toată făptura” (v. 15). Cuvântul va alerga repede şi va duce speranţă tuturor
oamenilor. Deasupra noastră cerul a fost deschis. Înălţarea lui Isus este ziua
în care cerul s-a deschis. Cristos, Fiul lui Dumnezeu care în trup omenesc a
urcat la Tatăl, proclamă sfârşitul opoziţiei: nu mai este un Dumnezeu
împotrivă, nu mai este un Dumnezeu distant de oameni, nu mai este un Dumnezeu
despărţit de pământ, chiar dacă rămâne un Dumnezeu în totalitate altul. Dumnezeu
este Dumnezeu şi puterea, măreţia, diferenţa sa de om face posibilă speranţa că
istoria noastră este răscumpărată.
Solemnitatea Înălţării lui Isus
ne face mai prezentă, mai actuală, viziunea „cerului”. Îmi vine în minte
întrebarea pe care o punea un călugăr dintr-o mănăstire coptă în deşertul
egiptean: „Oamenii de astăzi se gândesc suficinet la locuinţa lor permanentă?”
Şi continua spunând că pentru cea mai mare parte a creştinilor viaţa în cer nu
este altceva decât un adaos, un supliment la viaţa de pe pământ, care în schimb
este considerată adevărata viaţă stabilă, permanentă. Viaţa din cer este
considerată un fel de post-scriptum, un apendice la o carte care se numeşte
viaţa pământească. Adevărata viaţă – încheia monahal – este exact contrarul.
Viaţa pe pământ este doar prefaţa acelei cărţi al cărei text este viaţa din
cer.
Totuşi Biserica ştie unde este
cerul şi cum se poate ajunge acolo. Paradisul şi infernul îl începem a construi
de pe acest pământ şi pe acest pământ şi în acest timp. În acest sens, viaţa
noastră pământească este transformată dacă avem privirea îndreptată spre viitor,
spre înălţimi, spre cer.
Înălţarea este parte a misterului
pascal, strâns legată de înviere. Învierea ne spune că acel Isus, care a murit
răstignit, este viu și trăieşte acum. Înălţarea ne spune că un om a intrat pe
deplin în gloria Tatălui şi că, la sfârşitul timpurilor, vom participa şi noi
la aceeaşi glorie ca a lui.
Şi încheie sfântul Marcu: „Iar ei
au plecat să predice pretutindeni. Domnul Isus lucra în ei şi întărea cuvântul
prin semnele care urmau” (v. 20). Isus a terminat drumul său şi acum şade la
dreapta Tatălui. Discipolii săi, în schimb, încep drumul lor, pleacă. Isus se
ridică la cer şi discipolii săi pleacă prin lume împlinind misiunea lor. Să ne
rugăm pentru această misiune…
[bibliografia
(anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,
Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino)
1996; Biblia, Sapientia, Iași 2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu