III TPA (B): Pescari de oameni

„Lăsând mrejele, ei l-au urmat”. Primii tovarăşi au fost angajați pentru o extraordinară pescuire: „veniţi după mine, vă voi face pescari de oameni”. În zadar, învingând valurile cele mai ameninţătoare, pescarul aruncă mrejele. O mare de miracole este gata să fie navigată, dar este necesar să rişti, să laşi portul sigur al trecutului şi să întreprinzi căi de vis.

Chemarea Învăţătorului răvăşeşte, înflăcărează: „Împărăţia este aproape”. A- urma înseamnă a accepta provocarea înlocuirii: în locul vieţii noastre viaţa sa, în locul cuvintelor noastre mesajul său de mântuire. A schimba direcţia, a schimba parcursul, a descoperi că scopul se poate atinge, a reuşi să găseşti strada, toate acestea sunt viaţa sa. Vocea Învăţătorului este convingătoare, riscul nu este exclus, dar primii chemaţi se lasă convinşi şi, lăsând mrejele trecutului, au hotărât să ia altele noi, ale sale. Nu va fi uşor: începutul unei noi aventuri pune împreună neliniştea şi entuziasmul precum şi oameni obişnuiţi, neînvăţaţi, nu dotaţi cu calităţi aparte, au simţit pe piele lor bogăţia darului, onoarea predilecţiei.

Surprinde strigătul entuziast al Învăţătorului, emoţionează şi adună pentru proba decisivă. A se încrede este premiza riscului, a şti că pasul celui care este înainte nu cedează la greu este ceea ce îi face să spună da. A deveni pescar pentru cel care deja este pe mare, are mreje şi bărci nu este o noutate, iar pescuitul nu face nouă aventura: însoţitorii săi, da, vor fi pescari, însă de oameni.

„Tu urmează-mă”, astăzi, ca şi atunci, este o invitaţie exigentă. Pe valurile vieţii noastre, pe marea existenţei noastre, ale vieţii de fiecare zi, formată din momente liniştite dar şi de furtună, Învăţătorul din Galileea trece şi cheamă. A-l urma înseamnă a lăsa, înseamnă a şti că trebuie să faci aceasta, pentru că „timpul este scurt” (1Cor 7,29). În momentul în care Învăţătorul intră în viaţa noastră, iar noi îi permitem să intre, totul se schimbă, se relativizează, totul este împlinit din cauza urmării. Întâlnirea cu Cristos obligă să privim istoria cu ochi noi; orice lucru este diferit, totul este orientat de paşii săi. A privi în aceeaşi direcţie înseamnă a da sens vieţii, semnificaţie timpului şi orelor; înseamnă a lăsa mrejele siguranţelor noastre, falsei linişti, conformismului, unei istorii prizoniere de calcule egoiste. A lăsa mrejele pentru pentru ale sale înseamnă a te face tovarăş al evangheliei sale, iar acolo unde este iubire să vesteşti compasiune, acolo unde este tristeţe să inventezi bucuria, acolo unde sunt lacrimi să le usuci. Înseamnă a privi în aceeaşi direcţie cu a sa: unde există moarte să reuşeşti să proclami viaţa.

Primii tovarăşi intrând în joc l-au urmat dovedindu-ne aceasta. Atunci, ca şi astăzi, este greu să-i stai în spate, ceea ce ni se cere nu este a avea acelaşi mers, a alerga cu aceeaşi rapiditate: nu înseamnă a ieşi învingător în cursă, dar a încerca, a reuşi să pui totul în joc pentru a face aventura sa. A lăsa mrejele înseamnă a te convinge că ale sale sunt mai rezistente, mai sigure pentru a te bucura de câştigul unei pescuiri minunate. Suntem împovăraţi de vechea noastră meserie, suntem încurcaţi în mrejele unui trecut care nu-i lipsit de păcat. A converti drumul nostru înseamnă a şti să părăseşti pentru a găsi. „Vrei să mă urmezi?” Încercarea este răspunsul: a face tot posibilul în ciuda dificultăţilor, aceasta este urmare. Nu a avea teamă de judecată pentru paşii făcuţi în gol, dar a ne încrede în iubirea care conduce, care ştie să-l aştepte chiar şi pe cel care merge mai încet şi care cu încredere l-a ales ca deschizător de drum. (G. Matino).