 |
| Fericirile... |
Evanghelia Matei
5,1-12: Văzând mulţimile, Isus s-a urcat pe munte şi, după ce s-a aşezat,
s-au apropiat de el discipolii săi. Şi, deschizându-şi gura, îi învăţa zicând:
“Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi
cei care plâng, pentru că ei vor fi consolaţi. Fericiţi cei blânzi, pentru că
ei vor moşteni pământul. Fericiţi cei cărora le este foame şi sete de dreptate
pentru că ei vor fi săturaţi. Fericiţi cei milostivi, pentru că ei vor afla
milostivire. Fericiţi cei cu inima curată, pentru că ei îl vor vedea pe
Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, pentru că ei vor fi numiţi fii ai lui
Dumnezeu. Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate, pentru că a lor este
împărăţia cerurilor. Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi,
minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă şi
tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri; căci tot aşa
i-au persecutat pe profeţii dinaintea voastră.
Omilie
Celebrarea
comuniunii tuturor sfinţilor din cer şi de pe pământ este memoria Bisericii una
şi sfântă. Credincioşii care, adunaţi în jurul altarului, participă la
realităţile sfinte şi intră în comuniune cu Acela care este izvorul sfinţeniei,
cunosc comuniunea cu sfinţii care trăiesc în Dumnezeu: în această celebrare
Biserica peregrină este în comuniune cu Biserica cerească, împreună formând
unicul trup al Domnului.
Vestirea
evanghelică a sfinţeniei îşi găseşte o sinteză în fericiri, al cărui sens prim
şi mai elementar este bucuria de a descoperi că datorită însuşirii unor
comportamente se poate intra în relaţie cu Domnul, Omul fericirilor. Nu uităm
însă că fericirile sunt paradoxale, sunt „limbajul crucii” (1Cor 1,18) capabil
de a descumpăni înţelepciunea umană! Celui care scrutează realitatea zilnică îi
vine în mod spontan să se întrebe cum este posibil a proclama fericiţi săracii,
cei care plâng, cei înfometaţi de dreptate sau persecutaţi. Şi totuşi aceste
fericiri au ieşit din gura lui Isus într-o societate asemănătoare celei în care
trăim noi, în care domnea legea puterii, unde ceea ce conta era bogăţia, unde
violenţa era în slujba puterii. Ieri ca şi astăzi, fericirile sunt scandaloase;
şi cum Isus, care le-a trăit din plin, a sfârşit pe cruce, atunci fericirile
sunt limbajul crucii.
Însă nu
trebuie să comitem greşeala de a citi viaţa lui Isus Cristos plecând de la
cruce. Trebuie privit la cruce plecând de la Isus , care a ajuns la acest sfârşit infam numai
din cauza iubirii sale trăite „până la sfârşit” (In 13,1), o iubire capabilă să
transforme un instrument de condamnare la moarte într-un tron. Cu toată viaţa
sa el ne-a descoperit că fericirea nu vine de la condiţiile externe, dar se
naşte din câteva comportamente cărora le este promisă fericirea din partea lui
Dumnezeu, comportamente care trebuie însuşite în inimă şi trebuie întrupate zi
de zi.
A fi săraci
cu duhul este condiţia celui care este liber în inimă în aşa măsură încât se
simte sărac şi este aşa de sărac în inimă că se simte liber să accepte propria
realitate, să accepte umilinţele şi să se supună altora în fiecare zi. A fi
capabili de a plânge înseamnă a cunoaşte lacrimile care curg pentru că inima
noastră freamătă meditând la mizeria proprie şi a altuia. A-şi însuşi în
profunzime blândeţea înseamnă a lupta pentru a renunţa la violenţă în orice
formă a sa. A avea foame şi sete care să facă să prospere dreptatea şi adevărul
înseamnă a dori ca raporturile cu alţii să fie conduse de fiinţa, de voinţa şi
de acţiunea lui Dumnezeu. A fi curaţi cu inima înseamnă a avea asupra tuturor
privirea lui Dumnezeu, participând la gândul şi trăirea sa. A practica
milostivirea şi a face fapte de pace înseamnă a fi capabili de a uita răul pe
care ni l-au făcut alţii, asemenea lui Dumnezeu care nu-şi mai aminteşte de
păcatele noastre. A fi persecutaţi şi calomniaţi din iubire faţă de Isus
înseamnă a avea o dovadă că îl urmăm pe Domnul, pentru că nu toţi vorbesc bine
despre noi.
Cel care se
află în aceste situaţii, ascultând cuvintele lui Isus poate să se simtă în
comuniune cu el şi să experimenteze fericirea: este o bucurie profundă, care se
poate simţi chiar plângând, o bucurie pe care nimeni şi nimic nu pot să ne-o
răpească. Atunci într-adevăr „noi nu suntem singuri, dar ne simţim înconjuraţi
de o mare mulţime de martori” (Ev 12,1) care ne-au precedat, sfinţii. Iar
fericirea este ceea ce ne uneşte pe noi cu ei: ei pentru că o trăiesc pe deplin
în ceruri, noi pentru că începem să o experimentăm aici pe pământ, în viaţa
creştină.
(pr. Enzo
Bianchi [01.11.2008]; trad. pr. Isidor Chinez).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu