Omul caută înainte de orice să dea un sens vieţii lui (1)

Viktor Emil Frankl
(1905-1997)

Viktor Frankl, născut la 26 martie 1905, decedat în 1997 la Viena, în Austria a fost medic psihiatru şi doctor în filozofie. Este întemeietorul celei de-a treia şcoli vieneze de psihoterapie: logoterapia, terapia sensului.

A fost directorul departamentului de neurologie la Spitalul Rothschild din Viena, apoi la Policlinica din Viena şi profesor de neurologie şi de psihiatrie la facultatea de medicină a Universităţii din Viena.

A fost invitat de către mai mult de două sute de colegii şi universităţi pentru a ţine conferinţe în patruzeci de ţări de pe toate continentele.

A scris douăzeci şi opt de cărţi, traduse în douăzeci şi două de limbi. În plus, cincizeci şi patru de lucrări de logoterapie au fost publicate în cincisprezece limbi şi o sută douăzeci de teze de doctorat au fost susţinute pe această temă.

A fost doctor honoris causa a douăzeci şi una de universităţi.

În lagărul de concentrare de la Auschwitz, Viktor Frankl a ales convingerea pentru sine însusi şi s-a străduit să o comunice şi tovarăşilor lui de captivitate. În 1945,  fiind eliberat de către americani, a revenit acasă, pentru a afla că mama, tatăl, fratele şi tânăra sa soţie, toţi deportaţi, au dispărut.

Atunci, în nouă zile, a scris cartea despre experientele trăite în lagăr care l-au condus spre logoterapie, Man’s Search for Meaning, o carte care a devenit best-seller. O carte ce trateazã despre preocupările actuale si despre modul de a spune "da vietii" în ciuda tuturor aspectelor ei tragice.

Freud s-a interesat de impulsurile persoanei, Jung de simbolizare, Adler de putere iar Frankl de transcendenţa persoanei.

Caută să umple vidul existenţial la pacienţii săi şi să răspundă nevoii celei mai profunde a omului: a da un sens vieţii lui.

În aceasta rezidă aportul capital adus timpului nostru de către Viktor Frankl. (Anna-Maria Stegmaier).

Prefaţă de Gordon Allport

Viktor Frankl, psihiatru şi autor al acestei cărţi, le punea pacienţilor lui, care sufereau de diferite dureri, mici sau mari, întrebarea: „De ce nu vă sinucideţi?” În răspunsurile lor şi-a găsit el marile linii generale ale logoterapiei: pentru unul dragostea pentru copil este cea care-l ţine legat de viaţă; la altul, un talent de utilizat; la cel de-al treilea, era o cauză care merita să fie continuată. Obiectul şi provocarea logoterapiei sunt de a face dintr-o viaţă strivită un model de sens şi de responsabilitate.

În această carte, doctor Frankl încearcă să ne explice cum experienţele pe care le-a trăit l-au dus spre logoterapie. În lagărele de concentrare unde a fost mult timp prizonier, s-a simţit despuiat de toate atributele lui umane. Tatăl, mama, fratele şi soţia sa au pierit în aceste lagăre; el a fost singurul care, împreună cu sora sa, au supravieţuit familiei lor. Cum a putut el să continue să creadă – după ce a fost despuiat de toate bunurile sale, după ce şi-a văzut valorile nimicite, după ce a îndurat frigul şi foamea, după ce a fost victima a nenumărate brutalităţi şi, de la o oră la alta, se aştepta să fie executat – cum a putu el să continue să creadă că viaţa merita să fie trăită? Un psihiatru care s-a văzut redus la o atât de penibilă extremă merită să fie ascultat. El poate, mai bine decât oricine, să ne descrie condiţia umană cu înţelepciune şi compasiune. Cuvintele lui dr. Frankl sună profund just, pentru că se bazează pe experienţe prea grave pentru a fi puse la îndoială.

Frankl şi Freud s-au interesat de natura şi tratamentul nevrozelor. Potrivit lui Freud, la baza acestora se află angoasa consecutiva a dorinţelor inconştiente şi contradictorii. Frankl, în schimb, distinge mai multe forme de nevroze din care unele sunt imputabile incapacităţii de a găsi un sens vieţii proprii şi de a se simţi responsabil. Freud a studiat frustrarea în viaţa sexuală; Frankl, frustrarea în căutarea unui sens pentru viaţă.

Povestirea care urmează este scurtă şi foarte emoţionantă. Eu am citit-o în două reprize, pe nerăsuflate, incapabil să mă abţin atât este de captivantă. Către mijlocul cărţii, Viktor ne povesteşte despre filosofia sa şi despre logoterapie. Ne-o prezintă cu atâta discreţie încât, abia după ce termină cartea, cititorul înţelege că lucrarea este mult mai mult decât o mărturie despre inumanitatea lagărelor de concentrare.

Cititorul învaţă mult din această autobiografie. Află cum  reacţionează o fiinţă umană atunci când îşi dă seama că nu mai are nimic de pierdut. Descrierea pe care ne-o dă Frankl a acestui amestec de emoţie şi apatie ce caracterizează atitudinea prizonierului este impresionantă. Acesta din urmă manifestă mai întâi o curiozitate rece şi detaşată. Apoi recurge la stratageme şi la expediente pentru a-şi prezerva sărmana existenţă care-i rămâne: ştie că şansele lui de supravieţuire nu sunt prea multe. Ajunge să tolereze foamea, umilirea, frica şi mânia profundă în faţa nedreptăţii care-i este făcută datorită amintirilor persoanelor pe care le iubeşte, amintiri pe care le păstrează cu gelozie în el, sau datorită religiei, simţului umorului şi datorită privirilor pe care le aruncă asupra frumuseţilor curative ale naturii – un arbore sau un apus de soare.

Dar aceste momente de bine nu fac să se nască în el dorinţa de a trăi decât dacă îl ajută să înţeleagă suferinţa lui absurdă. Aici întâlnim o temă centrală: a trăi înseamnă a suferi; a supravieţui înseamnă a găsi un sens suferinţei noastre. Dar nimeni nu poate comunica acest sens altcuiva. Fiecare individ trebuie să găsească propriul său răspuns şi să-şi asume responsabilitatea de a transpune acest răspuns în practică. Dacă reuşeşte, el va continua să evolueze în pofida tuturor nedreptăţilor care îi sunt făcute. Lui Frankl îi place mult să-l citeze pe Nietzsche: „Cel care are un « pentru ce » care să-i dea un scop, poate trăi cu orice « cum »”.


În acest lagăr de concentrare, totul concură la a-i răpi prizonierului autonomia. Toate scopurile obişnuite ale existenţei îi sunt răpite. Nu-i mai rămâne decât „ultima dintre libertăţile omeneşti” – alegerea atitudinii pe care să o adopte în situaţiile în care este obligat să trăiască. Această supremă libertate, recunoscută de stoici şi de existenţialiştii moderni, îmbracă o importantă semnificaţie în povestirea lui Frankl. Prizonierii erau oameni obişnuiţi; totuşi, unii dintre ei au dovedit că omul este capabil să se ridice mai presus de soarta lui.

Ca psihoterapeut, autorul, se întreabă, bineînţeles, cu privire la maniera de a ajuta oamenii să dobândească această capacitate umană esenţială. Cum putem ajuta o persoană să devină responsabilă de viaţa ei, oricât de disperată ar fi situaţia sa? Frankl ne povesteşte cu emoţie o şedinţă de terapie colectivă cu tovarăşii lui.

În cea de-a doua parte a acestei opere, Frankl descrie logoterapia.

Frankl rămâne un optimist în faţa capacităţii omului de a-şi transcende situaţia şi de a descoperi calea care să-l ghideze.

Recomand această carte din toată inima. Această bijuterie de naraţiune dramatică, care vizează cea mai profundă dintre problemele umane, are atât valoare literară cât şi filozofică şi constituie o strălucită introducere în mişcarea psihologică cea mai importantă a epocii noastre. (Gordon Allport, profesor de psihologie - Universitatea Harvard).

Prefaţă de Gabriel Marcel 


La Viena l-am întâlnit pe Viktor Frankl pentru prima oară şi, cu siguranţă, n-am uitat emoţia profundă pe care am resimţit-o în prezenţa acestui supravieţuitor al lagărelor morţii. În acelaşi timp am fost foarte frapat de calmul lui, cel puţin aparent, de stăpânirea de sine a lui, şi totuşi soţia şi alţi membri ai familiei lui s-au prăpădit. Cuvintele foarte măsurate pe care le rostea în faţa mea acest psiholog m-au impresionat adânc: aveam sentimentul de a avea în faţa mea un trimis venit dintr-o altă lume, un Emisar, pentru a relua titlul unei opere în curs atunci şi pe care n-am terminat-o decât doi ani mai târziu.

Numai că aici nu este vorba de literatură, şi trebuie să amintesc mai ales că esenţialul – moartea şi iubirea, atinse în adevărul lor, cum nu se întâmplă decât la cei mai mari, atât de puţini totuşi – n-ar putea figura pe nici un „meniu”, nu se „consumă” deloc.

Ce vreţi, ceea ce s-a petrecut în lagărele morţii este de neşters. Aceste locuri infernale sunt şi vor rămâne reperele unei istorii pe care nici un om, demn de acest nume, nu are dreptul să le lase de-o parte, pentru că ea ne priveşte pe toţi. Mărturiile supravieţuitorilor nu pot să nu ne convingă de realitatea infernului, tot aşa cum viaţa sfinţilor ne asigură de realitatea cerului.

Cartea lui Viktor Frankl constituie o mărturie excepţională. Ceea ce este evocat aici, cu o precizie tulburătoare, sunt etapele prin care au trecut, în general, deportaţii.

Nimic desigur, absolut nimic din oroare, nu este nici mascat, nici edulcorat. Paginile cele mai frumoase şi cele mai surprinzătoare sunt, totuşi, cele în care Frankl ne dezvăluie că, nu la toţi desigur, dar pentru mulţi, nevoia de a-şi proteja demnitatea a persistat împotriva oricărei verosimilităţi.

N-am putut să-mi reţin lacrimile citind pasajul în care el evocă modul în care i s-a impus, mai mult decât imagine, prezenţa soţiei sale – o tânără de douăzeci şi patru de ani, încarcerată şi ea într-un lagăr de exterminare, despre care nu ştia dacă mai este în viaţă.

Foarte emoţionante sunt şi paginile în care Frankl evocă, în acelaşi timp, simţul frumuseţii şi umorul care subzistă, prin momente, ca urmele de neşters ale lumii veritabile, lumea oamenilor.

Frankl ne spune, spre sfârşitul cărţii lui, că fiinţele umane se împart în două categorii: oamenii oneşti şi ceilalţi.

Şi acesta este un motiv în plus pentru a citi această carte cu cea mai mare atenţie. (Gabriel Marcel).

(Traducere de Viorica Juncan, de pe blog său: http://www.ceruldinnoi.ro).