Omul caută înainte de orice să dea un sens vieţii lui (2)



Viktor Frankl (1905-1997)

 LOGOTERAPIA PE SCURT

(de V. Frankl)

[…]. Lăsaţi-mă să vă explic pentru ce am numit eu abordarea mea logoterapie. termenul „logos”, în greacă, înseamnă „raţiune (motiv)”. Logoterapia sau, cum o numesc unii autori, „cea de-a treia şcoală vieneză de psihoterapie”, se apleacă atât asupra raţiunii persoanei de a trăi cât şi asupra eforturilor ei pentru a descoperi un sens: aceste eforturi constituie, după părerea mea,  o forţă motivantă fundamentală pentru fiinţa umană. De aceea eu vorbesc despre „căutarea unui sens vieţii” mai degrabă decât despre „căutarea plăcerii” pe care se bazează psihanaliza freudiană, sau despre „voinţa de putere”, care se află în centrul psihologiei adleriene.

Căutarea unui sens al vieţii

Eforturile pentru a găsi un sens vieţii constituie o motivaţie fundamentală a fiinţei umane. Raţiunea ei de a trăi este unică pentru că nu-i este revelată decât numai ei însăşi: numai atunci capătă ea un sens care poate să satisfacă nevoie ei existenţială.

[…]. Numeroase sondaje confirmă că toţi şi fiecare au nevoie să trăiască pentru „ceva sau cineva” pentru care sunt gata să moară. În timp ce 16% consideră ca foarte importantă „câştigarea de bani”, 78% aleg „găsirea unui sens pentru viaţa mea.” Bineînţeles, în anumite cazuri, o persoană în căutarea de valori disimulează conflicte interioare reale, dar aceasta este tocmai excepţia care confirmă regula. Este vorba, de obicei, de pseudo-valori pe care terapeutul trebuie să le demaşte. Totuşi, acesta trebuie să se oprească imediat ce găseşte la persoană o dorinţă sinceră de a trăi o viaţă semnificativă cât de cât. Dacă nu ajunge acolo, atunci singurul lucru pe care îl va „demasca” va fi propriul ei „motiv ascuns”, fie nevoia ei inconştientă de a deprecia ceea ce este autentic şi fundamental la fiinţa umană.

Persoana nu reuşeşte întotdeauna să găsească o raţiune de a trăi. Vorbim atunci despre „vidul existenţial”

Vidul existenţial poate provoca nevroze, „nevrozele noogene”, prin opoziţie cu nevrozele tradiţionale sau psihogene. Nevrozele noogene iau naştere, nu în dimensiunea psihologică a existenţei umane, ci mai degrabă în dimensiunea „noogenică” (în greacă, nos înseamnă „spirit”). Este vorba aici de un alt termen propriu logoterapiei care caracterizează tot ceea ce ţine de dimensiunea propriu zis umană.

Nevrozele noogene

Nevrozele noogene provin din absenţa raţiunii de a trăi.

În cazul nevrozelor noogene logoterapia este mai adecvată decât psihoterapia, pentru că ea atinge dimensiunea existenţială a fiinţei.

[…]. Logoterapeutul are drept scop să-l ajute pe pacient să găsească un sens vieţii lui. Datorită logoterapiei, pacientul ia cunoştinţă de raţiunile lui ascunse de a trăi. Totuşi, încercând să readucă anumite lucruri în conştiinţa pacientului său, logoterapeutul ţine cont de realităţile lui existenţiale, cum sunt scopul lui în viaţă şi dorinţa lui de a-l descoperi. Orice analiză, chiar şi atunci când nu include dimensiunea noologică în procesul lui terapeutic, vizează să-l facă conştient pe pacient de ceea ce doreşte el cu adevărat în profunzimea fiinţei lui.  Logoterapia se îndepărtează de psihanaliză în măsura în care consideră că fiinţa umană caută, înainte de orice să dea un sens vieţii sale, şi nu să satisfacă doar nevoile şi instinctele sale sau să se adapteze societăţii şi mediului.

Căutarea dinamică a sensuluiCĂUTAREA DINAMICĂ A SENSULUI

Căutarea unui sens pentru viaţă creează, desigur,  mai degrabă o tensiune decât un echilibru intern. Această tensiune este totuşi indispensabilă sănătăţii mintale. Nimic de pe lume nu poate ajuta o persoană să supravieţuiască condiţiilor cele mai grele cum o poate face raţiunea ei de a trăi. Nietzsche avea dreptate când spunea că cel care are o raţiune (un motiv) de a trăi poate îndura orice încercare, sau aproape. În lagărele de concentrare naziste, cei mai apţi să supravieţuiască erau prizonierii care aveau un plan de realizat după eliberare. Alţi scriitori au tras aceeaşi concluzie în operele lor cu privire la lagărele de concentrare,  iar la anchetele desfăşurate în lagărele de prizonieri de război din Japonia, Coreea de Nord sau În Vietnamul de Nord confirmă această teorie.  Când eram internat la Auschwitz, mi s-a confiscat un manuscris gata de publicare. În mod sigur, dorinţa mea profundă de a-l rescrie m-a ajutat să supravieţuiesc rigorilor lagărului în care am fost internat. Astfel, atins fiind de febra tifoidă, într-un lagăr din Bavaria, am început să scriu, pe bucăţi de hârtie, notiţe care m-ar fi ajutat să-mi rescriu cartea dacă aş fi supravieţuit. Sunt sigur că eforturile pe care le-am desfăşurat în barăcile sumbre dintr-un lagăr de concentrare din bavarez m-au ajutat să surmontez pericolele unui atac cardiovascular.

Aceasta dovedeşte că sănătatea mintală este bazată pe un anumit grad de tensiune între ceea ce am realizat deja şi ceea ce ne rămâne de realizat, sau pe diferenţa dintre ceea ce suntem şi ceea ce ar trebui să fim. Această tensiune fiind inerentă fiinţei umane, şi deci, indispensabilă sănătăţii ei mintale, n-ar trebuie să evităm confruntarea omului cu sensul vieţii lui. După părerea mea, este riscant să credem că sănătatea mentală depinde înainte de toate de un echilibru interior lipsit de orice tensiune. Omul are nevoie, nu de a trăi fără tensiune, ci tocmai de a tinde spre un scop valabil, de a realiza o misiune liber aleasă. Omul are nevoie, nu de a se elibera de orice tensiune, ci mai degrabă de a se simţi chemat să îndeplinească ceva.

[…]. După ce am arătat avantajele unei reorientări în acest sens, vreau să mă aplec asupra sentimentului care-i afectează astăzi pe mulţi: sentimentul că viaţa nu are nici un sens. Ei nu au raţiune de a trăi conştientă. Sunt chinuiţi de un sentiment de vid interior, „vidul existenţial”.

Vidul existenţialalVIDUL EXISTENŢIAL

Vidul existenţial este foarte răspândit în epoca noastră şi am putea să-l atribuim pierderii duble pe care a suportat-o omul atunci când a devenit o fiinţă umană adevărată. La începutul istoriei lui, omul a pierdut câteva din instinctele fundamentală care conduc şi apără comportamentul animal. Omul a pierdut pentru totdeauna această siguranţă paradisiacă. Acum el trebuie să facă alegeri. Mai mult, în cursul evoluţiei lui, a mai suferit o pierdere, mai recentă: tradiţiile pe care se baza comportamentul lui au dispărut cu repeziciune. De acum, nici instinctul şi nici tradiţia nu-i mai dictează conduita; ba i se întâmplă chiar să nu ştie ce vrea. Ori caută să-i imite pe alţii (conformism), ori se pliază conform dorinţelor lor (totalitarism).

Vidul existenţial se manifestă mai ales printr-o stare de plictiseală. Înţelegem acum de ce spunea Shopenhauer că umanitatea pare a fi condamnată să oscileze la nesfârşit între cele două extreme: angoasa (neliniştea n.t.) şi plictiseala. De fapt plictiseala pe care o simt pacienţii lor le dă mai mult de furcă psihiatrilor decât angoasa. Mai mult, problema riscă să se agraveze pe măsură ce automatizarea măreşte orele de timp liber ale muncitorilor de mijloc. Mulţi dintre ei, din nefericire,  nu ştiu cum să utilizeze acest timp liber nou dobândit.

Să luăm de exemplu „nevroza de duminică”, acest fel de depresie care afectează unele persoane atunci când îşi dau seama, odată încheiată săptămâna, de vidul lor interior. Numeroase sinucideri au drept cauză acest vid existenţial. Fenomene atât de răspândite ca depresia, agresivitatea şi toxicomania provin din vidul existenţial care le stă la bază. Aceasta este adevărat şi în cazul crizelor pe care le suferă pensionarii şi cei care se tem să îmbătrânească.

Vidul existenţial poate căpăta mai multe aspecte. Căutarea unui sens pentru viaţă este de multe ori înlocuită prin căutarea puterii, incluzând forma ei cea mai primitivă, fie dorinţa de a câştiga cât mai mulţi bani. În alte cazuri  căutarea plăcerii este cea care înlocuieşte căutarea de sens. De aceea persoana care suferă de frustrare existenţială încearcă adesea să compenseze vidul pe care-l simte căutând plăcerile sexuale.

Aceste simptome se întâlnesc din ce în ce mai des la pacienţii suferind de vid existenţial.

Să vedem acum ce putem face pentru un pacient care se întreabă care este sensul vieţii lui.

Sensul vieţiiENSUL VIEŢII

Mă îndoiesc că un terapeut ar putea să răspundă în termeni generali acestei chestiuni. Raţiunea de a trăi variază, în realitate, funcţie de indivizi, de situaţia şi de istoria lor. Deci nu sensul global este cel care contează, ci cel pe care o persoană îl atribuie la un moment dat vieţii sale. […] Este inutil să căutăm un sens abstract al vieţii. Fiecare are drept misiune să ducă la bun sfârşit o sarcină concretă unică pentru el şi, din această cauză, el nu poate fi înlocuit, tot aşa cum viaţa lui nu poate reînnoită. Vocaţia fiecăruia deci este unică, ca şi maniera de a o realiza

Cum fiecare situaţie reprezintă o provocare pentru fiecare persoană, chestiunea sensului vieţii poate fi pusă, de fapt, invers. La urma urmei, persoana nu ar trebui să întrebe care este raţiunea ei de a trăi, ci să recunoască că ei îi este pusă această întrebare. Mai exact, fiecare persoană este pusă în faţa unei întrebări pe care existenţa i-o pune şi nu-i poate răspunde decât luându-şi propria viaţă în mâini. De aceea logoterapia consideră responsabilitatea ca însăşi esenţa existenţei umane.

Responsabilitatea, esenţa existenţei

Importanţa responsabilităţii se reflectă în această provocare a logoterapiei: a trăi ca şi cum am trăi a doua oară. Cred că nimic n-ar putea stimula mai mult simţul responsabilităţii ca această maximă care ne invită să ne imaginăm mai întâi că prezentul este trecut, apoi că nu putem schimba trecutul. Suntem confruntaţi astfel cu caracterul limitat al vieţii cât şi cu caracterul irevocabil a ceea ce facem din viaţa noastră şi din noi înşine.

În logoterapie, terapeutul încearcă să-l facă pe pacient să-şi vadă responsabilităţile.  Fiecăruia îi revine să aleagă faţă de ce vrea să fie responsabil, faţă de ce sau faţă de cine. Logoterapia nu impune pacienţilor valorile ei, pentru că nu face alegeri în locul lor. Pacientului îi revine să decidă dacă trebuie să-şi interpreteze scopul lui în viaţă în termeni de responsabilitate faţă de societate sau faţă de propria conştiinţă. Există totuşi oameni care nu ţin cont doar de misiunea lor, ci şi de persoana care le-a atribuit-o.

Logoterapeutul nu învaţă şi nici nu predică. El este la fel de departe de raţionamentul logic ca şi de exhortaţia morală. Rolul terapeutului constă în lărgirea câmpului de viziune al pacientului pentru ca acesta să poată lua cunoştinţă de sensul vieţii în întregimea lui.

Spunând că persoana este responsabilă de realizarea scopului în viaţă, eu doresc să subliniez că ea (persoana) trebuie să-l caute în exterior mai degrabă decât în ea însăşi sau în psihismul ei, într-o dimensiune care transcende existenţa ei individuală. Ea subînţelege că viaţa fiinţei umane este întotdeauna îndreptată spre ceva sau cineva, alta decât sine însăşi, fie că este vorba de un scop de atins sau de o fiinţă umană de cunoscut şi de iubit. Cu cât mai mult se uită pe sine însuşi – consacrându-se unei cauze sau unei persoane pe care o iubeşte – cu atât omul este mai uman şi cu atât se realizează mai mult. Actualizarea de sine nu este un scop de atins, ci este rezultatul transcendenţei de sine.

Existenţa primeşte un sens diferit pentru fiecare. Putem descoperi sensul vieţii în trei moduri diferite:

• realizând o operă sau o acţiune pozitivă;
• făcând experienţa a ceva sau cineva;
•  asumând o suferinţă inevitabilă.

Sensul împlinirii

Primul mod, care trece prin împlinirea unei opere este destul de evident. Cel de-al doilea şi al treilea mod necesită explicaţii mai detaliate.

Sensul iubirii

Cel de-al doilea mod de a găsi un sens pentru viaţă este de a face experienţa bunătăţii, adevărului, frumuseţii, de exemplu luând contact cu natura sau cu o cultură sau – ceea ce este şi mai bine – de a cunoaşte caracterul unic al unei alte persoane prin iubire.  Iubirea este deci singurul mod de a cunoaşte esenţa însăşi a unei alte persoane. Ea dezvăluie celui care iubeşte caracteristicele esenţiale ale persoanei iubite şi chiar posibilităţile pe care aceasta nu le-a realizat încă. În plus, datorită iubirii pentru altcineva, această persoană ia cunoştinţă de potenţialităţile ei şi se străduieşte să le realizeze. Iubirea nu este un simplu epifenomen al nevoilor şi instinctelor sexuale , o aşa-zisă sublimare. Iubirea este un fenomen tot aşa de fundamental ca şi sexul. În fapt, sexul îi este expresia. El este justificat, sacru chiar, de cum devine vehiculul iubirii. Astfel, nu considerăm iubirea ca un efect secundar al sexului pur şi simplu. Acesta din urmă este mai degrabă expresia concretă a unirii ultime care se numeşte iubire.

Sensul suferinţei

Cel de al treilea mod de a găsi un sens vieţii trece prin suferinţa asumată. Este posibil să găsim un sens existenţei chiar şi în situaţia cea mai disperată, în care este imposibil să ne schimbăm destinul. Important este în acest caz să facem apel la potenţialul cel mai înalt al fiinţei umane, acela de a transforma o tragedie personală într-un triumf, o suferinţă într-o realizare. Atunci când nu putem schimba o situaţie – dacă suntem în faţa unei morţi inevitabile – nu avem altă alegere decât de a ne transforma.

[…]. Este un principiu fundamental al logoterapiei: fiinţa umană nu caută, înainte de toate, plăcerea şi nici suferinţa, ci mai degrabă o raţiune de a trăi. Iată de ce omul este gata să sufere dacă trebuie, dar cu condiţia bineînţeles, ca suferinţa lui să aibă un sens.

Să fiu bine înţeles: departe de mine ideea că suferinţa este necesară pentru a da un sens vieţii. Eu insist numai asupra faptului că acest sens poate fi găsit şi prin intermediul suferinţei, dacă aceasta este inevitabilă. Dacă nu este inevitabilă ar trebui să i se elimina cauza, fie ea psihologică, biologică sau politică. A accepta să suferi inutil dă dovadă mai degrabă de mazochism decât de eroism.

Se consideră adesea că tristeţea este un semn de inadaptare, pentru că se crede necesar de a fi fericit tot timpul. Această atitudine adaugă, la povara unei tristeţi inevitabile, pe cea a tristeţii de a fi trist. În logoterapie se consideră că suferinţa poate înnobila omul.

Posibilitatea de a ne face serviciul sau de a ne bucura de viaţă momentan ne este retrasă de multe ori. Suferinţa capătă atunci un caracter ineluctabil. Dacă acceptăm această ocazie de a suferi cu curaj, atunci viaţa îşi păstrează sensul până în ultima clipă. Cu alte cuvinte, viaţa nu este niciodată absurdă pentru că îşi păstrează sensul chiar şi în cazul unei suferinţe inevitabile.

Viaţa este efemeră

[…]. Elementele care par să-i răpească vieţii umane tot sensul ei includ nu doar suferinţa ci şi moartea. Nu încetez niciodată să repet că singurele aspecte cu adevărat tranzitorii ale vieţii sunt aspectele potenţiale care, de cum sunt actualizate, devin imediat realitate şi sunt conservate în trecut unde îşi pierd caracterul trecător. Pentru că, în trecut, totul este păstrat pentru totdeauna.

Caracterul efemer al existenţei noastre nu-i răpeşte aşadar sensul ei. Tocmai aici intervine responsabilitatea noastră; pentru că totul depinde de măsura în care vom realiza potenţialul nostru esenţialmente tranzitoriu. Fiinţa umană face în mod constant alegeri printre multele sale talente potenţiale ale momentului. Care talent va rămâne latent şi care se va actualiza? Pe  care îl va alege să-l imortalizeze în „nisipurile timpului”? În orice moment fiinţa umană trebuie să aleagă,  pentru cel mai bine sau cel mai rău, care va fi monumentul existenţei ei.

În general, fiinţa umană nu-şi aminteşte decât caracterul efemer al vieţii în detrimentul bogăţiei unui trecut care conservă pentru totdeauna acţiunile, bucuriile şi suferinţele ei. Nu se poate reveni în urmă, acţiunile trecute nu pot fi abolite. Aş spune că „a fi fost” este forma cea mai sigură de a fi.

Logoterapia, fără a nega caracterul tranzitoriu al existenţei umane, nu este pesimistă ci mai degrabă „activistă”. În sens figurat, spunem că pesimistul seamănă unui om care îşi vede cu tristeţe calendarul, subţiindu-se de la o zi la alta, pe măsură ce-i rupe câte o foaie. În schimb, omul care abordează cu entuziasm problemele vieţii seamănă omului care îşi aranjează cu grijă foile calendarului lui după ce şi-a însemnat câteva note pe verso. El se poate apleca cu bucurie şi cu mândrie asupra întregii bogăţii conţinute în aceste note, asupra tuturor momentelor unei vieţi de care s-a bucurat din plin. Ce contează dacă îmbătrâneşte? De ce să-şi regrete tinereţea ori să-i invidieze pe cei tineri? Pentru posibilităţile pe care i le rezervă viitorul? În nici un caz! El este pe deplin conştient de bogăţia trecutului lui, care conţine nu doar realitatea lucrului împlinit şi a iubirilor  trăite, ci şi a suferinţelor curajos înfruntate. Ba tocmai de aceste suferinţe este el cel mai mândru, chiar dacă acestea nu pot inspira invidie. […]

Nevroza colectivă

Fiecare epocă cunoaşte nevroza ei colectivă şi are nevoie de o psihoterapie specială pentru a-i face faţă. Vidul existenţial, care constituie nevroza colectivă a timpului nostru, poate fi descris ca o formă de nihilism, o negare o oricărei valori a fiinţei umane. Psihoterapeutul trebuie să se elibereze el însuşi de orice filozofie nihilistă pentru a-i ajuta pe oameni să se elibereze.

Înainte de toate, este periculos să consideri că fiinţa umană este exclusiv produsul condiţiilor biologice, psihologice şi sociologice, sau al eredităţii şi mediului. O asemenea viziune a persoanei duce la convingerea că omul este victima influenţelor exterioare sau a circumstanţelor interne.

Desigur, persoana umană este limitată, ca şi libertatea ei. Ea nu este liberă în raport cu condiţiile din jur, dar ea poate lua poziţie  în privinţa lor. Eu sunt pe deplin conştient că fiinţa umană este influenţată de anumite condiţii biologice, psihologice sau sociologice. Dar cum am supravieţuit lagărelor de concentrare, pot mărturisi despre atitudinea de necrezut a fiinţei umane de a rezista celor mai rele condiţii imaginabile.  

Fiinţa umană nu este total condiţionată: ea trebuie să facă alegerea între a accepta condiţiile care o înconjoară sau  a li se opune. Cu alte cuvinte, omul nu numai există, ci el îşi fasonează propria-i viaţă în fiecare moment.

Astfel, fiecare fiinţă umană posedă libertatea de a se schimba la fiecare clipă. De aceea nu i se poate prezice viitorul în cadrul unui sondaj ce se raportează la un grup. Toate predicţiile sunt bazate pe condiţiile biologice, psihologice şi sociologice care-l înconjoară. Una dintre principalele caracteristici ale fiinţei umane este capacitatea ei de a se ridica mai presus de aceste condiţii. Omul este capabil să schimbe lumea de o manieră pozitivă şi chiar să o amelioreze dacă este necesar.

[…]. Cum am îndrăzni să prezicem comportamentul uman? Se pot prevedea comportamentele unei maşini sau „dinamismul” psihicului uman; dar fiinţa umană este mult mai mult decât psihicul ei.

Libertate şi responsabilitate

Cu toate acestea, libertatea nu este totul. Ea nu reprezintă decât un aspect negativ al unui fenomen global al cărui aspect pozitiv este responsabilitatea. Pe lângă aceasta, libertatea riscă să devină arbitrară dacă nu este exersată cu responsabilitate. Responsabilitatea şi libertatea sunt ca cele două feţe ale aceleiaşi medalii: şi una şi cealaltă la fel de importante.

Este dificil să concepem ce ar putea să condiţioneze persoana până la punctul de a-i răpi orice libertate. Chiar şi în stare de nevroză sau de psihoză, ea dispune mereu de o parcelă de libertate. În fapt, inima personalităţii ei nu este deloc atinsă de psihoză.

Un psihotic incurabil îşi poate pierde utilitatea în societate, păstrându-şi însă demnitatea umană.

Psihologia umanistă

Pentru prea mult timp, o jumătate de secol de fapt, psihologia a încercat să reducă omul la un simplu mecanism şi, în consecinţă, terapia la o simplă tehnică. Îndrăznesc să cred că această aberaţie a luat sfârşit. Vedem progresând psihologia umanistă pentru care fiinţa umană nu este un obiect, ci o fiinţă care îşi alege propriul destin. În limitele darurilor ei naturale şi ale mediului ei, ea este responsabilă de ceea ce devine. Astfel, în lagărele de concentrare, adevărate laboratoare şi terenuri de observaţie, am văzut oameni comportându-se ca nişte porci iar alţii ca nişte sfinţi. Fiinţa umană posedă în ea două potenţiale. Ea este cea care decide pe care din acestea două vrea să-l actualizeze, independent de condiţiile care o înconjoară.

Generaţia noastră este realistă, pentru că ea a învăţat să cunoască fiinţa umană aşa cum este cu adevărat. Desigur, omul a inventat camerele de gazare de la Auschwitz, dar tot el a şi intrat acolo, cu capul sus şi cu o rugăciune pe buze.

 (Traducere de Viorica Juncan, de pe blog său: http://www.ceruldinnoi.ro).