† Duminica a 12-a de peste an (B): Furtuna de pe Marea Galileii (omilie)

„Furtuna de la Marea Galileei” - de Rembrandt
 
Rembrandt ce se uită la noi,
spectatorii, și vrea să ne atragă în scenă, 
deoarece episodul vorbeşte despre noi...
(sursa: http://www.orarel.com/blog/2014/07/04/la-tempesta-sedata-e-il-credere-nel-vedere/).



Cristos liniștește furtuna de pe Marea Galileei (1633)
de Rembrandt van Rijn

(sursă: https://it.wikipedia.org/wiki/Tempesta_sedata#/media/File:Rembrandt_Christ_in_the_Storm_on_the_Lake_of_Galilee.jpg). 



Evanghelia Marcu 4,35-41: În aceeaşi zi, după ce s-a înserat, le-a spus: “Să trecem pe ţărmul celălalt!” Şi, părăsind mulţimea, l-au luat aşa cum era în barcă. Erau şi alte bărci cu el. Şi a venit o mare furtună, iar valurile izbeau în barcă încât aproape se umpluse. El dormea în partea dinapoi a bărcii, pe un căpătâi. Atunci l-au trezit şi i-au spus: „Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?” Trezindu-se, a certat vântul şi a spus mării: „Potoleşte-te! Taci!” Şi vântul a încetat şi s-a făcut linişte mare. Atunci le-a spus: „De ce sunteţi fricoşi? Încă nu aveţi credinţă?” Dar ei au fost cuprinşi de teamă mare şi spuneau unii către alţii: „Cine este oare acesta, că şi vântul şi marea îl ascultă?”

Omilie

Pentru a înţelege aceste texte de astăzi, trebuie să ştiţi că în lumea Bibliei, mare este reperul forţelor răului. În prima lectură, vedem pe Iob foarte dureros încercat de rău. Dumnezeu îi răspunde afirmând puterea sa asupra mării, și, prin aceasta, a tot ceea ce distruge pe om. Dacă am citit continuarea acestei povestiri, am descoperi că Iob va găsi o situaţie mult mai frumoasă decât a avut-o la început. La fel ca Iob, oamenii pot striga în suferințele lor spre Dumnezeu. Vestea bună este că el nu ne lasă în părăsire. El vine spre noi.

 

În a doua lectură, sfântul Paul ne invită pentru a face un pas mai departe. Venind în lume, Cristos a luat asupra sa toate suferinţele şi păcatele noastre. Întreaga viaţă a lui Paul a fost transformată de descoperirea acestui Isus care a murit pentru toţi oamenii purtând greutatea relelor. Situaţia noastră este complet modificată. Dacă Isus a murit pentru noi, noi nu avem dreptul de a trăi în egoismul nostru. Noi trebuie să primim viața nouă pe care a obţinut-o prin patima şi moartea sa. Este o viaţă – în esenţă – este caracterizată de o mare iubire.

 

În Evanghelie vedem cum Isus invită pe discipoli săi să plece „pe malul celălalt”. Înţelegem că aici pe „celălalt mal” nu este doar cealaltă parte a mării. În primul rând este lumea păgână. Isus vrea să se alăture acestei lumi pentru a elibera de sub puterile răului şi a anunța vestea bună a Evangheliei. Este un mod de a spune că nu a venit pentru singurul poporul lui Israel, dar pentru toţi oamenii din întreaga lume. El vrea ca toate să aibă viaţa din abundenţă.

 

Citind această evanghelie, credem că mulţi preoţi, călugări, călugărițe şi persoane laice au răspuns la această chemare a lui Cristos. Ei au lăsat familiile lor, prietenii lor, ţara lor pentru a merge în necunoscut. Ei au traversat oceanele pentru a anunţa pe Isus oamenilor care nu l-au cunoscut. Şi acum vedem preoți africani, indieni sau de alte națiuni care își părăsesc țara pentru a veni să evanghelizeze. Vestea cea bună ar trebui să fi anunţat la toate popoarele. În primul rând la cei săraci, excluși, bolnavi, prizonieri. Dumnezeu iubește pe toata lumea şi vrea salvarea lor.

 

Lăsându-și țară sa pentru a adere la „celălalt mal” implică o mare încredere. Evanghelia ne vorbeşte despre furtună şi frica discipolilor. Cristos calmând această furtună afirmă victoria sa asupra forţelor răului. Trebuie să ştiţi că sfântul Marcu a scris Evanghelia sa după învierea lui Cristos (aproximativ pe la anul 60-70). Se adresează creştinilor persecutaţi şi descumpăniți de aceste furtuni care i-au copleșit. Biserica este ca barca lui Petru: pare să se scufunde. Atunci au strigat după ajutor: „Salvează-ne! Pierim!” Este rugăciunea a mulţi creştini de astăzi care suferă violenţe şi persecuţie. Dar Isus este aici, cu ea și puterile răului nu au ultimul cuvânt.

 

Dacă vrem să rămână credincioşi Evangheliei, vom fi expuși la provocările timpului nostru: vom avea de luptat împotriva rasismului, în apărarea celui oprimat, pentru a demonstra solidaritatea cu cei mai săraci. Înfruntând răul, creştinii pot să se pună în pericol sau să ia în râs. Dar ei îşi amintesc că Isus nu i-a fost teamă deoarece a învins toate furtunile. Cu el putem înfrunta aceeaşi lupte împotriva răului şi stăpâni toate furtunile, cele de egoism, ură, nedreptate şi violenţă. Cu el avem ferma  convingere că iubire va triumfa.

 

În această zi putem face ca rugăciunea noastră să fie ca aceea a cântărețului Raymond Fau:

 

Tu eşti inima vieţii noastre

Şi tu este acela în care trăim

Tu eşti inima vieţii noastre

O, Isus Cristoase, trăitorule.

(pr. Jean Compazieu [13.06.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/5236-homelie-du-12eme-dimanche-du-temps-ordinaire/).

 

 

Tu es là au coeur de nos vies

(cântă Raymond Fau)

Tu es là au cœur de nos vies,
Et c’est toi qui nous fais vivre.
Tu es là au cœur de nos vies,
Bien vivant, ô Jésus Christ.

1 – Dans le secret de nos tendresses, tu es là.

Dans les matins de nos promesses, tu es là.

2 – Dans nos cœurs tout remplis d’orages, tu es là.

Dans tous les ciels de nos voyages, tu es là.

3 – Au plein milieu de nos tempêtes, tu es là.

Dans la musique de nos fêtes, tu es là.

Nu poţi trăi fără inimă...

Inima lui Isus

Un om a venit la casa prietenului său iubit și a bătut la ușa:
– „Cine e acolo?” a întrebat o voce dinăuntru.
– „Eu sunt” a răspuns omul.
– „Nu e loc aici și pentru tine, și pentru mine” – a răspuns vocea.
Și ușa a rămas închisă.
După mulți ani de singurătate și sărăcie, omul a revenit și a bătut la ușa.
– „Cine e acolo?” a întrebat din nou vocea dinăuntru.
– „Tu” a sunat răspunsul. Și ușa i s-a deschis.

 

Poţi trăi şi fără minte. Însă nu poţi trăi fără inimă.

Şi cu cât existenţa ta este mai profundă,
cu atât este şi inima ta mai implicată.

                                                            (Osho)

Enciclica „Laudato si” a sfântului părinte Francisc – PDF – prezentarea de Radio Vatican

 „Laudato si” – Scrisoare enciclica a sfântului părinte papa Francisc despre îngrijirea casei comune
 

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/08/e2809elaudato-sie2809d-scrisoare-enciclica-a-sfantului-parinte-papa-francisc-despre-ingrijirea-casei-comune.pdf
 

LETTERA ENCICLICA
LAUDATO SI’
DEL SANTO PADRE
FRANCESCO
SULLA CURA DELLA CASA COMUNE

 

1 . «Laudato si’, mi’ Signore», cantava san Francesco d’Assisi. In questo bel cantico ci ricordava che la nostra casa comune è anche come una sorella, con la quale condividiamo l’esistenza, e come una madre bella che ci accoglie tra le sue braccia: «Laudato si’, mi’ Signore, per sora nostra matre Terra, la quale ne sustenta et governa, et produce diversi fructi con coloriti flori et herba». [1]

 

(sursă: http://www.osservatoreromano.va/it/news/lettera-enciclica-laudato-si-del-santo-padre-franc#sthash.ITEj3m8c.VW83GYKy.dpuf).

Vă oferim mai jos o amplă sinteză a enciclicei ”Laudato si'. Despre ocrotirea casei comune”. Sinteza, tradusă de Redacția Română Radio Vatican, a fost pregătită de Sala de Presă a Sfântului Scaun.

 

 

Enciclica Laudato si’: o „hartă”

 

Acest text reprezintă un instrument de îndrumare pentru o primă lectură a enciclicei, care să-l ajute pe cititor să-i înțeleagă desfășurarea pe ansamblu și liniile principale. Primele două pagini cuprind o prezentare generală a enciclicei Laudato si’, iar apoi fiecare pagină corespunde câte unui capitol, arătând tema principală a acestuia și reproducând câteva paragrafe cheie. Numerele dintre paranteze fac trimitere la paragrafele enciclicei. Ultimele două pagini prezintă cuprinsul integral.

 

O privire de ansamblu

 

„Ce fel de lume dorim să le transmitem acelora care vor veni după noi, copiilor care cresc în acest timpuri?” (160). Această întrebare este de importanță centrală pentru Laudato si’, așteptata enciclică a Papei Francisc despre grija pentru casa comună. Pontiful continuă: „Această întrebare nu se referă doar la mediu în mod izolat, întrucât chestiunea nu poate fi pusă în discuţie în mod parțial” și acest lucru ne face să ne punem întrebări legat de sensul existenței și de valorile fundamentale ale vieții sociale: «Care este scopul pentru care am venit la această viață? Pentru ce scop lucrăm și luptăm? De ce acest pământ are nevoie de noi?» „Dacă nu ne punem aceste întrebări de fond”, scrie Suveranul Pontif, ”nu cred că preocupările noastre ecologiste ar putea să obțină efecte importante” .

 

Numele enciclicei vine din invocația sfântului Francisc din Assisi, „Lăudat să fii, Domnul meu...”, care în Cântarea creaturilor amintește că pământul, casa noastră comună, „este şi ca o soră cu care împărtășim existența, și ca o mamă frumoasă care ne primește în brațele sale” (1). Noi înșine ”suntem pământ” (cf Gen 2,7). Însuşi trupul nostru este alcătuit din elemente ale planetei, aerul ei este cel pe care îl respirăm și apa ei ne ține în viață și ne învigorează” (2).

 

Acest pământ, maltratat și prădat, acum se plânge iar gemetele lui se unesc cu gemetele tuturor celor abandonați ai lumii. Papa Francisc ne îndeamnă să le ascultăm, cerând de la toţi şi de la fiecare în parte – persoane, familii, colectivități locale, națiuni și comunitate internațională – o „convertire ecologică”, după expresia Sfântului Ioan Paul al II-lea, adică o „schimbare a direcției”, asumându-ne frumusețea și răspunderea unui angajament pentru „grija pentru casa comună”. În același timp, Papa Francisc recunoaște că „se observă o sensibilitate din ce în ce mai mare faţă de mediu și ocrotirea naturii, și se maturizează o preocupare sinceră și dureroasă pentru ceea ce se întâmplă cu planeta noastră” (19), îndreptățind o privire de speranță care marchează întreaga enciclică și transmite tuturor un mesaj clar și plin de speranță: „Omenirea încă mai are capacitatea de a colabora la construirea casei noastre comune” (13); „ființa umană încă mai este capabilă să intervină în mod pozitiv” (58); „nu este totul pierdut, pentru că ființele umane, capabile să se degradeze până la extrem, pot să se depășească, pot să aleagă din nou binelui și să renască” (205).

Isus te cheamă



Andreas Pietschmann în Isus (film: „Maria di Nazaret”)

Isus te cheamă, vin’ la el,
vino la pieptul său.
Nu-i nicăieri alt scut la fel
cum e la pieptul său.

Alungă orice teamă
ce-ntunecă gândul tău.
Isus mereu te cheamă,
vino la pieptul său.

Isus te cheamă, vin’ la el,
vino la pieptul său.
Veşmânt de har şi scump inel
primeşti la pieptul său.

Isus e Pâinea vie,
calea spre Dumnezeu.
Isus e veşnicie,
vino la pieptul său!

Isus te cheamă, vin’ la el
Vino la pieptul său.
Aleargă-n zbor de porumbel
şi vin’ la pieptul său.

Isus cel sfânt ţi-e frate.
Te smulge din orice rău.
Isus e libertate!
Vino la pieptul său!

Isus te cheamă, vin’ la el,
vino la pieptul lui.
Nu-i nicăieri alt scut la fel
cum e la pieptul lui.

O, vino fără teamă,
înfrângerea ta să-i spui.
Isus mereu te cheamă,
vino la pieptul lui!

Isus te cheamă, vin’ la el,
vino la pieptul lui.
Veşmânt de har şi scump inel
primeşti la pieptul lui.

Ce rău mereu se zbate
să puie-un lanţ oricui.
Isus e libertate!
Vino la pieptul lui!

Isus te cheamă, vin’ la el,
vino la pieptul lui.
El cheamă-n turmă orice miel
şi-l ia la pieptul lui.

Păcatul e-o robie
cum alta pe lume nu-i.
Isus e veşnicie!
Vino la pieptul lui!
 
Costache Ioanid

 

Ce slujbe au avut Dickens, Dostoievski şi Kafka înainte de a deveni celebri...

Înainte de a deveni cunoscuţi pentru romanele lor, unii scriitori au fost nevoiţi să lucreze în diverse domenii pentru a-şi câştiga existenţa. Dostoievski a fost inginer, Kafkfa – funcţionar juridic, iar Orwell – poliţist.

 

Partea inferioaChiar dacă azi sunt cunoscuţi în întreaga lume pentru operele lor, mulţi dintre scriitorii celebri au avut de-a lungul vieţii şi alte ocupaţii. Puţini ştiu, spre exemplu, că John Steinbeck a lucrat ca ghid turistic sau că Agatha Christie a fost, o perioadă, asistentă de farmacist.

 

Iată câteva dintre locurile de muncă pe care autorii celebri le-au avut, potrivit Huffington Post:

 

William S. Burroughs – lucrător la deratizare. După ce a fost destituit din Armată în anul 1942, romancierul american s-a mutat din oraşul său natal, St. Louis,  în Chicago. Acolo s-a angajat ca deratizator, experienţă care ulterior l-a inspirat să scrie o colecţie de poveşti scurte, publicate în 1970.

 

Agatha Christie – asistentă de farmacist. Celebra autoare de romane poliţiste a lucrat, în timpul Primului Război Mondial, ca voluntar într-un centru de asistenţă medicală din Tourquay, Devon. După doi ani în care nu a fost plătită deloc, în 1917 aceasta a primit calificarea de asistentă de farmacist şi a primit un salariu anual de 16 lire, adică echivalentul a 1300 de dolari în zilele noastre.

 

 





 

 

Charles Dickens – lucrător în fabrică. Dickens a început să lucreze încă de la vârsta de 12 ani, într-o fabrică de cremă de pantofi. Concret, timp de 10 ore pe zi, acesta lipea etichetele pe cutiile cu cremă. Pentru asta primea circa şase şilingi pe săptămână, adică echivalentul a 25 de dolari azi.

 

Feodor Mihailovici Dostoievski – inginer. Deşi împotriva voinţei sale, Dostoievki a fost înscris de părinţi, alături de fratele lui, la Institutul de Inginerie Militară din St. Petersburg în anul 1838, pe când avea 15 ani. Deşi a detestat ce făcea acolo şi suferea de epilepsie, tânărul autor a absolvit însă în cele din urmă şi s-a angajat ca inginer.

 

Arthur Conan Doyle – chirurg. Creatorul lui Sherlock Holmes a studiat medicina la Universitatea din Edinburgh. Ulterior a lucrat ca medic la bordul unor vase de croazieră. Odată revenit în Anglia, şi-a deschis propriul cabinet în Southsea, Hampshire. O bună perioadă şi-a împărţit timpul între consultaţii şi scris.

 

James Joyce – operator la cinema. După ce a abandonat studiile de medicină, acesta a lucrat o perioadă ca pianist şi cântăreţ, dar şi ca profesor de limba engleză în Croaţia şi Italia. În decembrie 1909, Joyce şi logodnica  lui, Nora Barnacle, s-au întors în Irlanda şi au deschis primul cinematograf din  Dublin: „The Volta”. Afacerea s-a prăbuşit însă după un an, când scriitorul a revenit la meseria de profesor.

 

Franz Kafka – funcţionar juridic. Kafka a absolvit Universitatea Charles-Ferdinand din Praga în anul 1906. După un an în care a lucrat ca funcţionar juridic fără a fi plătit, în 1907 s-a alăturat unei firme de asigurări. A părăsit însă acest loc de muncă după nouă luni, întrucât programul de lucru (de la 08:00 la 18:00) nu-i mai permitea să se dedice scrisului.

 

Harper Lee – agent de bilete. Autoarea celebrului roman „Să ucizi o pasăre cântătoare” a renunţat la studii, iar la vârsta de 23 de ani s-a mutat din Alabama în New York. Pentru o perioadă a lucrat ca agent de bilete pentru Eastern Airlines şi British Overseas Airways Corporation (BOAC).

 

Vladimir Nabokov – curator. Înainte de a se muta împreună cu familia în SUA, în 1940, Nabokov publicase deja câteva opere. Odată ajuns peste Ocean, acesta s-a înscris la Wellesley College, Massachusetts, iar mai târziu la Harvar, unde a devenit curator la Muzeul de Zoologie Comparată.

 

George Orwell – poliţist. În anul 1922, la vârsta de 19 ani, Orwell s-a înrolat la Indian Imperial Police şi a lucrat ca poliţist în Burma. În 1927, acesta s-a îmbolnăvit de febra Dnegue şi a fost trimis acasă, în Anglia, pentru a se trata. Tot atunci a renunţat însă şi la slujba deţinută, s-a mutat în Londra şi a început să pună bazele carierei de scriitor.

 

John Steinbeck – ghid turistic. Când în 1928 a cunoscut-o pe cea care avea să-i devină soţie, Steinbeck lucra ca ghid turistic în Lake Tahoe, Nevada. A renunţat însă la acest loc de muncă imediat ce s-a căsătorit.

 

(Sursă:

http://www.gandul.info/magazin/ce-slujbe-au-avut-dickens-dostoievski-si-kafka-inainte-de-a-deveni-celebri-13189005/galerie?p=1#galerie).

 

Mihai Eminescu (1850 - 1889)

Mihai Eminescu - medalion.

Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al şapte-lea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această stare o evocă cu adîncă nostalgie în poezia de mai târziu ("Fiind băiat…” sau "O, rămâi").

 

Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasificat al cinci-lea din 82 de elevi după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu.

 

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, "Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti” , în care apare şi poezia "La mormântul lui Aron Pumnul” semnată M. Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista "Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia "De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai târziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în "Familia” încă 5 poezii.

 

Din 1866 până în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti. A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi realizează proiectul. Ajunge sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I. L. Caragiale. Continuă să publice în "Familia", scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,"Geniu pustiu”, rămase în manuscris; face traduceri din germană.

 

Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rândul societăţilor studenţeşti, se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la "Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul "Albina” din Pesta.

 

Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.

 

Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul "Curierul de Iaşi“. Continuă să publice în "Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea. Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este îndrăgostit de Veronica Micle.

 

În 1877 se mută la Bucureşti, unde până în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul "Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).

 

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la un institut pe lângă Viena. În decembrie îi apare volumul "Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.

 

În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc.

 

Mihai  Eminescu se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse la 15 iunie 1889 (15  iunie, în zori – ora 3) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormântat la Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

 

În "Viaţa lui Mihai Eminescu” (1932), G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre moartea poetului: "Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ sa-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale".

(sursă: http://www.istoria.md/articol/507/Mihai_Eminescu,_biografie).

 

Rugăciune

 

Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalță-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie;
Fii scut de întarire
Și zid de mântuire,
Privirea-ți adorată
Asupra-ne coboară,
O, maica prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

 

Noi, ce din mila sfântului
Umbra facem pamântului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor;
Asculta-a noastre plângeri,
Regina peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maica prea curată
Și pururea fecioară,
Marie!

 

Missa „Vidi turbam magnam” - de Gregorio Allegri