† Pomenirea credincioşilor răposaţi: Îmbrăţişarea Tatălui (omilie)

2 noiebrie - Cimitirul Bellu Catolic (2012)

 

Evanghelia - Ioan 6,37-40: În acel timp, Isus spunea mulţimii iudeilor: ³⁷ "Toţi cei pe care mi-i dă Tatăl vor veni la mine; şi pe cel care vine la mine nu-l voi izgoni afară, ³⁸ pentru că m-am coborât din cer nu ca să fac voia mea, ci voia celui ce m-a trimis. ³⁹ Or, aceasta este voinţa celui ce m-a trimis, ca din cei pe care mi i-a dat să nu pierd pe nici unul, ci să-i învii în ziua de apoi. ⁴⁰ Aceasta este voinţa Tatălui meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede într-însul să aibă viaţa veşnică; şi eu îl voi învia în ziua de apoi".

 

Omilie

 

 

În centrul toamnei celebrăm memoria răposaţilor: copacii se desfrunzesc, dimineaţa este ceaţă, ziua se scurtează şi lumina pierde din intensitate. Şi totuşi există bucăţi de pământ, cimitirele, care par pajişti de primăvară înflorite, animate de pâlpâitul lumânărilor. Timp de secole locuitorii pământurilor noastre, după ce s-a sfârşit timpul recoltatului, au voit ca în aceste prime zile de noiembrie să-şi amintească de morţii lor.

         

Celţii sunt cei care au pus în acest timp al anului memoria morţilor, memorie pe care Biserica a încreştinat-o, făcând-o una dintre sărbătorile cele mai trăite şi participate. Preluând acest răspuns uman la „marea întrebare” pustă oricărui om, Biserica a proiectat-o în lumina credinţei pascale care cântă învierea lui Isus Cristos, şi de aceea a voit să o facă să urmeze sărbătorii Tuturor Sfinţilor, ca şi cum ar voi să arate că sfinţii îi trag după ei pe morţi, îi iau de mână pentru a ne aminti că nu se mântuiesc singuri. Şi la apusul soarelui în ziua de Toţi Sfinţii creştinii nu numai că-şi amintesc de morţii lor, dar merg la cimitir, ca să-i întâlnească şi să le arate afectul acoperind cu flori mormintele lor. Un afect care devine capabil chiar să ia asupra sa răul care s-a putut citi în viaţa celor dragi nouă şi a acoperi cu o mare compasiune: este ca un instinct al inimii care cere să-i cinstim pe toţi morţii, să le dorim să fie la umbra fericiţilor, sperând că „toţi sunt salvaţi” (1Tim 2,4).

 

Pomenirea morţilor este pentru creştini o mare celebrare a credinţei în înviere: moartea nu mai este ultima realitate pentru oameni, şi toţi cei care sunt deja morţi, mergând spre Cristos, nu sunt respinşi de el, dar sunt înviaţi pentru viaţa veşnică, la viaţa cu el – Înviatul-care-trăieşte – pentru totdeauna. În această lumină primim promisiunea lui Isus conţinută în fragmentul evanghelic de astăzi, o promisiune pe care trebuie să o repetăm în inimă pentru a învinge orice tristeţe şi orice teamă: „Pe cel care vine la mine nu-l voi respinge!” Creştinul este cel care merge la Fiul în fiecare zi, chiar dacă viaţa sa este contrazisă de păcat şi de infidelitate. Iar Isus nu-l respinge, dimpotrivă îl îmbrăţişează, îi cere să primească iertarea păcatelor şi îl conduce la viaţa veşnică, descoperindu-i că: „cel care crede în mine are viaţa veşnică: eu îl voi învia în ziua de apoi”.

 

Într-adevăr moartea este o trecere, un paşte, un exod din această lume la Tatăl: pentru cei care cred ea nu mai este o enigmă, ci un mister pentru că este înscrisă o dată pentru totdeauna în moartea lui Isus, Fiul lui Dumnezeu care a ştiut să facă din ea un act de oferire Tatălui. Mergând spre moarte în libertate şi din iubire Isus ne-a eliberat de „frica cea mare”, aceea de moarte, rădăcina tuturor altor temeri. Este ceea ce se citeşte într-un splendid fragment din Scrisoarea către Evrei: „Cum însă copiii au acelaşi sânge şi aceeaşi carne, (Isus) a devenit şi el părtaş cu ei pentru ca, prin moarte, să reducă la neputinţă pe cel care avea puterea morţii, adică pe diavol, şi să-i elibereze pe aceia care, de frica morţii, toată viaţa lor erau reduşi la sclavie” (Ev 2,14-15).

 

Creştinul, care prin vocaţie moare împreună cu Cristos şi este înmormântat împreună cu el în moartea sa (cf. Rom 6,4.8), tocmai întrucât moare poartă la plinătate ascultarea sa de creatură şi în Cristos este transfigurat, înviat de energiile de viaţă veşnică ale Duhului Sfânt. Astăzi ar trebui să cântăm cu credinţă vie şi cu speranţă sigură: „Unde este, moarte, victoria ta? Unde este, moarte, ghimpele tău?” (1Cor 15,55); ar trebui să ne putem defini, ca primii creştini, „cei care nu au frică de moarte”.

 

(pr. Enzo Bianchi [2 noiembrie 2008]; trad. pr. Isidor Chinez).