III TPA (B): Pescari de oameni

„Lăsând mrejele, ei l-au urmat”. Primii tovarăşi au fost angajați pentru o extraordinară pescuire: „veniţi după mine, vă voi face pescari de oameni”. În zadar, învingând valurile cele mai ameninţătoare, pescarul aruncă mrejele. O mare de miracole este gata să fie navigată, dar este necesar să rişti, să laşi portul sigur al trecutului şi să întreprinzi căi de vis.

Chemarea Învăţătorului răvăşeşte, înflăcărează: „Împărăţia este aproape”. A- urma înseamnă a accepta provocarea înlocuirii: în locul vieţii noastre viaţa sa, în locul cuvintelor noastre mesajul său de mântuire. A schimba direcţia, a schimba parcursul, a descoperi că scopul se poate atinge, a reuşi să găseşti strada, toate acestea sunt viaţa sa. Vocea Învăţătorului este convingătoare, riscul nu este exclus, dar primii chemaţi se lasă convinşi şi, lăsând mrejele trecutului, au hotărât să ia altele noi, ale sale. Nu va fi uşor: începutul unei noi aventuri pune împreună neliniştea şi entuziasmul precum şi oameni obişnuiţi, neînvăţaţi, nu dotaţi cu calităţi aparte, au simţit pe piele lor bogăţia darului, onoarea predilecţiei.

Surprinde strigătul entuziast al Învăţătorului, emoţionează şi adună pentru proba decisivă. A se încrede este premiza riscului, a şti că pasul celui care este înainte nu cedează la greu este ceea ce îi face să spună da. A deveni pescar pentru cel care deja este pe mare, are mreje şi bărci nu este o noutate, iar pescuitul nu face nouă aventura: însoţitorii săi, da, vor fi pescari, însă de oameni.

„Tu urmează-mă”, astăzi, ca şi atunci, este o invitaţie exigentă. Pe valurile vieţii noastre, pe marea existenţei noastre, ale vieţii de fiecare zi, formată din momente liniştite dar şi de furtună, Învăţătorul din Galileea trece şi cheamă. A-l urma înseamnă a lăsa, înseamnă a şti că trebuie să faci aceasta, pentru că „timpul este scurt” (1Cor 7,29). În momentul în care Învăţătorul intră în viaţa noastră, iar noi îi permitem să intre, totul se schimbă, se relativizează, totul este împlinit din cauza urmării. Întâlnirea cu Cristos obligă să privim istoria cu ochi noi; orice lucru este diferit, totul este orientat de paşii săi. A privi în aceeaşi direcţie înseamnă a da sens vieţii, semnificaţie timpului şi orelor; înseamnă a lăsa mrejele siguranţelor noastre, falsei linişti, conformismului, unei istorii prizoniere de calcule egoiste. A lăsa mrejele pentru pentru ale sale înseamnă a te face tovarăş al evangheliei sale, iar acolo unde este iubire să vesteşti compasiune, acolo unde este tristeţe să inventezi bucuria, acolo unde sunt lacrimi să le usuci. Înseamnă a privi în aceeaşi direcţie cu a sa: unde există moarte să reuşeşti să proclami viaţa.

Primii tovarăşi intrând în joc l-au urmat dovedindu-ne aceasta. Atunci, ca şi astăzi, este greu să-i stai în spate, ceea ce ni se cere nu este a avea acelaşi mers, a alerga cu aceeaşi rapiditate: nu înseamnă a ieşi învingător în cursă, dar a încerca, a reuşi să pui totul în joc pentru a face aventura sa. A lăsa mrejele înseamnă a te convinge că ale sale sunt mai rezistente, mai sigure pentru a te bucura de câştigul unei pescuiri minunate. Suntem împovăraţi de vechea noastră meserie, suntem încurcaţi în mrejele unui trecut care nu-i lipsit de păcat. A converti drumul nostru înseamnă a şti să părăseşti pentru a găsi. „Vrei să mă urmezi?” Încercarea este răspunsul: a face tot posibilul în ciuda dificultăţilor, aceasta este urmare. Nu a avea teamă de judecată pentru paşii făcuţi în gol, dar a ne încrede în iubirea care conduce, care ştie să-l aştepte chiar şi pe cel care merge mai încet şi care cu încredere l-a ales ca deschizător de drum. (G. Matino).            

IV - SRUC 2012: Transformaţi de victoria Domnului asupra răului

 Biserica "Sf. Tereza"

Ziua a patra: Învinge răul prin bine (Rom 12,21).

Această zi ne introduce în luptele împotriva răului. Victoria în Cristos este o depăşire a tot ceea ce dăunează creaţiei lui Dumnezeu şi ne menţine distanţi unii de alţii. În Isus suntem chemaţi să împărtăşim această viaţă nouă luptând cu el împotriva a ceea ce este rău în lumea noastră, cu încredere reînnoită şi cu o bucurie profundă în ceea ce este bun. În timp ce suntem divizaţi nu putem să fim suficient de puternici pentru a învinge răul din timpul nostru.

Exodului 23,1-9; Romani 12,17-21; Matei 4,1-1.

"În acel timp,  Isus a fost condus de Duhul Sfânt în pustiu, ca să fie ispitit de către diavol.  După ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, i s-a făcut foame. Atunci, apropiindu-se, ispititorul i-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune ca pietrele acestea să se prefacă în pâini”. Dar Isus i-a răspuns, zicând: „Scris este: Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu”. Apoi diavolul l-a dus în oraşul sfânt, l-a aşezat pe aripa templului şi i-a zis: „Dacă tu eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos, căci este scris: El va porunci îngerilor săi să vegheze asupra ta şi ei te vor lua pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti de vreo piatră piciorul tău”.  Isus i-a răspuns: „Iarăşi este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău”.  După aceasta diavolul l-a dus pe un munte foarte înalt, i-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor şi i-a zis: „Toate acestea ţi le voi da ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi mi te vei închina”.  Atunci Isus i-a răspuns: „Pleacă din faţa mea, Satană, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai lui să-i slujeşti”.  Atunci diavolul l-a lăsat. Şi iată, au venit la Isus îngerii şi îl slujeau".

Comentariu

În Isus învăţăm ceea ce înseamnă realmente cuvântul „victorie” pentru fiinţele umane, adică fericirea de a împărtăşi iubirea lui Dumnezeu, depăşind cu el tot ceea ce ne desparte pe unii de alţii. Aceasta reiese din victoria lui Cristos asupra forţelor distructive care corup omenirea şi toată creaţia divină. În Isus putem împărtăşi o nouă viaţă care ne cheamă să luptăm împotriva răului din lumea noastră cu încredere reînnoită şi să ne găsim bucuria în ceea ce este bun.

Cuvintele din Vechiul Testament avertizează categoric împotriva participării la rău şi la nedreptate. Atitudinea majorităţii nu poate în nici un caz să folosească drept scuză. Nici numărul, nici alte situaţii din viaţă nu permit persoanei să facă răul.

Biserica "Sf. Tereza"

Psalmul 1 atrage atenţia nu numai cu privire la necesitatea de a respecta poruncile, ci în special cu privire la bucuriile pe care le produce. Cel care iubeşte legea Domnului mai presus de toate lucrurile este numit fericit şi binecuvântat. Cuvântul lui Dumnezeu este călăuză sigură în adversitate şi constituie împlinirea înţelepciunii umane. Cel care meditează cuvântul lui Dumnezeu ziua şi noaptea poate să ajungă la o viaţă foarte rodnică pentru binele celorlalţi.

Admonestările Apostolului ne invită să învingem răul prin bine. Numai binele poate să întrerupă spirala interminabilă de ură şi dorinţa umană de răzbunare. În lupta pentru bine nu totul depinde de fiinţele umane. Apostolul Paul cere să se facă tot posibilul pentru a menţine pacea cu ceilalţi. Înţelege lupta continuă împotriva instinctelor noastre de a prejudicia pe cei care ne-au făcut rău. Însă Paul ne cere să depăşim aceste sentimente distructive. A face binele este o manieră eficace de a lupta împotriva răului dintre noi.

Lectura din Evanghelie descrie lupta Fiului lui Dumnezeu împotriva Satanei, personificarea răului. Victoria lui Isus asupra ispitelor în pustiu se împlineşte în ascultarea sa faţă de Tatăl, care îl duce la cruce. Învierea Mântuitorului confirmă că aici bunătatea lui Dumnezeu învinge în ultimă instanţă: iubirea depăşeşte moartea. Domnul înviat este aproape! El ne însoţeşte în luptele noastre împotriva ispitei şi a păcatului în lume. Prezenţa sa îi cheamă pe creştini să acţioneze împreună pentru bine.

Scandalul se datorează faptului că în diviziunile noastre nu putem să fim suficient de puternici pentru a lupta împotriva relelor din timpul nostru. Uniţi în Cristos şi desfătându-ne în legea sa de iubire suntem chemaţi să împărtăşim misiunea sa de a duce speranţa acolo unde este nedreptate, ură şi disperare.

ÎPS. Ioan Robu - Îndrăznim să cerem ceea ce uneori pare imposibil: unitatea noastră

Excelenţele Voastre, preacucernici părinţi, persoane consacrate, iubiţi credincioşi. Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor. Aşa cum amintea şi Preasfinţitul Arhiepiscop armean cuvântul lui Isus, noi credem că Mântuitorul nostru este prezent între noi, căci nu din alte motive ne-am adunat aici, şi am venit în numele Lui nu pentru altceva decât ca să înălţăm lui Dumnezeu rugăciunea noastră şi să implorăm cu speranţă darul unităţii tuturor creştinilor. Sigur, ştim că multe ne deosebesc; aproape că suntem descurajaţi să credem şi să ne imaginăm cum am fi împreună.

VIDEO

Totuşi, îndrăznim, da, îndrăznim să cerem ceea ce, poate uneori, ne imaginăm imposibilul: unitatea noastră, a tuturor creştinilor. Deşi avem tradiţii diferite, deşi suntem parcă statorniciţi pe o anumită cale, totuşi, rugăciunea ne ridică din ceea ce suntem şi cum suntem, pentru a nădăjdui altfel, pentru a spera altfel şi, încă o dată, pentru a îndrăzni să ne vedem altcum prin darul Duhului Sfânt, nu prin puterile noastre. De aceea, spuneam că nici nu ne imaginăm ceea ce cerem, nu putem descrie exact ceea ce vrem decât, prin sărmane cuvinte, cerem darul unităţii: Ca toţi să fie una. Aceasta este rugăciunea noastră, acesta este cuvântul care ne adună şi ne animă acum şi în zilele care vin. Şi nu numai cele care vin cu programul pe care îl cunoaştem, dar în toate zilele prin ceea ce noi facem în bisericile noastre de fiecare dată punem o cărămidă la această zidire invizibilă a unităţii noastre.

Ca episcop catolic, trebuie să mă refer, cu bunăvoinţa şi cu îngăduinţa Voastră, la un document al Conciliului Vatican. Iată, se împlinesc anul acesta 50 de ani de la începerea lui, 50 de ani în care Biserica noastră, răspândită la mai toate popoarele din lume, a căutat reînnoirea ei. Iată, când vorbeşte în Documentul pentru refacerea unităţii Unitatis redintegratio, primul punct pe care îl pun Părinţii conciliari în faţă este acesta al reînnoirii Bisericii. Şi la fiecare rugăciune a Liturghiilor noastre, la fiecare moment la care ne plecăm în faţa lui Dumnezeu adorându-l şi recunoscând nimicnicia şi păcatul nostru, de fiecare dată noi, iată, participăm la această zidire a unităţii, la această căutare a unităţii noastre. Conciliul recomandă tuturor membrilor din Biserică, din Biserici, că se adresează tuturor de bunăvoinţă, să se reînnoiască, să se reformeze, să se primenească, căci aceasta este o cale privilegiată de căutare şi de realizare a unităţii.

Mai recomandă acelaşi document al Conciliului, Unitatis redintegratio, şi rugăciunea, la fel, mijloc privilegiat de apropiere, de Dumnezeu în primul rând. Dar, această apropiere de Dumnezeu, uşurează apropierea de ceilalţi, de ceilalţi semeni ai noştri din diferite familii de credinţă, uşurează şi gândirea noastră spre o libertate, de care vorbea Preasfinţitul Arhiepiscop armean, acea libertate şi acea legătură tainică cu Dumnezeu care adânceşte adevărata smerenie şi adevărata pace. Acestea sunt trăsături ale vieţii noastre interioare atunci când rugăciunea este cu adevărat rugăciune, rugăciunea care se transformă în braţe ce cuprind lumea întreagă, lumea tuturor confesiunilor creştine, sperând prin cuvintele lui Isus - Ca toţi să fie una - să vedem acest dar extraordinar al unităţii tuturor.

Iată, mă opresc la aceste două puncte pe care ni le recomandă Conciliul, pe care le înţelegem noi ca fiind fireşti, lucruri fireşti, reînnoirea continuă, primenirea noastră interioară zilnică şi rugăciunea zilnică. Acestea sunt căi ale noastre, căi de fiecare zi, dar mijloace, spun încă o dată, privilegiate de a contribui la zidirea aceasta invizibilă, dar care sperăm să devină şi vizibilă, a unităţii noastre.

Multe ne leagă în comun. Şi mă gândesc la Bisericile reprezentate aici de faţă. Multe ne leagă. Şi, în primul rând, această credinţă, această legătură de bază, intimă, cu Dumnezeu. Suntem mult uniţi. Trebuie să desăvârşim această unitate. Şi, iată, Săptămâna Mondială de Rugăciune pentru Unitatea Creştinilor ne cheamă la o conştiinţă reînnoită, la o rugăciune reînnoită, la o smerenie adevărată, pentru a dobândi pacea pe care doar Dumnezeu ne-o poate da.

Cu această întâlnire în Catedrala „Sf. Iosif” începem, aşadar Săptămâna de Rugăciune pentru Unitatea tuturor Creştinilor. Vom merge, ne vom întâlni în diferite biserici, implorând acelaşi dar al unităţii. Dumnezeu să primească rugăciunile noastre, şi vă mulţumesc, încă o dată, tuturor pentru participare. Lăudat să fie Isus Cristos!

III - SRUC 2012 - Transformaţi de aşteptarea răbdătoare a Domnului

Ziua a treia: Transformaţi de slujitorul suferind

Capela "Don Orione"

Cristos a suferit pentru noi. (cf. 1Pt 2,21)

Această zi ne invită să reflectăm asupra suferinţei lui Cristos. Urmându-l pe Cristos, slujitorul suferind, creştinii suntem chemaţi la solidaritate cu toţi cei care suferă. Cu cât ne apropiem mai mult de crucea lui Cristos cu atât ne apropiem mai mult unii de alţii.

Isaia 53,3-11; 1Petru 2,20b-25; Luca 24,25-27.

"Atunci Isus le-a zis: „Aşadar, tot n-aţi înţeles! Cât de greoi sunteţi la inimă, ca să credeţi toate cele spuse de profeţi! Nu trebuia oare ca Mesia să sufere toate acestea pentru a intra în slava sa?” Şi, începând cu Moise şi continuând cu toţi profeţii, le-a dovedit din toată Scriptura cele care se refereau la el".

Comentariu

Paradoxul divin este că Dumnezeu poate să schimbe dezastrele şi tragedia în victorie. El transformă toate suferinţele şi nenorocirile noastre şi suferinţa incredibilă a istoriei într-o înviere care cuprinde întreaga lume. Deşi pare înfrânt, totuşi el este victoria adevărată pe care nimeni şi nimic nu o poate depăşi.

Emoţionanta profeţie a lui Isaia despre slujitorul suferind s-a împlinit total în Cristos. După ce a suferit o agonie teribilă, Omul durerilor îşi va vedea urmaşii. Noi înşine suntem urmaşii săi, născuţi din suferinţa Mântuitorului. În felul acesta noi formăm o familie în el.

Se poate spune că Psalmul 22 nu vorbeşte numai despre Isus, ci şi pentru Isus. Mântuitorul însuşi s-a rugat acest psalm pe cruce, atunci când a folosit cuvinte puternice de dezolare: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Cu toate acestea, în partea a doua a Psalmului plângerea, implorarea plină de durere se transformă în laudă adusă lui Dumnezeu pentru lucrările sale.

Apostolul Petru este un martor al pătimirii lui Cristos (1Pt 5,1) care ne dă un exemplu: la această formă de suferinţă din iubire suntem şi noi chemaţi. Isus nu l-a blestemat pe Dumnezeu, ci s-a încredinţat Lui, care judecă cu dreptate. Rănile sale ne-au vindecat şi ne-au făcut să ne întoarcem la unicul Păstor.



Capela "Don Orione"



Numai în lumina prezenţei Domnului şi a cuvântului său se revelează propunerea divină a suferinţelor lui Mesia. La fel ca pentru discipolii aflaţi pe drum spre Emaus, Isus este însoţitorul nostru constant pe drumul pietros al vieţii, făcând să ardă din nou inimile noastre şi deschizându-ne ochii în faţa planului misterios de mântuire.

Noi creştinii experimentăm suferinţa ca rezultat al condiţiei fragile a omenirii; recunoaştem această suferinţă în nedreptatea socială şi în persecuţii. Puterea crucii ne duce la unitate. Aici îl întâlnim pe Cristos suferind, ca izvor de milostivire şi de solidaritate cu toată familia umană. Aşa cum afirmă un teolog contemporan: cu cât ne apropiem mai mult de crucea lui Cristos, cu atât ne apropiem mai mult unii de alţii. Mărturia pe care o dăm împreună noi creştinii în situaţii de suferinţă dobândeşte o mare credibilitate. Fiind solidari cu toţi cei care suferă învăţăm de la slujitorul suferind şi răstignit să ne golim de noi înşine, să ne abandonăm şi să ne oferim ca jertfă. Acestea sunt darurile pe care sperăm să le primim de la Duhul său în drumul nostru spre unitate în el.

Mesajul ÎPS Ioan Robu cu ocazia SRUC 2012

„Întoarcerea la reperele Evangheliei ar conduce la o sănătoasă redresare a situaţiei din lume şi din ţara noastră.”

Începem această Săptămână de rugăciune pentru unitatea tuturor creştinilor cu inimile încrezătoare în cuvântul Sfintei Scripturi care ne mângâie pe noi ce apăsaţi de poveri şi nelinişti, indiferent de confesiunea căreia îi aparţinem: Noi toţi, vom fi transformaţi… prin victoria Domnului nostru Isus Cristos (1Cor 15,51-58). 

Atunci când Sfântul Apostol Paul le vestea corintenilor acest adevăr de credinţă şi de viaţă, el avea în vedere incompatibilitatea dintre realitatea Împărăţiei lui Dumnezeu şi realitatea prezentă a omului, corupt de păcat: carnea şi sângele nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu, nici putrezirea nu va moşteni neputrezirea (1Cor 15,50). Prin urmare, pentru a avea parte de Împărăţia lui Dumnezeu, omul trebuie să fie transformat, transfigurat, acordat la această realitate în care nu mai există nici putreziciune şi nici moarte. Or, o astfel de transformare nu poate fi decât rodul victoriei Domnului nostru Isus Cristos şi doar o astfel de certitudine îl face pe Apostol să cânte de bucurie: Moartea a fost înghiţită de victorie. Unde este, moarte, victoria ta? Unde este, moarte, ghimpele tău?… Mulţumire fie lui Dumnezeu care ne dă victoria prin Domnul nostru Isus Cristos! (1Cor 15,54-55.57).

Nori negri s-au abătut asupra ţării noastre şi asupra lumii întregi, nori de suferinţe, de incertitudini şi nelinişti. Tot mai mulţi dintre noi simţim ce înseamnă moartea şi putreziciunea păcatului. Tot mai mulţi ştim că acestea sunt „roadele” păcatului altora, dar şi roadele păcatului nostru. Criza mondială indică îndepărtarea multor oameni şi, prin ei, a multor instituţii, atât din ţara noastră cât şi din lumea întreagă, de reperele Evangheliei: de adevăr, de dreptate, de iubire. Doar o întoarcere la aceste repere evanghelice ar conduce la o sănătoasă redresare a situaţiei din lume şi din ţara noastră, şi numai în acest fel ar reveni pe chipurile şi în inimile oamenilor seninătatea şi încrederea.

Vă invit, aşadar, pe toţi cei care credeţi în Cristos şi în puterea transfiguratoare a Învierii sale, să facem din aceste Zile de rugăciune o ocazie de a celebra împreună prin rugăciunea şi prin gesturile noastre acea victorie pe care Mântuitorul nostru a dobândit-o o dată pentru totdeauna asupra morţii şi asupra păcatului.

Cu binecuvântare, Ioan Robu, arhiepiscop-mitropolit de Bucureşti.

II - SRUC 2012 - Transformaţi de aşteptarea răbdătoare a Domnului

Ziua a doua: Aşa se cuvine să împlinim tot ce este drept (Mt 3,15).

În această zi ne concentrăm asupra aşteptării răbdătoare a Domnului. Pentru a obţine schimbările trebuie să perseverăm şi să dăm dovezi de răbdare. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru a realiza o transformare este şi un act de credinţă şi de încredere în promisiunile sale. Această aşteptare a Domnului este esenţială pentru toţi cei care se roagă pentru unitatea vizibilă a Bisericii în această săptămână. Toate activităţile ecumenice cer timp, atenţie reciprocă şi acţiune unită. Toţi suntem chemaţi să cooperăm cu lucrarea Duhului care îi uneşte pe creştini.

Samuel 1,1-20; Evrei 11,32-34; Mt 3,15.

"În acel timp,  Isus a venit în Galileea, pe malurile Iordanului la Ioan, ca să fie botezat de el.  Ioan însă căuta să-l oprească, zicându-i: „Eu trebuie să fiu botezat de tine şi tu vii la mine?” Drept răspuns, Isus i-a zis: „Lasă acum, căci aşa se cuvine să împlinim tot ce este drept”. Atunci Ioan i-a îngăduit. Îndată ce Isus a fost botezat, în timp ce ieşea din apă, s-au deschis cerurile, şi el a văzut Duhul lui Dumnezeu coborându-se ca un porumbel şi venind asupra lui. Şi din ceruri s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul meu preaiubit în care îmi găsesc toată bucuria”".

Comentariu

Victoria este frecvent asociată cu triumful imediat. Fiecare savurează gustul succesului atunci când, după o probă dificilă, vine rândul felicitărilor, al recunoaşterii şi chiar al recompenselor. Într-un asemenea moment de bucurie, lumea realizează cu greu că, dintr-o perspectivă creştină, victoria este un proces de transformare pe termen lung. Acest concept al transformării spre victorie ne învaţă că ea se produce pentru că Dumnezeu o vrea şi nu noi înşine, ceea ce ne invită la încredere răbdătoare şi la o profundă speranţă în Dumnezeu.

Ana este un exemplu al acestei răbdări plină de încredere şi speranţă. După mulţi ani în care nu a putut să rămână însărcinată, ea i-a cerut lui Dumnezeu să aibă un copil, cu riscul ca lacrimile rugăciunilor sale să fie considerate stare de beţie de către preotul care era la intrarea în templu. Atunci când Eli a asigurat-o că Dumnezeu va asculta rugăciunea ei, ea pur şi simplu a crezut, a aşteptat şi a încetat să mai fie tristă. Ana a zămislit şi a născut un fiu pe care l-a numit Samuel. Marea victorie aici nu este a naţiunilor, nici a armelor, ci o apreciere reală a unei lupte interioare şi personale. În final, încrederea şi speranţa Anei nu sunt rezultatul numai al transformării ei personale, ci al transformării poporului său, pentru care Dumnezeul lui Israel a intervenit prin fiul ei Samuel.

Psalmistul devine ecou al aşteptării răbdătoare a Anei, în mijlocul altui tip de luptă. Şi el caută să fie eliberat dintr-o situaţie care rămâne încă necunoscută pentru noi, însă care este insinuată prin imaginile „prăpastiei nenorocirii, a noroiului şi mocirlei”. El aduce mulţumiri lui Dumnezeu, pentru că a schimbat ruşinea şi încurcătura sa, şi continuă să aibă încredere în iubirea sa nestrămutată.

Autorul Scrisorii către Evrei aminteşte de răbdarea persoanelor ca Abraham (6,15) şi a celorlalţi care au ieşit victorioşi prin credinţa şi încrederea în Dumnezeu. A înţelege că Dumnezeu intervine şi gestionează firele istoriei umane evită ispita de a dori triumful în termeni umani.

În Evanghelie, glasul din cer la botezul lui Isus proclamând „Asta este Fiul meu iubit” pare să garanteze succesul imediat al misiunii sale mesianice. În rezistenţa opusă diavolului, Isus, nu cade în ispita de a intra în împărăţia lui Dumnezeu fără amânare, ci cu răbdare revelează ceea ce înseamnă viaţa în Împărăţie prin intermediul propriei sale vieţi şi al slujirii sale care conduce la moartea sa pe cruce. Chiar dacă împărăţia lui Dumnezeu apare în formă decisivă la înviere, totuşi ea nu s-a realizat pe deplin. Victoria definitivă se va realiza la a doua venire a Domnului. Pentru aceasta aşteptăm cu speranţă răbdătoare şi încredere, implorând „Vino, Doamne Isuse”.

Dorinţa noastră de unitate vizibilă a Bisericii cere de asemenea aşteptare plină de răbdare şi încredere. Rugăciunea noastră pentru unitatea creştină este ca rugăciunea Anei şi a psalmistului. Munca noastră pentru unitatea creştinilor se aseamănă cu faptele relatate în Scrisoarea către Evrei. Aşteptarea noastră plină de răbdare, nu este din cauza neputinţei sau pasivităţii, ci se datorează încrederii profunde că unitatea Bisericii este un dar al lui Dumnezeu şi nu o cucerire a noastră. Această aşteptare răbdătoare, această rugăciune şi această încredere ne transformă şi ne pregăteşte pentru unitatea vizibilă a Bisericii, nu aşa cum o gândim noi, ci aşa cum o dă Dumnezeu.

Opt zile pentru a reflecta asupra transformării noastre în Cristos

În săptămâna de rugăciune din anul 2012 suntem invitaţi să ne adâncim în credinţa noastră în care noi toţi vom fi transformaţi prin victoria Domnului nostru Isus Cristos. Lecturii biblice, comentariile, rugăciunile şi întrebările pentru reflecţie caută diferitele aspecte a ceea ce înseamnă asta pentru viaţa creştinilor şi pentru unitatea lor în şi pentru lumea de astăzi. Începem prin contemplarea lui Isus slujitor şi drumul nostru ne duce la celebrarea domniei lui Cristos, prin intermediul crucii şi învierii sale.

Ziua întâi: Transformaţi de Cristos, slujitorul

Fiul Omului a venit ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi (Mc 10,42-45). 

"În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: „Voi ştiţi, conducătorii îşi subjugă popoarele; cei mari îşi fac simţită puterea. Dar între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cel care vrea să fie mare între voi să fie servitorul vostru;  cel care vrea să fie primul între voi să fie sclavul tuturor. Căci Fiul Omului n-a venit să fie servit, ci ca să servească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru cei mulţi”".

Astăzi îl întâlnim pe Isus care merge până la victorie prin slujire. Îl vedem ca pe acela care „nu a venit să fie slujit, ci să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10,45). Prin urmare, Biserica lui Isus Cristos este o comunitate de slujire. Realizarea capacităţilor noastre diferite ca slujire comun adusă umilinţei face vizibilă unitatea noastră în Cristos.

Biserica iubirii

În biserica iubirii
Peste inima săracă

Dumnezeu din cer apleacă

Raiul veşnic viu.

Sub o candela subţire

El îngrijorat aşteaptă

Să venim la întâlnire

Oricât de târziu.

Inima de-ţi este frânta

Veşnic Mirele te-aşteaptă

În cămara cea de nuntă

Să-ţi dea darul aşteptat:

Veacul cel ne înserat

R.       O biserica în lume

Este jertfa de Înviere;

Dumnezeu în ea coboară

Blând şi luminos.

Cei răniţi şi fără nume

Vin aici spre mângâiere
           Să nu moara, să primească

Viaţa în Cristos.

     

Prin biserica iubirii

Au trecut mereu părinţii

Şi mai râii şi cuminţii

Căutând spre cer.

Veacuri multe de durere

Şi de multa rugăciune

Au săpat în lemnul tare

Flori de sfânt mister.

Ziduri sfinte de biserici

Stau mereu în priveghere

Inima să ţi-o desfereci

Din tristeţea lumii grea:

Mirele să vină-n ea.

Omul caută înainte de orice să dea un sens vieţii lui (2)



Viktor Frankl (1905-1997)

 LOGOTERAPIA PE SCURT

(de V. Frankl)

[…]. Lăsaţi-mă să vă explic pentru ce am numit eu abordarea mea logoterapie. termenul „logos”, în greacă, înseamnă „raţiune (motiv)”. Logoterapia sau, cum o numesc unii autori, „cea de-a treia şcoală vieneză de psihoterapie”, se apleacă atât asupra raţiunii persoanei de a trăi cât şi asupra eforturilor ei pentru a descoperi un sens: aceste eforturi constituie, după părerea mea,  o forţă motivantă fundamentală pentru fiinţa umană. De aceea eu vorbesc despre „căutarea unui sens vieţii” mai degrabă decât despre „căutarea plăcerii” pe care se bazează psihanaliza freudiană, sau despre „voinţa de putere”, care se află în centrul psihologiei adleriene.

Căutarea unui sens al vieţii

Eforturile pentru a găsi un sens vieţii constituie o motivaţie fundamentală a fiinţei umane. Raţiunea ei de a trăi este unică pentru că nu-i este revelată decât numai ei însăşi: numai atunci capătă ea un sens care poate să satisfacă nevoie ei existenţială.

[…]. Numeroase sondaje confirmă că toţi şi fiecare au nevoie să trăiască pentru „ceva sau cineva” pentru care sunt gata să moară. În timp ce 16% consideră ca foarte importantă „câştigarea de bani”, 78% aleg „găsirea unui sens pentru viaţa mea.” Bineînţeles, în anumite cazuri, o persoană în căutarea de valori disimulează conflicte interioare reale, dar aceasta este tocmai excepţia care confirmă regula. Este vorba, de obicei, de pseudo-valori pe care terapeutul trebuie să le demaşte. Totuşi, acesta trebuie să se oprească imediat ce găseşte la persoană o dorinţă sinceră de a trăi o viaţă semnificativă cât de cât. Dacă nu ajunge acolo, atunci singurul lucru pe care îl va „demasca” va fi propriul ei „motiv ascuns”, fie nevoia ei inconştientă de a deprecia ceea ce este autentic şi fundamental la fiinţa umană.

Persoana nu reuşeşte întotdeauna să găsească o raţiune de a trăi. Vorbim atunci despre „vidul existenţial”

Vidul existenţial poate provoca nevroze, „nevrozele noogene”, prin opoziţie cu nevrozele tradiţionale sau psihogene. Nevrozele noogene iau naştere, nu în dimensiunea psihologică a existenţei umane, ci mai degrabă în dimensiunea „noogenică” (în greacă, nos înseamnă „spirit”). Este vorba aici de un alt termen propriu logoterapiei care caracterizează tot ceea ce ţine de dimensiunea propriu zis umană.

Nevrozele noogene

Nevrozele noogene provin din absenţa raţiunii de a trăi.

În cazul nevrozelor noogene logoterapia este mai adecvată decât psihoterapia, pentru că ea atinge dimensiunea existenţială a fiinţei.

[…]. Logoterapeutul are drept scop să-l ajute pe pacient să găsească un sens vieţii lui. Datorită logoterapiei, pacientul ia cunoştinţă de raţiunile lui ascunse de a trăi. Totuşi, încercând să readucă anumite lucruri în conştiinţa pacientului său, logoterapeutul ţine cont de realităţile lui existenţiale, cum sunt scopul lui în viaţă şi dorinţa lui de a-l descoperi. Orice analiză, chiar şi atunci când nu include dimensiunea noologică în procesul lui terapeutic, vizează să-l facă conştient pe pacient de ceea ce doreşte el cu adevărat în profunzimea fiinţei lui.  Logoterapia se îndepărtează de psihanaliză în măsura în care consideră că fiinţa umană caută, înainte de orice să dea un sens vieţii sale, şi nu să satisfacă doar nevoile şi instinctele sale sau să se adapteze societăţii şi mediului.

Căutarea dinamică a sensuluiCĂUTAREA DINAMICĂ A SENSULUI

Căutarea unui sens pentru viaţă creează, desigur,  mai degrabă o tensiune decât un echilibru intern. Această tensiune este totuşi indispensabilă sănătăţii mintale. Nimic de pe lume nu poate ajuta o persoană să supravieţuiască condiţiilor cele mai grele cum o poate face raţiunea ei de a trăi. Nietzsche avea dreptate când spunea că cel care are o raţiune (un motiv) de a trăi poate îndura orice încercare, sau aproape. În lagărele de concentrare naziste, cei mai apţi să supravieţuiască erau prizonierii care aveau un plan de realizat după eliberare. Alţi scriitori au tras aceeaşi concluzie în operele lor cu privire la lagărele de concentrare,  iar la anchetele desfăşurate în lagărele de prizonieri de război din Japonia, Coreea de Nord sau În Vietnamul de Nord confirmă această teorie.  Când eram internat la Auschwitz, mi s-a confiscat un manuscris gata de publicare. În mod sigur, dorinţa mea profundă de a-l rescrie m-a ajutat să supravieţuiesc rigorilor lagărului în care am fost internat. Astfel, atins fiind de febra tifoidă, într-un lagăr din Bavaria, am început să scriu, pe bucăţi de hârtie, notiţe care m-ar fi ajutat să-mi rescriu cartea dacă aş fi supravieţuit. Sunt sigur că eforturile pe care le-am desfăşurat în barăcile sumbre dintr-un lagăr de concentrare din bavarez m-au ajutat să surmontez pericolele unui atac cardiovascular.

Aceasta dovedeşte că sănătatea mintală este bazată pe un anumit grad de tensiune între ceea ce am realizat deja şi ceea ce ne rămâne de realizat, sau pe diferenţa dintre ceea ce suntem şi ceea ce ar trebui să fim. Această tensiune fiind inerentă fiinţei umane, şi deci, indispensabilă sănătăţii ei mintale, n-ar trebuie să evităm confruntarea omului cu sensul vieţii lui. După părerea mea, este riscant să credem că sănătatea mentală depinde înainte de toate de un echilibru interior lipsit de orice tensiune. Omul are nevoie, nu de a trăi fără tensiune, ci tocmai de a tinde spre un scop valabil, de a realiza o misiune liber aleasă. Omul are nevoie, nu de a se elibera de orice tensiune, ci mai degrabă de a se simţi chemat să îndeplinească ceva.

[…]. După ce am arătat avantajele unei reorientări în acest sens, vreau să mă aplec asupra sentimentului care-i afectează astăzi pe mulţi: sentimentul că viaţa nu are nici un sens. Ei nu au raţiune de a trăi conştientă. Sunt chinuiţi de un sentiment de vid interior, „vidul existenţial”.

Vidul existenţialalVIDUL EXISTENŢIAL

Vidul existenţial este foarte răspândit în epoca noastră şi am putea să-l atribuim pierderii duble pe care a suportat-o omul atunci când a devenit o fiinţă umană adevărată. La începutul istoriei lui, omul a pierdut câteva din instinctele fundamentală care conduc şi apără comportamentul animal. Omul a pierdut pentru totdeauna această siguranţă paradisiacă. Acum el trebuie să facă alegeri. Mai mult, în cursul evoluţiei lui, a mai suferit o pierdere, mai recentă: tradiţiile pe care se baza comportamentul lui au dispărut cu repeziciune. De acum, nici instinctul şi nici tradiţia nu-i mai dictează conduita; ba i se întâmplă chiar să nu ştie ce vrea. Ori caută să-i imite pe alţii (conformism), ori se pliază conform dorinţelor lor (totalitarism).

Vidul existenţial se manifestă mai ales printr-o stare de plictiseală. Înţelegem acum de ce spunea Shopenhauer că umanitatea pare a fi condamnată să oscileze la nesfârşit între cele două extreme: angoasa (neliniştea n.t.) şi plictiseala. De fapt plictiseala pe care o simt pacienţii lor le dă mai mult de furcă psihiatrilor decât angoasa. Mai mult, problema riscă să se agraveze pe măsură ce automatizarea măreşte orele de timp liber ale muncitorilor de mijloc. Mulţi dintre ei, din nefericire,  nu ştiu cum să utilizeze acest timp liber nou dobândit.

Să luăm de exemplu „nevroza de duminică”, acest fel de depresie care afectează unele persoane atunci când îşi dau seama, odată încheiată săptămâna, de vidul lor interior. Numeroase sinucideri au drept cauză acest vid existenţial. Fenomene atât de răspândite ca depresia, agresivitatea şi toxicomania provin din vidul existenţial care le stă la bază. Aceasta este adevărat şi în cazul crizelor pe care le suferă pensionarii şi cei care se tem să îmbătrânească.

Vidul existenţial poate căpăta mai multe aspecte. Căutarea unui sens pentru viaţă este de multe ori înlocuită prin căutarea puterii, incluzând forma ei cea mai primitivă, fie dorinţa de a câştiga cât mai mulţi bani. În alte cazuri  căutarea plăcerii este cea care înlocuieşte căutarea de sens. De aceea persoana care suferă de frustrare existenţială încearcă adesea să compenseze vidul pe care-l simte căutând plăcerile sexuale.

Aceste simptome se întâlnesc din ce în ce mai des la pacienţii suferind de vid existenţial.

Să vedem acum ce putem face pentru un pacient care se întreabă care este sensul vieţii lui.

Sensul vieţiiENSUL VIEŢII

Mă îndoiesc că un terapeut ar putea să răspundă în termeni generali acestei chestiuni. Raţiunea de a trăi variază, în realitate, funcţie de indivizi, de situaţia şi de istoria lor. Deci nu sensul global este cel care contează, ci cel pe care o persoană îl atribuie la un moment dat vieţii sale. […] Este inutil să căutăm un sens abstract al vieţii. Fiecare are drept misiune să ducă la bun sfârşit o sarcină concretă unică pentru el şi, din această cauză, el nu poate fi înlocuit, tot aşa cum viaţa lui nu poate reînnoită. Vocaţia fiecăruia deci este unică, ca şi maniera de a o realiza

Cum fiecare situaţie reprezintă o provocare pentru fiecare persoană, chestiunea sensului vieţii poate fi pusă, de fapt, invers. La urma urmei, persoana nu ar trebui să întrebe care este raţiunea ei de a trăi, ci să recunoască că ei îi este pusă această întrebare. Mai exact, fiecare persoană este pusă în faţa unei întrebări pe care existenţa i-o pune şi nu-i poate răspunde decât luându-şi propria viaţă în mâini. De aceea logoterapia consideră responsabilitatea ca însăşi esenţa existenţei umane.

Responsabilitatea, esenţa existenţei

Importanţa responsabilităţii se reflectă în această provocare a logoterapiei: a trăi ca şi cum am trăi a doua oară. Cred că nimic n-ar putea stimula mai mult simţul responsabilităţii ca această maximă care ne invită să ne imaginăm mai întâi că prezentul este trecut, apoi că nu putem schimba trecutul. Suntem confruntaţi astfel cu caracterul limitat al vieţii cât şi cu caracterul irevocabil a ceea ce facem din viaţa noastră şi din noi înşine.

În logoterapie, terapeutul încearcă să-l facă pe pacient să-şi vadă responsabilităţile.  Fiecăruia îi revine să aleagă faţă de ce vrea să fie responsabil, faţă de ce sau faţă de cine. Logoterapia nu impune pacienţilor valorile ei, pentru că nu face alegeri în locul lor. Pacientului îi revine să decidă dacă trebuie să-şi interpreteze scopul lui în viaţă în termeni de responsabilitate faţă de societate sau faţă de propria conştiinţă. Există totuşi oameni care nu ţin cont doar de misiunea lor, ci şi de persoana care le-a atribuit-o.

Logoterapeutul nu învaţă şi nici nu predică. El este la fel de departe de raţionamentul logic ca şi de exhortaţia morală. Rolul terapeutului constă în lărgirea câmpului de viziune al pacientului pentru ca acesta să poată lua cunoştinţă de sensul vieţii în întregimea lui.

Spunând că persoana este responsabilă de realizarea scopului în viaţă, eu doresc să subliniez că ea (persoana) trebuie să-l caute în exterior mai degrabă decât în ea însăşi sau în psihismul ei, într-o dimensiune care transcende existenţa ei individuală. Ea subînţelege că viaţa fiinţei umane este întotdeauna îndreptată spre ceva sau cineva, alta decât sine însăşi, fie că este vorba de un scop de atins sau de o fiinţă umană de cunoscut şi de iubit. Cu cât mai mult se uită pe sine însuşi – consacrându-se unei cauze sau unei persoane pe care o iubeşte – cu atât omul este mai uman şi cu atât se realizează mai mult. Actualizarea de sine nu este un scop de atins, ci este rezultatul transcendenţei de sine.

Existenţa primeşte un sens diferit pentru fiecare. Putem descoperi sensul vieţii în trei moduri diferite:

• realizând o operă sau o acţiune pozitivă;
• făcând experienţa a ceva sau cineva;
•  asumând o suferinţă inevitabilă.

Sensul împlinirii

Primul mod, care trece prin împlinirea unei opere este destul de evident. Cel de-al doilea şi al treilea mod necesită explicaţii mai detaliate.

Sensul iubirii

Cel de-al doilea mod de a găsi un sens pentru viaţă este de a face experienţa bunătăţii, adevărului, frumuseţii, de exemplu luând contact cu natura sau cu o cultură sau – ceea ce este şi mai bine – de a cunoaşte caracterul unic al unei alte persoane prin iubire.  Iubirea este deci singurul mod de a cunoaşte esenţa însăşi a unei alte persoane. Ea dezvăluie celui care iubeşte caracteristicele esenţiale ale persoanei iubite şi chiar posibilităţile pe care aceasta nu le-a realizat încă. În plus, datorită iubirii pentru altcineva, această persoană ia cunoştinţă de potenţialităţile ei şi se străduieşte să le realizeze. Iubirea nu este un simplu epifenomen al nevoilor şi instinctelor sexuale , o aşa-zisă sublimare. Iubirea este un fenomen tot aşa de fundamental ca şi sexul. În fapt, sexul îi este expresia. El este justificat, sacru chiar, de cum devine vehiculul iubirii. Astfel, nu considerăm iubirea ca un efect secundar al sexului pur şi simplu. Acesta din urmă este mai degrabă expresia concretă a unirii ultime care se numeşte iubire.

Sensul suferinţei

Cel de al treilea mod de a găsi un sens vieţii trece prin suferinţa asumată. Este posibil să găsim un sens existenţei chiar şi în situaţia cea mai disperată, în care este imposibil să ne schimbăm destinul. Important este în acest caz să facem apel la potenţialul cel mai înalt al fiinţei umane, acela de a transforma o tragedie personală într-un triumf, o suferinţă într-o realizare. Atunci când nu putem schimba o situaţie – dacă suntem în faţa unei morţi inevitabile – nu avem altă alegere decât de a ne transforma.

[…]. Este un principiu fundamental al logoterapiei: fiinţa umană nu caută, înainte de toate, plăcerea şi nici suferinţa, ci mai degrabă o raţiune de a trăi. Iată de ce omul este gata să sufere dacă trebuie, dar cu condiţia bineînţeles, ca suferinţa lui să aibă un sens.

Să fiu bine înţeles: departe de mine ideea că suferinţa este necesară pentru a da un sens vieţii. Eu insist numai asupra faptului că acest sens poate fi găsit şi prin intermediul suferinţei, dacă aceasta este inevitabilă. Dacă nu este inevitabilă ar trebui să i se elimina cauza, fie ea psihologică, biologică sau politică. A accepta să suferi inutil dă dovadă mai degrabă de mazochism decât de eroism.

Se consideră adesea că tristeţea este un semn de inadaptare, pentru că se crede necesar de a fi fericit tot timpul. Această atitudine adaugă, la povara unei tristeţi inevitabile, pe cea a tristeţii de a fi trist. În logoterapie se consideră că suferinţa poate înnobila omul.

Posibilitatea de a ne face serviciul sau de a ne bucura de viaţă momentan ne este retrasă de multe ori. Suferinţa capătă atunci un caracter ineluctabil. Dacă acceptăm această ocazie de a suferi cu curaj, atunci viaţa îşi păstrează sensul până în ultima clipă. Cu alte cuvinte, viaţa nu este niciodată absurdă pentru că îşi păstrează sensul chiar şi în cazul unei suferinţe inevitabile.

Viaţa este efemeră

[…]. Elementele care par să-i răpească vieţii umane tot sensul ei includ nu doar suferinţa ci şi moartea. Nu încetez niciodată să repet că singurele aspecte cu adevărat tranzitorii ale vieţii sunt aspectele potenţiale care, de cum sunt actualizate, devin imediat realitate şi sunt conservate în trecut unde îşi pierd caracterul trecător. Pentru că, în trecut, totul este păstrat pentru totdeauna.

Caracterul efemer al existenţei noastre nu-i răpeşte aşadar sensul ei. Tocmai aici intervine responsabilitatea noastră; pentru că totul depinde de măsura în care vom realiza potenţialul nostru esenţialmente tranzitoriu. Fiinţa umană face în mod constant alegeri printre multele sale talente potenţiale ale momentului. Care talent va rămâne latent şi care se va actualiza? Pe  care îl va alege să-l imortalizeze în „nisipurile timpului”? În orice moment fiinţa umană trebuie să aleagă,  pentru cel mai bine sau cel mai rău, care va fi monumentul existenţei ei.

În general, fiinţa umană nu-şi aminteşte decât caracterul efemer al vieţii în detrimentul bogăţiei unui trecut care conservă pentru totdeauna acţiunile, bucuriile şi suferinţele ei. Nu se poate reveni în urmă, acţiunile trecute nu pot fi abolite. Aş spune că „a fi fost” este forma cea mai sigură de a fi.

Logoterapia, fără a nega caracterul tranzitoriu al existenţei umane, nu este pesimistă ci mai degrabă „activistă”. În sens figurat, spunem că pesimistul seamănă unui om care îşi vede cu tristeţe calendarul, subţiindu-se de la o zi la alta, pe măsură ce-i rupe câte o foaie. În schimb, omul care abordează cu entuziasm problemele vieţii seamănă omului care îşi aranjează cu grijă foile calendarului lui după ce şi-a însemnat câteva note pe verso. El se poate apleca cu bucurie şi cu mândrie asupra întregii bogăţii conţinute în aceste note, asupra tuturor momentelor unei vieţi de care s-a bucurat din plin. Ce contează dacă îmbătrâneşte? De ce să-şi regrete tinereţea ori să-i invidieze pe cei tineri? Pentru posibilităţile pe care i le rezervă viitorul? În nici un caz! El este pe deplin conştient de bogăţia trecutului lui, care conţine nu doar realitatea lucrului împlinit şi a iubirilor  trăite, ci şi a suferinţelor curajos înfruntate. Ba tocmai de aceste suferinţe este el cel mai mândru, chiar dacă acestea nu pot inspira invidie. […]

Nevroza colectivă

Fiecare epocă cunoaşte nevroza ei colectivă şi are nevoie de o psihoterapie specială pentru a-i face faţă. Vidul existenţial, care constituie nevroza colectivă a timpului nostru, poate fi descris ca o formă de nihilism, o negare o oricărei valori a fiinţei umane. Psihoterapeutul trebuie să se elibereze el însuşi de orice filozofie nihilistă pentru a-i ajuta pe oameni să se elibereze.

Înainte de toate, este periculos să consideri că fiinţa umană este exclusiv produsul condiţiilor biologice, psihologice şi sociologice, sau al eredităţii şi mediului. O asemenea viziune a persoanei duce la convingerea că omul este victima influenţelor exterioare sau a circumstanţelor interne.

Desigur, persoana umană este limitată, ca şi libertatea ei. Ea nu este liberă în raport cu condiţiile din jur, dar ea poate lua poziţie  în privinţa lor. Eu sunt pe deplin conştient că fiinţa umană este influenţată de anumite condiţii biologice, psihologice sau sociologice. Dar cum am supravieţuit lagărelor de concentrare, pot mărturisi despre atitudinea de necrezut a fiinţei umane de a rezista celor mai rele condiţii imaginabile.  

Fiinţa umană nu este total condiţionată: ea trebuie să facă alegerea între a accepta condiţiile care o înconjoară sau  a li se opune. Cu alte cuvinte, omul nu numai există, ci el îşi fasonează propria-i viaţă în fiecare moment.

Astfel, fiecare fiinţă umană posedă libertatea de a se schimba la fiecare clipă. De aceea nu i se poate prezice viitorul în cadrul unui sondaj ce se raportează la un grup. Toate predicţiile sunt bazate pe condiţiile biologice, psihologice şi sociologice care-l înconjoară. Una dintre principalele caracteristici ale fiinţei umane este capacitatea ei de a se ridica mai presus de aceste condiţii. Omul este capabil să schimbe lumea de o manieră pozitivă şi chiar să o amelioreze dacă este necesar.

[…]. Cum am îndrăzni să prezicem comportamentul uman? Se pot prevedea comportamentele unei maşini sau „dinamismul” psihicului uman; dar fiinţa umană este mult mai mult decât psihicul ei.

Libertate şi responsabilitate

Cu toate acestea, libertatea nu este totul. Ea nu reprezintă decât un aspect negativ al unui fenomen global al cărui aspect pozitiv este responsabilitatea. Pe lângă aceasta, libertatea riscă să devină arbitrară dacă nu este exersată cu responsabilitate. Responsabilitatea şi libertatea sunt ca cele două feţe ale aceleiaşi medalii: şi una şi cealaltă la fel de importante.

Este dificil să concepem ce ar putea să condiţioneze persoana până la punctul de a-i răpi orice libertate. Chiar şi în stare de nevroză sau de psihoză, ea dispune mereu de o parcelă de libertate. În fapt, inima personalităţii ei nu este deloc atinsă de psihoză.

Un psihotic incurabil îşi poate pierde utilitatea în societate, păstrându-şi însă demnitatea umană.

Psihologia umanistă

Pentru prea mult timp, o jumătate de secol de fapt, psihologia a încercat să reducă omul la un simplu mecanism şi, în consecinţă, terapia la o simplă tehnică. Îndrăznesc să cred că această aberaţie a luat sfârşit. Vedem progresând psihologia umanistă pentru care fiinţa umană nu este un obiect, ci o fiinţă care îşi alege propriul destin. În limitele darurilor ei naturale şi ale mediului ei, ea este responsabilă de ceea ce devine. Astfel, în lagărele de concentrare, adevărate laboratoare şi terenuri de observaţie, am văzut oameni comportându-se ca nişte porci iar alţii ca nişte sfinţi. Fiinţa umană posedă în ea două potenţiale. Ea este cea care decide pe care din acestea două vrea să-l actualizeze, independent de condiţiile care o înconjoară.

Generaţia noastră este realistă, pentru că ea a învăţat să cunoască fiinţa umană aşa cum este cu adevărat. Desigur, omul a inventat camerele de gazare de la Auschwitz, dar tot el a şi intrat acolo, cu capul sus şi cu o rugăciune pe buze.

 (Traducere de Viorica Juncan, de pe blog său: http://www.ceruldinnoi.ro).

Omul caută înainte de orice să dea un sens vieţii lui (1)

Viktor Emil Frankl
(1905-1997)

Viktor Frankl, născut la 26 martie 1905, decedat în 1997 la Viena, în Austria a fost medic psihiatru şi doctor în filozofie. Este întemeietorul celei de-a treia şcoli vieneze de psihoterapie: logoterapia, terapia sensului.

A fost directorul departamentului de neurologie la Spitalul Rothschild din Viena, apoi la Policlinica din Viena şi profesor de neurologie şi de psihiatrie la facultatea de medicină a Universităţii din Viena.

A fost invitat de către mai mult de două sute de colegii şi universităţi pentru a ţine conferinţe în patruzeci de ţări de pe toate continentele.

A scris douăzeci şi opt de cărţi, traduse în douăzeci şi două de limbi. În plus, cincizeci şi patru de lucrări de logoterapie au fost publicate în cincisprezece limbi şi o sută douăzeci de teze de doctorat au fost susţinute pe această temă.

A fost doctor honoris causa a douăzeci şi una de universităţi.

În lagărul de concentrare de la Auschwitz, Viktor Frankl a ales convingerea pentru sine însusi şi s-a străduit să o comunice şi tovarăşilor lui de captivitate. În 1945,  fiind eliberat de către americani, a revenit acasă, pentru a afla că mama, tatăl, fratele şi tânăra sa soţie, toţi deportaţi, au dispărut.

Atunci, în nouă zile, a scris cartea despre experientele trăite în lagăr care l-au condus spre logoterapie, Man’s Search for Meaning, o carte care a devenit best-seller. O carte ce trateazã despre preocupările actuale si despre modul de a spune "da vietii" în ciuda tuturor aspectelor ei tragice.

Freud s-a interesat de impulsurile persoanei, Jung de simbolizare, Adler de putere iar Frankl de transcendenţa persoanei.

Caută să umple vidul existenţial la pacienţii săi şi să răspundă nevoii celei mai profunde a omului: a da un sens vieţii lui.

În aceasta rezidă aportul capital adus timpului nostru de către Viktor Frankl. (Anna-Maria Stegmaier).

Prefaţă de Gordon Allport

Viktor Frankl, psihiatru şi autor al acestei cărţi, le punea pacienţilor lui, care sufereau de diferite dureri, mici sau mari, întrebarea: „De ce nu vă sinucideţi?” În răspunsurile lor şi-a găsit el marile linii generale ale logoterapiei: pentru unul dragostea pentru copil este cea care-l ţine legat de viaţă; la altul, un talent de utilizat; la cel de-al treilea, era o cauză care merita să fie continuată. Obiectul şi provocarea logoterapiei sunt de a face dintr-o viaţă strivită un model de sens şi de responsabilitate.

În această carte, doctor Frankl încearcă să ne explice cum experienţele pe care le-a trăit l-au dus spre logoterapie. În lagărele de concentrare unde a fost mult timp prizonier, s-a simţit despuiat de toate atributele lui umane. Tatăl, mama, fratele şi soţia sa au pierit în aceste lagăre; el a fost singurul care, împreună cu sora sa, au supravieţuit familiei lor. Cum a putut el să continue să creadă – după ce a fost despuiat de toate bunurile sale, după ce şi-a văzut valorile nimicite, după ce a îndurat frigul şi foamea, după ce a fost victima a nenumărate brutalităţi şi, de la o oră la alta, se aştepta să fie executat – cum a putu el să continue să creadă că viaţa merita să fie trăită? Un psihiatru care s-a văzut redus la o atât de penibilă extremă merită să fie ascultat. El poate, mai bine decât oricine, să ne descrie condiţia umană cu înţelepciune şi compasiune. Cuvintele lui dr. Frankl sună profund just, pentru că se bazează pe experienţe prea grave pentru a fi puse la îndoială.

Frankl şi Freud s-au interesat de natura şi tratamentul nevrozelor. Potrivit lui Freud, la baza acestora se află angoasa consecutiva a dorinţelor inconştiente şi contradictorii. Frankl, în schimb, distinge mai multe forme de nevroze din care unele sunt imputabile incapacităţii de a găsi un sens vieţii proprii şi de a se simţi responsabil. Freud a studiat frustrarea în viaţa sexuală; Frankl, frustrarea în căutarea unui sens pentru viaţă.

Povestirea care urmează este scurtă şi foarte emoţionantă. Eu am citit-o în două reprize, pe nerăsuflate, incapabil să mă abţin atât este de captivantă. Către mijlocul cărţii, Viktor ne povesteşte despre filosofia sa şi despre logoterapie. Ne-o prezintă cu atâta discreţie încât, abia după ce termină cartea, cititorul înţelege că lucrarea este mult mai mult decât o mărturie despre inumanitatea lagărelor de concentrare.

Cititorul învaţă mult din această autobiografie. Află cum  reacţionează o fiinţă umană atunci când îşi dă seama că nu mai are nimic de pierdut. Descrierea pe care ne-o dă Frankl a acestui amestec de emoţie şi apatie ce caracterizează atitudinea prizonierului este impresionantă. Acesta din urmă manifestă mai întâi o curiozitate rece şi detaşată. Apoi recurge la stratageme şi la expediente pentru a-şi prezerva sărmana existenţă care-i rămâne: ştie că şansele lui de supravieţuire nu sunt prea multe. Ajunge să tolereze foamea, umilirea, frica şi mânia profundă în faţa nedreptăţii care-i este făcută datorită amintirilor persoanelor pe care le iubeşte, amintiri pe care le păstrează cu gelozie în el, sau datorită religiei, simţului umorului şi datorită privirilor pe care le aruncă asupra frumuseţilor curative ale naturii – un arbore sau un apus de soare.

Dar aceste momente de bine nu fac să se nască în el dorinţa de a trăi decât dacă îl ajută să înţeleagă suferinţa lui absurdă. Aici întâlnim o temă centrală: a trăi înseamnă a suferi; a supravieţui înseamnă a găsi un sens suferinţei noastre. Dar nimeni nu poate comunica acest sens altcuiva. Fiecare individ trebuie să găsească propriul său răspuns şi să-şi asume responsabilitatea de a transpune acest răspuns în practică. Dacă reuşeşte, el va continua să evolueze în pofida tuturor nedreptăţilor care îi sunt făcute. Lui Frankl îi place mult să-l citeze pe Nietzsche: „Cel care are un « pentru ce » care să-i dea un scop, poate trăi cu orice « cum »”.


În acest lagăr de concentrare, totul concură la a-i răpi prizonierului autonomia. Toate scopurile obişnuite ale existenţei îi sunt răpite. Nu-i mai rămâne decât „ultima dintre libertăţile omeneşti” – alegerea atitudinii pe care să o adopte în situaţiile în care este obligat să trăiască. Această supremă libertate, recunoscută de stoici şi de existenţialiştii moderni, îmbracă o importantă semnificaţie în povestirea lui Frankl. Prizonierii erau oameni obişnuiţi; totuşi, unii dintre ei au dovedit că omul este capabil să se ridice mai presus de soarta lui.

Ca psihoterapeut, autorul, se întreabă, bineînţeles, cu privire la maniera de a ajuta oamenii să dobândească această capacitate umană esenţială. Cum putem ajuta o persoană să devină responsabilă de viaţa ei, oricât de disperată ar fi situaţia sa? Frankl ne povesteşte cu emoţie o şedinţă de terapie colectivă cu tovarăşii lui.

În cea de-a doua parte a acestei opere, Frankl descrie logoterapia.

Frankl rămâne un optimist în faţa capacităţii omului de a-şi transcende situaţia şi de a descoperi calea care să-l ghideze.

Recomand această carte din toată inima. Această bijuterie de naraţiune dramatică, care vizează cea mai profundă dintre problemele umane, are atât valoare literară cât şi filozofică şi constituie o strălucită introducere în mişcarea psihologică cea mai importantă a epocii noastre. (Gordon Allport, profesor de psihologie - Universitatea Harvard).

Prefaţă de Gabriel Marcel 


La Viena l-am întâlnit pe Viktor Frankl pentru prima oară şi, cu siguranţă, n-am uitat emoţia profundă pe care am resimţit-o în prezenţa acestui supravieţuitor al lagărelor morţii. În acelaşi timp am fost foarte frapat de calmul lui, cel puţin aparent, de stăpânirea de sine a lui, şi totuşi soţia şi alţi membri ai familiei lui s-au prăpădit. Cuvintele foarte măsurate pe care le rostea în faţa mea acest psiholog m-au impresionat adânc: aveam sentimentul de a avea în faţa mea un trimis venit dintr-o altă lume, un Emisar, pentru a relua titlul unei opere în curs atunci şi pe care n-am terminat-o decât doi ani mai târziu.

Numai că aici nu este vorba de literatură, şi trebuie să amintesc mai ales că esenţialul – moartea şi iubirea, atinse în adevărul lor, cum nu se întâmplă decât la cei mai mari, atât de puţini totuşi – n-ar putea figura pe nici un „meniu”, nu se „consumă” deloc.

Ce vreţi, ceea ce s-a petrecut în lagărele morţii este de neşters. Aceste locuri infernale sunt şi vor rămâne reperele unei istorii pe care nici un om, demn de acest nume, nu are dreptul să le lase de-o parte, pentru că ea ne priveşte pe toţi. Mărturiile supravieţuitorilor nu pot să nu ne convingă de realitatea infernului, tot aşa cum viaţa sfinţilor ne asigură de realitatea cerului.

Cartea lui Viktor Frankl constituie o mărturie excepţională. Ceea ce este evocat aici, cu o precizie tulburătoare, sunt etapele prin care au trecut, în general, deportaţii.

Nimic desigur, absolut nimic din oroare, nu este nici mascat, nici edulcorat. Paginile cele mai frumoase şi cele mai surprinzătoare sunt, totuşi, cele în care Frankl ne dezvăluie că, nu la toţi desigur, dar pentru mulţi, nevoia de a-şi proteja demnitatea a persistat împotriva oricărei verosimilităţi.

N-am putut să-mi reţin lacrimile citind pasajul în care el evocă modul în care i s-a impus, mai mult decât imagine, prezenţa soţiei sale – o tânără de douăzeci şi patru de ani, încarcerată şi ea într-un lagăr de exterminare, despre care nu ştia dacă mai este în viaţă.

Foarte emoţionante sunt şi paginile în care Frankl evocă, în acelaşi timp, simţul frumuseţii şi umorul care subzistă, prin momente, ca urmele de neşters ale lumii veritabile, lumea oamenilor.

Frankl ne spune, spre sfârşitul cărţii lui, că fiinţele umane se împart în două categorii: oamenii oneşti şi ceilalţi.

Şi acesta este un motiv în plus pentru a citi această carte cu cea mai mare atenţie. (Gabriel Marcel).

(Traducere de Viorica Juncan, de pe blog său: http://www.ceruldinnoi.ro).