† Toţi Sfinţii: Fericirea Crucii (omilie)

Fericirile...

Evanghelia Matei 5,1-12: Văzând mulţimile, Isus s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat, s-au apropiat de el discipolii săi. Şi, deschizându-şi gura, îi învăţa zicând: “Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei care plâng, pentru că ei vor fi consolaţi. Fericiţi cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul. Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate pentru că ei vor fi săturaţi. Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla milostivire. Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu. Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate, pentru că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri; căci tot aşa i-au persecutat pe profeţii dinaintea voastră.

 

Omilie

 

Celebrarea comuniunii tuturor sfinţilor din cer şi de pe pământ este memoria Bisericii una şi sfântă. Credincioşii care, adunaţi în jurul altarului, participă la realităţile sfinte şi intră în comuniune cu Acela care este izvorul sfinţeniei, cunosc comuniunea cu sfinţii care trăiesc în Dumnezeu: în această celebrare Biserica peregrină este în comuniune cu Biserica cerească, împreună formând unicul trup al Domnului.

 

Vestirea evanghelică a sfinţeniei îşi găseşte o sinteză în fericiri, al cărui sens prim şi mai elementar este bucuria de a descoperi că datorită însuşirii unor comportamente se poate intra în relaţie cu Domnul, Omul fericirilor. Nu uităm însă că fericirile sunt paradoxale, sunt „limbajul crucii” (1Cor 1,18) capabil de a descumpăni înţelepciunea umană! Celui care scrutează realitatea zilnică îi vine în mod spontan să se întrebe cum este posibil a proclama fericiţi săracii, cei care plâng, cei înfometaţi de dreptate sau persecutaţi. Şi totuşi aceste fericiri au ieşit din gura lui Isus într-o societate asemănătoare celei în care trăim noi, în care domnea legea puterii, unde ceea ce conta era bogăţia, unde violenţa era în slujba puterii. Ieri ca şi astăzi, fericirile sunt scandaloase; şi cum Isus, care le-a trăit din plin, a sfârşit pe cruce, atunci fericirile sunt limbajul crucii.

 

Însă nu trebuie să comitem greşeala de a citi viaţa lui Isus Cristos plecând de la cruce. Trebuie privit la cruce plecând de la Isus, care a ajuns la acest sfârşit infam numai din cauza iubirii sale trăite „până la sfârşit” (In 13,1), o iubire capabilă să transforme un instrument de condamnare la moarte într-un tron. Cu toată viaţa sa el ne-a descoperit că fericirea nu vine de la condiţiile externe, dar se naşte din câteva comportamente cărora le este promisă fericirea din partea lui Dumnezeu, comportamente care trebuie însuşite în inimă şi trebuie întrupate zi de zi.

 

A fi săraci cu duhul este condiţia celui care este liber în inimă în aşa măsură încât se simte sărac şi este aşa de sărac în inimă că se simte liber să accepte propria realitate, să accepte umilinţele şi să se supună altora în fiecare zi. A fi capabili de a plânge înseamnă a cunoaşte lacrimile care curg pentru că inima noastră freamătă meditând la mizeria proprie şi a altuia. A-şi însuşi în profunzime blândeţea înseamnă a lupta pentru a renunţa la violenţă în orice formă a sa. A avea foame şi sete care să facă să prospere dreptatea şi adevărul înseamnă a dori ca raporturile cu alţii să fie conduse de fiinţa, de voinţa şi de acţiunea lui Dumnezeu. A fi curaţi cu inima înseamnă a avea asupra tuturor privirea lui Dumnezeu, participând la gândul şi trăirea sa. A practica milostivirea şi a face fapte de pace înseamnă a fi capabili de a uita răul pe care ni l-au făcut alţii, asemenea lui Dumnezeu care nu-şi mai aminteşte de păcatele noastre. A fi persecutaţi şi calomniaţi din iubire faţă de Isus înseamnă a avea o dovadă că îl urmăm pe Domnul, pentru că nu toţi vorbesc bine despre noi.

 

Cel care se află în aceste situaţii, ascultând cuvintele lui Isus poate să se simtă în comuniune cu el şi să experimenteze fericirea: este o bucurie profundă, care se poate simţi chiar plângând, o bucurie pe care nimeni şi nimic nu pot să ne-o răpească. Atunci într-adevăr „noi nu suntem singuri, dar ne simţim înconjuraţi de o mare mulţime de martori” (Ev 12,1) care ne-au precedat, sfinţii. Iar fericirea este ceea ce ne uneşte pe noi cu ei: ei pentru că o trăiesc pe deplin în ceruri, noi pentru că începem să o experimentăm aici pe pământ, în viaţa creştină.

 

(pr. Enzo Bianchi [01.11.2008]; trad. pr. Isidor Chinez).

 

Unde s-a înmulţit păcatul, s-a revărsat cu prisosinţă harul

Creaţia omului - de Michelangelo Buonarroti (1475-1564)

„Unde s-a înmulţit păcatul, s-a revărsat cu prisosinţă harul pentru ca după cum păcatul a domnit prin moarte, la fel harul să domnească prin justificarea ce duce la viaţa veşnică prin Isus Cristos, Domnul nostru” (Rom 5,20b-21).

Scrisoarea către Romanei, scrisă în anii 58 de la Corint. Capitolul 5 face parte din secţiunea 5,1-11,36 unde Paul vorbeşte despre evanghelie, iubirea lui Dumnezeu şi mântuire.

Evanghelia – revelarea iubirii lui Dumnezeu – este garanţia sigură a mântuirii pentru credincioşi; cu alte cuvinte: iubirea lui Dumnezeu, răspândită de Duhul sfânt în inimile noastre s-a manifestat în moartea lui Cristos, este garanţia certă a mântuirii noastre.

În această seţiune găsim această structură: o schiţare a temei (5,1-11), o dezvoltare antitetică (5,12-7,25) în stilul specific lui Paul – cel midraşic, reluarea temei (8,1-39) şi o ilustrare biblică (capitolele 9-11).

Iubirea lui Dumnezeu s-a revelat într-un dar dublu:

- darul Fiului (cf. 5,8; 8,32), după mărturia Scripturilor (Rom 6-11)

- darul Duhului, aşa cum dă mărturie experienţa credincioşilor (în inima cărora dragostea lui Dumnezeu a fost revărsată prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit, 5,5) care fiind justificaţi, sunt dominaţi de un sentiment de pace şi au forţă şi bucurie în mijlocul încercărilor, care produc şi experimentează în ei rodul Duhului (cf. Gal 5,22 ş.u.).

În dezvoltarea antitetică se iau în consideraţie obstacolele mântuirii (păcatul, moartea, legea) pentru a sublinia că au fost eliminate de Cristos prin faptele sale răscumpărătoare şi depăşite de credincioşi prin asocierea lor la misterul morţii şi învierii în botez.

În folosul celor care cred s-a împlinit o triplă eliberare:

a. Eliberarea, în linie de principiu, a întregii omeniri (5,12-21) de sclavia păcatului şi a morţii, prin opera răscumpărătoare a lui Cristos, mai ales prin moartea şi învierea sa; pe scurt: s-a realizat radicala victorie a lui Cristos, noul Adam, asupra păcatului şi asupra morţii prin gesturi răscumpărătoare.

b. Eliberearea, în linie de fapt, a credincioşilor (6,1-23) de sclavia celor două puteri duşmane ale neamului omenesc, păcatul şi moartea, prin botez, care este o participare la gesturile răscumpărătoare ale lui Cristos; pe scurt, s-a realizat actuala şi personala victorie a creştinilor asupra păcatului şi a morţii.

c. Eliberarea de jugul legii (7,1-25), bună şi spirituală, dar instrument involuntar al stăpânirii păcatului şi a morţii, din cauza infirmităţii cărnii.

† Duminica a 30-a de peste an (A): Iubirea este măsura credinţei (omilie)

Isus vorbește cu un învățător al Legii

Evanghelia – Matei 22,34-40: În acel timp, fariseii, auzind că Isus a închis gura saduceilor, s-au adunat laolaltă. Unul dintre ei, învăţător al Legii, voind să-l pună la încercare, l-a întrebat pe Isus: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă în Lege?” El i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci este cuprinsă întreaga Scriptură: toată Legea şi Profeţii”.

Omilie

Un cărturar întreabă care este cea mai mare poruncă (la singular), iar Isus răspunde enumerând două. Iubirea faţă de Dumnezeu este cea mai mare şi prima: primatul lui Dumnezeu este afirmat fără ezitare. Iubirea faţă de om este a doua. Spunând însă că „a doua este asemenea celei dintâi”, Isus afirmă că între cele două porunci este o legătură foarte strânsă. Desigur este diferită măsura: iubirea faţă de Dumnezeu este „din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul”. Iubirea faţă de om este „ca pe tine însuţi”. Totalitatea aparţine numai Domnului: el singur trebuie adorat. Dar apartenenţa la Domnul nu poate fi fără iubirea faţă de om. Şi de fapt Isus spune: „De aceste două porunci depinde toată Legea şi Profeţii”. Nu este vorba de două porunci paralele, apropiate. Şi nici nu ajunge să spunem că a doua se fundamentează pe prima. Mult mai mult: a doua o concretizează pe prima. Primatul lui Dumnezeu se concretizează şi devine vizibil în recunoaşterea primatului omului.

Observând comportamentul creştin, nu este greu să-ţi dai seama de două accentuări fundamentale, care par uneori să se indepărteze una de alta: cea care accentuează primatul lui Dumnezeu (astfel rugăciunea, raportul cu Domnul, convertirea interioară personală) şi cea care, în numele lui Dumnezeu, atrage atenţia asupra omului (astfel dreptatea, lupta pentru o lume mai dreaptă, luarea de poziţie în faţa structurilor nedrepte). S-ar spune mai religioasă prima şi mai politică a doua. Dar o astfel de gândire este superficială şi repezită. Dar nu vrem să intrăm în această problemă. Este suficient să scoatem în lumină două riscuri posibile, unul câte unul. Isus a spus să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine, iar evanghelia angajează cu siguranţă pentru eliberarea omului. Dar este adevărat că în lupta pentru om poate să se ascundă o uitare a primatului lui Dumnezeu, care în schimb trebuie să fie afirmat cu toată claritatea. Omul este făcut pentru Dumnezeu, iată ceea ce nu trebuie uitat niciodată, nici chiar acolo unde sărăcia şi nedreptatea sunt mari.

Şi iată atunci cealaltă poziţie: a pleca de la Dumnezeu şi a vorbi totdeauna despre Dumnezeu. De acord. Dar despre care Dumnezeu? Şi aici este posibil echivocul. Desigur Dumnezeu trebuie pus totdeauna pe primul loc, dar trebuie să fie vorba despre un Dumnezeu care proclamă că sâmbăta este pentru om şi nu omul pentru sâmbătă. Dumnezeu este pentru om. Noutatea creştină stă în a menţine unite cele două afirmaţii.

(pr. Bruno Maggioni [23.10.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=5419).

Viața (de Costache Ioanid)

Câtă vreme nu s-a-nchis Cartea Mântuirii,
cât Isus mai poartă-n răni sângele Iubirii,
cât mai poate pâlpiii jarul sub cenușă,
stai și-ascultă. Domnul tău bate-acum la ușa.

Dacă azi e-n preajma ta, e că vrea să-ți spună
gândul cel mai însemnat, vestea cea mai bună.
Nu-l lăsa să plece trist. Poate niciodată
mâna lui la ușa ta n-are să mai bată....

Zi de-april. Un aspru vânt leagănă smochinii.
Sus pe deal, cu chip ciudat, supt de priveghere,
iată-l țintuit pe lemn, Omul de durere,
Om deprins cu suferinți.... Vai, întoarce-ți fața!
Nu-l privi, că te-nfiori! I se stinge viața.
Numai sânge. Numai răni. Ce păcate grele
L-au adus între tâlhari? Ce blestem să spele?
Împrejur cei înțelepți îl lovesc cu gluma:
– S-a-ncrezut în Dumnezeu... să coboare-acuma!
Unul din tâlhari, rânjind, s-a-ntors să-i spue:
– Dacă ești Mesia tu, smulge-ne din cue!
Celălalt se-ncruntă trist: Nu te prinde teama?
Pentru câte-am făptuit drept e să dăm seama.
Dar acesta, fără vina, toate le îndură.
Și-ntorcând câtre Isus ochii lui de zgură:
– Doamne, când vei fi-împărat, să-ți aduci aminte.
De-oi fi tărână în grădini, de-oi fi colb fierbinte,
să mă chemi să-ți văd ți eu zilele senine....
Și-a răspuns Isus: – Vei fi.... azi... în Rai cu mine!

Numai tu, sărman tâlhar, vezi lumina sfântă?
Tu, opaitul cel stins, trestia cea frânta?
Cum? N-o văd cei pricepuți? Doctorii? Soborul?
Preoți, nu vedeți în el Răscumpărătorul?

Cinste jertfei lui Isus! El s-a dat ca plată!
Prin credința-n el, acum, Viața-i câștigată!
Mii de îngeri spre Isus își apleacă zborul:
„Aleluia! A învins Mielul, Salvatorul!”

Frații mei, să sune-n larg bolta cea albastră
de cântari și chiot plin! Viața e a noastră!
Lutul când se-ntoarce-n lut ca să-și ducă somnul,
noi suntem întâmpinați de Isus, de Domnul
și de îngeri sclipitori, soli ai dimineții,
ce ne duc în Paradis, și cetatea Vieții!

Astazi dar, prieten drag, cât mai este milă,
cât iertarea nu și-a-nchis cea din urmă filă,
căt al neamurilor timp încă nu se curmă,
cât Isus mai poartă-n răni stropii cei din urmă,
nu-l lăsa să plece trist!

Poate niciodată
mâna lui la ușa ta n-are să mai bată.....

Iată azi el și-a întors câtre tine fața!
Omule, fii înțelept!
Azi primește Viața!

Costache Ioanid

Botezul lui Nicolae Steinhardt

10-15 martie 1960

Lecţiile de catechizare merg foarte repede; părintele Mina e îngăduitor şi nepretenţios, şi e drept că şi eu mă dovedesc a cunoaşt destul de multe. Cei trei preoţi se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întreb ce vreau să fiu, catolic sau ortodox? Le răspund fără şovăială că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez şi ca un omagiu pentru credinţa lor şi ca o dovadă că înţelegem cu toţii a da viaţă ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în faţa preoţilor catolici. Toţi trei îmi cer să mă consider botezat în numele ecumenicităţii şi să făgăduiesc a lupta – dacă-mi va fi dat să ies din închisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce făgăduiesc din toată inima.

Nu se poate şti cînd vom fi scoşi din celula 18 (e de tranzit) şi răspîndiţi pe unde s-o nimeri. Este aşadar bine să nu mai amînăm. Botezul va avea loc la cincisprezece ale lunii. Nu vor fi trecut prin urmare nici zece zile între sosirea mea în celulă şi efectuarea botezului. N.N.P. a avut dreptate.

[…]

Sfântul Ioan Paul al II-lea, papă

Sfântul Ioan Paul al II-lea este prâznuit de Biserica Catolică în fiecare an pe 22 octombrie.

Născut Karol Jozef Wojtyla la 18 mai 1920, sfântul a fost papa al Bisericii Catolice și episcop al Romei începand cu 16 octombrie 1978 și până pe 2 aprilie 2005, când Dumnezeu îl cheamă la el.

Sfântul Ioan Paul al II-lea a fost primul papa de altă origine decât cea italiana de la papa Adrian al VI-lea, din anul 1522. Pontificatul său de 26 de ani este considerat al treilea ca lungime in întreaga istorie a Bisericii Catolice, în urma Sfântului Petru (aproximativ 34-37 de ani) și Pius al IX-lea (31 de ani).

La data de 13 mai 1981, pe când era pe cale să salute toți credincioșii adunați în Piața Sfântului Petru, Ioan Paul al II-lea a fost victima unui atentat. Mehmet Ali Agca l-a împușcat pe papa cu un pistol din apropiere. Glontul aproape l-a costat viata pe papa, care avea sa spuna despre atentat “o mâna a tras cu glontul în timp ce alta i-a modificat traiectoria”. Astfel, papa se referea la faptul că Fecioara Maria l-a protejat datorită faptului că acesta o venera pe Sfânta Nascatoare în mod deosebit. În timpul vizitei sale din anul 1983 Papa îl iartâ pe agresorul său de fapta comisă. Anul urmator, înainte de vizita sa din Venezuela, poliția a descoperit și a stopat un complot de asasinare a papei, care fusese pus la cale de o grupare extremistă. Același lucru s-a petrecut și pe 6 ianuarie 1995. Din fericire, deznodamantul a fost același.

În primele luni ale anului 2005 starea de sănătate a papei s-a înrăutățit iar acesta a fost internat în spitalul Gemelli din Roma din cauza unor dificultăți respiratorii. Deși în luna martie papei i s-a realizat o trahectomie, în seara de 31 martie spre 1 aprilie acesta a suferit o septicemie din cauza unei infecții a căilor urinare. Moare pe 2 aprilie 2005, iar cardinalul Joseph Ratzinger (Benedict al XVI-lea) a fost declarat ca succesor al său.




(Sursă: http://calendarulcatolic.ro/author/calendarcatolic/).

Gândul zilei [suferința]

„Durerea este pâinea pe care Dumnezeu

o împarte cu omul.

Este imaginea temporală a binelui divin

la care suntem chemaţi”

(G. BERNANOS, Le crépuscule des vieux, 19).



† Duminica a 29-a de peste an (A): Un învăţător care nu caută faimă (omilie)



Tributul Cezarului (1631) - de Bernardo Strozzi, Museum of fine Arts, Budapest

Evanghelia – Matei 22,15-21: În acel timp, fariseii s-au adunat şi au ţinut sfat cum să-l prindă pe Isus în vorbă. Au trimis deci la el pe ucenicii lor împreună cu adepţii lui Irod, care i-au zis: "Învăţătorule, ştim că spui adevărul şi că-i înveţi pe oameni adevărata cale a lui Dumnezeu, fără să te laşi influenţat de cineva, deoarece nu cauţi la faţa oamenilor. Spune-ne, aşadar, ce crezi: este îngăduit să plătim tribut împăratului, sau nu?" Dar Isus cunoscându-le răutatea, le-a răspuns: "Făţarnicilor, de ce mă puneţi la încercare? Arătaţi-mi moneda cu care plătiţi tributul". Ei i-au prezentat un dinar. El i-a întrebat: "Ale cui sunt chipul şi inscripţia de pe el?"  "Ale împăratului", i-au răspuns ei. Atunci el le-a zis: "Daţi, aşadar, împăratului ce este al împăratului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!"

Omilie

La Ierusalim Isus este implicat într-o serie de discuţii aprinse la care participă grupurile cele mai reprezentative ale iudeilor. Răspunsurile lui Isus la întrebările care îi sunt puse arată totala sa independenţă de judecată faţă de curentele culturale dominante. O independenţă de judecată care ar trebuie să fie prerogativa creştinului din orice timp. Desigur toată greutatea relatării evanghelice cade pe afirmaţia: „Daţi Cezarului ce este a Cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu”.

Dar mai întâi să ne oprim la o notă nu lipsită de importanţă. Episodul pune două personaje să se confrunte: Isus şi cei care îi pun întrebări. Două tablouri complet diferite. Isus – văzut aici în structura sa umană – este definit un învăţător „al adevărului”, care învaţă calea lui Dumnezeu „conform adevărului”, fără „să privească la faţa nimănui”. Un om sincer, consecvent, unul dintr-o bucată. Nu spune ce îi este folositor lui, nu este condiţionat de acordul maselor şi de popularitate: spune ce este adevărat, oricum ar fi. Cu totul altfel este figura celui care pune întrebarea: un om strâmb, răutăcios, capabil să înşele pentru a trage în cursă. Întrebarea sa nu vine din dorinţa de a şti nici nu-l interesează adevărul.

Evanghelia vorbeşte despre „răutate” şi despre „ipocrizie”. Primul termen, răutate (poneria) indică o răutate conştientă şi şmecheră, care izvorăşte din interior: nu o răutate întâmplătoare, un act inconştient, dar o alegere obişnuită, o logică de viaţă. Al doilea, ipocrizie, îl defineşte pe cel care împlineşte actul, şarlatan: recită pe scenă părţi care nu reflectă viaţa sa, arată sentimente pe care nu le trăieşte. Înăuntru este într-un fel iar afară în alt fel.

Dar să revenim. Cuvântul lui Isus are două părţi. Prima („daţi Cezarului ce este a Cezarului”( recunoaşte că sunt drepturi ale Statului şi când Statul rămâne la locul său aceste drepturi devin datorii în conştiinţă. Este semnificativ, de exemplu, că Paul le scria creştinilor din Roma (Rom 13) cerându-le să plătească taxele şi să respecte autorităţile (deşi erau păgâne). Chiar dacă nu este condus de creştini, Statul are drepturile sale. Totuşi Statul nu poate să-şi aroge drepturi care revin numai lui Dumnezeu („şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu”), ceea ce înseamnă că nu poate să absoarbă omul întreg, nu poate să se substiuie conştiinţei. Creştinul refuză să facă să coincidă conştiinţa sa cu interesele Statului. Afirmă primatul lui Dumnezeu şi în consecinţă – in radice – un posibil „obiector de conştiinţă”. Rădăcina libertăţii conştiinţei este recunoaşterea primatului lui Dumnezeu.

(don Bruno Maggioni [16.10.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=5330).

Sfântul Ignațiu de Antiohia (50-110/115), episcop martir

 

“Eu îl caut pe acela care a murit pentru noi, îl vreau pe acela care pentru noi a şi înviat. Este aproape momentul naşterii mele! Orice dorinţă a mea pământească este răstignită şi nu mai există în mine dorinţa pentru ceva material, ci doar apa vie, care şuşoteşte în mine şi îmi spune: «Vino la Tatăl!» Nu-mi mai place o hrană coruptibilă, nici plăcerile acestei vieţi. Vreau pâinea lui Dumnezeu, care este trupul lui Isus Cristos, din neamul lui David, vreau ca băutură sângele său, care este dragostea necoruptă” (Ignaţiu, Scrisoarea către romani, IV, 1-2; 6, 1: ed. Funk, 1, 217-223)

Martiriul era în primele secole aspiraţia creştinilor celor mai înflăcăraţi, deoarece permitea perfecta imitare a maestrului şi intrarea în plinătatea vieţii. A fi creştin însemna a da mărturie pentru Cristos răstignit şi înviat, şi cuvântul grec martyria vrea să însemne tocmai mărturie. Martiriul nu trebuia să fie provocat, dar când era suferit, trebuia acceptat ca un dar al cerului.

Ignaţiu, temându-se ca nu cumva creştinii din Roma să mijlocească pentru a-i cruţa viaţa, le-a luat-o înainte printr-o scrisoare mişcătoare, ca ei să nu-l împiedice în faţa unei ocazii aşa de preţioase: “Pentru mine cereţi doar tăria interioară şi exterioară, să fiu creştin nu numai cu gura, dar şi cu inima; nu numai cu numele, dar şi cu fapta. Pentru că numai dacă voi fi aflat creştin (cu faptele), voi putea fi numit astfel şi voi fi găsit fidel când voi dispărea din această lume” (Ignaţiu, Scrisoarea către romani, IV, 217-223).

Episcopul apostolic

 

Puţine lucruri ştim despre viaţa lui Ignaţiu. S-a născut în jurul anului 50 şi a murit între anii 110 şi 115. Sfântul Ioan Cristostomul, confirmat şi de sfântul Ieronim, spune că “a avut relaţii cu apostolii”. Ştirea este întărită de fidelitatea sa faţă de învăţătura apostolică şi de lupta sa contra ereziilor care deja de pe atunci proliferau în Orient.

 

Se ştie că el a fost al treilea episcop de Antiohia, după sfântul Petru şi Evodiu. Era foarte respectat în întreaga Asie Mică. Când s-a răspândit ştirea despre condamnarea sa, şi el a întreprins călătoria spre Roma, escortat de circa zece gărzi, Bisericile şi-au trimis episcopii cu câte un reprezentant din respectivele comunităţi în fiecare oraş unde nava trebuia să oprească. Toţi voiau să-i aducă un ultim “adio” omului apostolic şi să asculte ultimele sale cuvinte.

 

Ignaţiu nu le-a înşelat speranţele. Profita de fiecare oprire pentru a îndemna Bisericile să rămână înrădăcinate în tradiţia apostolică şi, pentru ca glasul său să ajungă nu numai la cei prezenţi, ci la întreaga comunitate reprezentată de ei, le aşternea în scris cuvintele sale.
 

 

La Smirna a întâlnit comunitatea locului, împreună cu episcopul Policarp. Cei doi se înţelegeau perfect, şi Ignaţiu, după ce a vorbit acestei Biserici, a scris – cum ne informează Eusebiu (Eusebiu, Istoria bisericească, III, 36,3-5) –  “o scrisoare Bisericii din Efes, despre care aminteşte episcopul Onesim; una Bisericii din Magnezia de pe Meandru, în care se face menţiunea despre episcopul Dama; şi o alta Bisericii din Tralli, care ne informează că episcop era Polibiu. El însuşi a putut să încredinţeze scrisorile respectivilor episcopi veniţi să-l salute”.

 

“În afara acestor comunităţi, – continuă Eusebiu – a scris şi Bisericii din Roma, pentru a o implora să nu-l lipsească, prin intervenţii inoportune, de martiriu, dorinţa şi speranţa sa. Plecat la Smirna, a venit la Troas şi, de acolo, a expediat noi scrisori: aceea către credincioşii din Filadelfia, aceea către Biserica din Smirna, şi una particulară către episcopul Policarp, căruia, cunoscându-l ca bărbat apostolic, ca adevărat şi bun păstor, îi încredinţează turma sa din Antiohia, cerându-i să aibă grijă de aceasta” ((Eusebiu, Istoria bisericească, III, 36,3-5).

 

Etapele ulterioare l-au îndepărtat tot mai mult de Asia. A fost dus la Neapolis, în Macedonia, apoi la Filipi şi la Durazo şi, de aici, a ajuns în Italia, în Portul Brindisi. Străbătând Via Appia, a ajuns la Roma.

Părinte al Bisericii

Ignaţiu ne-a lăsat şase scrisori, toate scrise într-un timp foarte scurt în timpul călătoriei sale spre Roma. Ele nu sunt construite pe anumite teme, ca şi cum ar fi voit să scrie un tratat, ci tocmai pentru aceasta ele constituie un tezaur inestimabil: ele dau mărturie despre doctrina şi viaţa Bisericii îndată după dispariţia apostolilor.

 

Cât priveşte doctrina, deseori Ignaţiu o apără de ereziile care mişunau în Asia Mică.

 

Împotriva grupurilor de iudaizanţi, le-a scris magnezienilor: “Nu vă lăsaţi seduşi de doctrine false, nici de poveşti de dinainte, inutile şi nocive. Dacă noi mai trăim, conform iudaismului şi Legii lui Moise, prin aceasta dăm mărturie că nu avem parte de har” (Scrisoarea către magnezieni, VIII).

 

Trulanilor, în mijlocul cărora s-au infiltrat doceţii, care negau realitatea întrupării, le-a scris: “Închideţi-vă urechile atunci când vreunul vă vorbeşte fără să cunoască misterul lui Isus Cristos, provenit din neamul lui David, fiul Mariei, care în mod real s-a născut, a mâncat şi a băut, a fost persecutat în mod real sub Ponţiu Pilat, a fost răstignit cu adevărat şi a murit şi a înviat cu adevărat din morţi” (Scrisoarea către trulani, IX, 1-2). “Dau slavă lui Isus Cristos care descinde din neamul lui David după trup, care este Fiul lui Dumnezeu, având voinţa şi puterea divină, născut în mod real dintr-o fecioară, botezat de Ioan în mod real, în timpul lui Ponţiu Pilat şi a tetrarhului Irod, şi a fost străpuns de cuie în trup” (Scrisoarea către smirneni, I,1-2).

 

Aceasta era învăţătura pe care Ignaţiu o culesese de pe buzele aceluia care atinsese cu mâinile sale Cuvântul vieţii; trebuia să fie surzi şi obtuzi pentru a nu înţelege.

Doctor al unităţii

 

Un alt punct ferm, mereu prezent în scrisorile sale, este unitatea Bisericii. Ea este concepută, înainte de toate, ca fiind trupul lui Cristos: “Prin învierea sa, Cristos i-a adunat în unicul trup al Biserici sale pe sfinţii şi credincioşii săi” (Scrisoarea către smirneni, I,1-2); şi ei i-a comunicat incoruptibilitatea (Scrisoarea către efesieni, XVII, 1). “Cristos este poarta Tatălui, prin care au intrat Abraham, Isaac, Iacob, profeţii, apostolii şi Biserica” (Scrisoarea către trulani, IX,1). “Prin cruce, Cristos, în pătimirea sa, vă invită pe voi, care sunteţi membrele sale; capul nu poate să existe ca parte fără membrele sale” (Ibid., XI,2).

 

Dar cine garantează unitatea în trupul lui Cristos, care este Biserica? Ignaţiu are cu privire la aceasta idei foarte clare, care, desigur, reflectă doctrina şi practica Bisericii apostolice. Centrul unităţii este episcopul, înconjurat de prezbiteri şi de diaconi.

 

În Scrisoarea către magnezieni, el recomanda: “Străduiţi-vă să faceţi orice lucru sub conducerea episcopului, care ţine locul lui Dumnezeu, şi a prezbiterilor, care ţin locul senatului apostolic, şi al diaconilor, foarte dragi mie, care sunt însărcinaţi cu slujirea lui Isus Cristos. Tatăl lui Isus Cristos este episcopul universal. Cine îl înşală pe episcopul văzut caută să-l înşele şi pe cel nevăzut”; şi trulanilor: “Toţii să-i respecte pe diaconi ca pe Isus Cristos, pe episcop ca pe o imagine a Tatălui şi pe prezbiteri ca pe Senatul lui Dumnezeu şi ca pe colegiul apostolilor; fără de ei, nu există Biserică” (Scrisoarea către magnezieni).

 

Diaconii şi prezbiterii trebuie să acţioneze în deplină sintonie cu episcopul şi toţi credincioşii, la rândul lor, trebuie să se integreze acestei armonii.

 

Efesienilor le-a scris: “Este datoria voastră să fiţi de acord cu gândirea episcopului vostru, aşa cum, de fapt, o şi faceţi. De fapt, venerabilul vostru colegiu sacerdotal, demn de Dumnezeu, este armonios unit cu episcopul cum sunt corzile ceterei; astfel, în acordul sentimentelor voastre şi în armonia carităţii voastre, voi îi cântaţi lui Isus Cristos. Şi fiecare dintre voi să participe la acest cor, aşa încât, cântând la fel şi luând la unison tonul lui Dumnezeu, într-un glas, prin Isus Cristos, să-l preamăriţi pe Tatăl, şi el să vă asculte şi să vă recunoască, pentru lucrările voastre bune, ca membre ale Fiului său. Este deci util pentru voi să fiţi într-o inseparabilă unitate, pentru a fi părtaşi întotdeauna de Dumnezeu” (Scrisoarea către efesieni, IV).

 

Nu trebuie făcut nimic în afara acestei unităţi: “Nu este permis, cu excepţia episcopului, nici să botezi, nici să faci agapa; dar tot ceea ce el aprobă, este plăcut şi lui Dumnezeu. Astfel, tot ceea ce se face va fi sigur şi legitim. Nimeni să nu facă ceva fără consensul episcopului în lucrurile care privesc Biserica. Să fie considerată legitimă numai Euharistia care este prezidată de episcop sau de cel căruia i s-a încredinţat această misiune” (Scrisoarea către smirneni, VIII).

 

De asemenea, şi căsătoriile să fie contractate înaintea episcopului: “Este datoria logodnicilor şi a logodnicelor să realizeze unirea lor cu aprobarea episcopului, aşa încât căsătoria să fie în Domnul, şi nu după concupiscenţă” (Scrisoarea către Policarp, V,2).

 

Şi recomandă fecioria: “Dacă unul poate să se păstreze în castitate, în cinstea trupului Domnului, să rămână aşa fără să se mândrească”.

 

Când se adresează Bisericii din Roma, el nu mai dă sfaturi: “Eu nu vă dau ordine ca Petru şi Paul: ei erau apostoli, eu, un condamnat; ei erau liberi, eu sunt acum un sclav” (Scrisoarea către romani, IV, 3); mai mult, recunoaşte că această Biserică “prezidează în caritate” şi rugăciunilor ei îi încredinţează chiar şi Biserica din Antiohia, pe care el acum trebuie să o părăsească pentru a-l urma pe Cristos pe cruce.

Martiriul

Colosseum - Roma

Ignaţiu a intrat în arena circului roman pentru a sărbători triumful lui Traian asupra dacilor.

 

Creştinii din Roma au adunat cu mult respect rămăşiţele trupului său, păstrându-le cu grijă şi cu prima ocazie restituindu-le fraţilor din Antiohia.

 

Sfântul Ioan Crisostomul, vorbind antiohenilor în panegiricul sărbătorii, a făcut acest comentariu: “Voi v-aţi bucurat de episcopatul lui şi romanii au admirat martiriul său. Domnul v-a luat pentru puţin timp această comoară, pentru a o arăta romanilor; şi v-a restituit-o cu o mai mare glorie, în acelaşi mod în care este restituită, cu dobândă, suma dată cu împrumut” (PG 50, 594).

 

Dar comoara lui Ignaţiu continuă să aducă roade şi astăzi în beneficiul nu numai al Antiohiei, dar al întregii creştinătăţi.

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3297/Sf-Ignatiu-din-Antiohia-ep-m-.aspx).

 

Dacă... - de Joseph Rudyard Kipling

 

 

Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd
Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,
Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred
Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,

Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,
Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,
Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând
Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,

Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,
Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,
Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci
Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel,

Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt
Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,
Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,
De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocită,

Dacă poţi strânge toate câştigurile tale
Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa,
Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale
Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,

Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui
Să te slujească încă peste puterea lor,
Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i
Afară de voinţa ce le impune spor,

Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,
Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,
Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,
Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,

Dacă ajungi să umpli minutul trecător
Cu şasezeci de clipe de veşnicii,

Mereu,
Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor
Şi, mai presus de toate, un Om – copilul meu!

 

Dacă... - de Joseph Rudyard Kipling (1865-1936). 

 

 

IF... by Joseph Rudyard Kipling

If you can keep your head when all about you
Are losing theirs and blaming it on you,
If you can trust yourself when all men doubt you
But make allowance for their doubting too,
If you can wait and not be tired by waiting,
Or being lied about, don't deal in lies,
Or being hated, don't give way to hating,
And yet don't look too good, nor talk too wise:

If you can dream--and not make dreams your master,
If you can think--and not make thoughts your aim;
If you can meet with Triumph and Disaster
And treat those two impostors just the same;
If you can bear to hear the truth you've spoken
Twisted by knaves to make a trap for fools,
Or watch the things you gave your life to, broken,
And stoop and build 'em up with worn-out tools:

If you can make one heap of all your winnings
And risk it all on one turn of pitch-and-toss,
And lose, and start again at your beginnings
And never breath a word about your loss;
If you can force your heart and nerve and sinew
To serve your turn long after they are gone,
And so hold on when there is nothing in you
Except the Will which says to them: "Hold on!"

If you can talk with crowds and keep your virtue,
Or walk with kings--nor lose the common touch,
If neither foes nor loving friends can hurt you;
If all men count with you, but none too much,
If you can fill the unforgiving minute
With sixty seconds' worth of distance run,
Yours is the Earth and everything that's in it,
And...which is more - you'll be a Man, my son!



Omul între păcat şi har în scrierile lui Georges Bernanos (de Isidor Chinez) – PDF

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/07/isidor-chinez-omul-c3aentre-pc483cat-c59fi-har-c3aen-scrierile-lui-georges-bernanos.pdf

Muzică de relaxare

 

 

Pe fundal - muzică instrumentală: muzica lentă, paşnică care poate fi folosită ca și coloană sonoră pentru cele mai multe activităţi... 

 

† Duminica a 28-a de peste an (A): Dacă invitatul nu are haina de nuntă (omilie)



Isus se căsătorește cu omenirea - de Patxi Velasco Fano

Evanghelia – Matei 22,1-14: În acel timp, ¹ Isus a spus arhiereilor şi bătrânilor poporului această parabolă: ² "Împărăţia cerurilor este asemenea unui rege care a pregătit un ospăţ de nuntă pentru fiul său. ³ A trimis pe servitori să-i cheme la nuntă pe cei invitaţi, însă aceştia n-au voit să vină. ⁴ A trimis apoi pe alţi servitori să le spună invitaţilor: «Iată, ospăţul meu este gata, taurii şi viţeii îngrăşaţi au fost înjunghiaţi; toate sunt gata: Veniţi la nuntă!». ⁵ Dar ei, fără să le pese de aceasta, s-au dus, care la ogorul său, care la negoţul său; ⁶ ceilalţi au pus mâna pe servitori, i-au batjocorit şi i-au ucis. ⁷ Atunci regele s-a aprins de mânie, a trimis armata sa, a nimicit pe ucigaşi şi a dat foc cetăţii lor. ⁸ Apoi a spus servitorilor săi: «Ospăţul de nuntă este gata, însă cei invitaţi s-au dovedit nevrednici. ⁹ Mergeţi deci la răspântiile drumurilor şi chemaţi-i la nuntă pe toţi cei pe care îi veţi întâlni!». ¹⁰ Servitorii s-au dus pe străzi şi i-au adunat pe toţi cei pe care i-au întâlnit, răi şi buni, şi sala nunţii s-a umplut de oaspeţi. ¹¹ Când a intrat regele ca să-i vadă pe oaspeţi, a zărit un om care nu era îmbrăcat cu haina de nuntă, ¹² şi i-a zis: «Prietene, cum ai intrat aici fără haina de nuntă?». Omul însă nu a scos nici un cuvânt. ¹³ Atunci regele le-a spus servitorilor: «Legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l afară în întuneric: acolo va plânge şi va scrâşni din dinţi». ¹⁴ Desigur, mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi".

 

 

OMILIE

 

În prima lectură de la liturghia de astăzi, luată din cartea profetului Isaia (25,6-10), profetul visează la o mare adunare a tuturor popoarelor. Imaginea este aceea a ospăţului: „un ospăţ cu mâncăruri grase şi cu băuturi alese”. Este subliniată cel mai mult caracteristica universalităţii: „pentru toate popoarele”. Nu mai este oprimare şi aroganţă, dar pace şi libertate: „Cântecul tiranilor încetează”.

 

Această grandioasă speranţă a profetului nu se bazează pe om, dar numai pe Dumnezeu. Soliditatea Cuvântului său („o stâncă veşnică” [Is 26,4]) autorizează la a spera chiar şi în timpuri de disperare. Iar aceste pagini au fost scrise de fapt chiar într-un timp de disperare.

 

După diferiţi comentatori Isus ar fi relatat parabola ospăţului pentru a explica faptul cum predica sa este refuzată de credincioşii practicanţi şi în schimb era primită de vameşi şi de păcătoşi. După aceea, Matei a reluat parabola pentru a explica faptul că Împărăţia a trecut de la iudei la păgâni: voi aţi refuzat, astfel mântuirea a trecut la păgâni. Este acelaşi paradox: poporul lui Dumnezeu îl refuză pe Mesia şi evanghelia sa, în timp ce alţii, cei de departe, îl caută şi îl primesc. Acest paradox cuprinde (şi aşa trebuie să-l citim noi astăzi) un avertisment sever şi presant pentru noi creştinii: apartenenţa la Biserică nu ne pune în siguranţă. Se poate întâmpla şi astăzi ca cei de aproape să-l refuze pe Cristos şi cei de departe să-l caute.

 

Dacă însă citim parabola alături de fragmentul din Isaia (prima lectură) atunci ceea ce trebuie subliniat este universalitatea.

 

Servitorii trimit la ospăţ toţi oamenii, buni şi răi, pe care-i întâlnesc la răspântiile drumurilor. Chemarea este adresată tuturor şi sala trebuie să fie, oricum, plină. Corespondentul ecleziologic al acestei unversalităţi este că Biserica trebuie să adreseze tuturor, fără deosebire, invitaţia sa la mântuire.

 

Dar mai sunt şi alte aspecte. De exemplu avertismentul că este ceasul decisiv: nu se poate amâna, totul este gata, sala trebuie să se umple imediat. În faţa chemării evangheliei nu-ţi este permis să fii distrat nici să eziţi.

 

Sau şi tema judecăţii. Regele nu pedepseşte numai pe invitaţii care l-au refuzat, dar judecă şi invitatul care nu are haina de nuntă. Judecata nu priveşte numai primii invitaţi, îi priveşte şi pe cei care au fost invitaţi după aceea, cei care au acceptat invitaţia şi pot să-şi facă iluzia că stau bine. Judecata ne priveşte şi pe noi. A intra în sală încă nu este o garanţie.

 

(pr. Bruno Maggioni [09.10.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=5270).

Aparițile de la Fatima (film - 1991) [în italiană]

 

 

 



Sf. Fecioară Maria de la Fatima

La 5 mai 1917, în timpul Primului Război Mondial, Papa Benedict al XV-lea îi invita pe catolicii din lumea întreagă să se unească într-o cruciadă de rugăciuni, pentru a obţine pacea prin mijlocirea Maicii Domnului. După opt zile, Preacurata Fecioară Maria aducea oamenilor răspunsul său, arătându-se în ziua de 13 mai la trei copii portughezi, care îşi păşteau oile în locul numit Conca di Iria: Lucia, în vârstă de 10 ani, Francisc, de 9 ani, şi Iacinta, de 7 ani. Doamna în haine cernite şi cu faţa întristată le-a cerut să revină în acel loc în ziua de 13 a fiecărei luni. Lucia, cea mai mare dintre ei, le-a recomandat verişorilor să nu spună nimic acasă. Iacinta nu a putut ţine secretul şi, la data de 13 a lunii următoare, 13 iunie, cei trei păstori nu mai erau singuri la întâlnire.

 

La 13 iulie, Lucia nu mai avea curajul să meargă la întâlnirea cu Doamna, deoarece părinţii o mustraseră foarte aspru; s-a lăsat totuşi convinsă de Iacinta; la această arătare, Maica Domnului a promis un miracol extraordinar, care va face ca oamenii să creadă cuvintele celor trei copii. În ziua de 13 august, micuţii vizionari, prinşi şi încarceraţi de autorităţile locale, nu au putut fi prezenţi la Conca di Iria. În schimb, la 13 octombrie, ultima întâlnire, peste 60.000 de persoane erau de faţă la locul arătărilor, fiind martore ale miracolului anunţat: se părea că soarele s-a desprins de pe cer şi, rotindu-se cu o viteză ameţitoare, împrăştia gigantice flăcări multicolore; fenomenul a fost înregistrat pe pelicule fotografice până la distanţe de peste 30 de kilometri. Preacurata Fecioară Maria, întărind mesajul cu o succesiune de miracole din ce în ce mai mari, a dat răspunsul său, care îi angajează pe toţi creştinii: „Recitaţi Rozariul în fiecare zi; rugaţi-vă mult şi faceţi sacrificii pentru sărmanii păcătoşi, deoarece mulţi ajung în infern, pentru că nu este nimeni care să se roage şi să se sacrifice pentru ei... Războiul se va sfârşi peste puţin timp, dar dacă nu se încetează cu ofensele grave la adresa lui Dumnezeu, nu va trece mult timp şi va începe un altul, mult mai greu... Îndepărtaţi păcatul din viaţa voastră personală şi lucraţi pentru eliminarea lui din viaţa altora, colaborând astfel cu Isus la răscumpărarea neamului omenesc”. Împlinirea ameninţării referitoare la cel de Al Doilea Război Mondial a readus mesajul de la Fatima în atenţia lumii creştine.

 

În anul 1946, în prezenţa delegatului Sfântului Părinte Papa şi a unei mulţimi de peste 800.000 de persoane, s-a făcut încoronarea solemnă a statuii de la Fatima; în 1951, Papa Pius al XII-lea a hotărât ca încheierea „Anului Sfânt” să aibă loc la Fatima.

 

Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la prima apariţie a Maicii Domnului, în ziua de 13 mai 1967, Papa Paul al VI-lea a venit personal la Fatima, unde era aşteptat de peste un milion de pelerini care petrecuseră noaptea în rugăciune, avându-o în mijlocul lor şi pe Lucia, singura supravieţuitoare dintre fericiţii vizionari.

 

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/1713/Sf-Fecioara-Maria-de-la-Fatima-.aspx).