 |
| E timpul Adventului... |
Evanghelia – Marcu 13,33-37: Aşa cum un om, plecând în călătorie,
îşi lasă casa şi dă puterea servitorilor săi, fiecăruia îndatorirea lui, iar
portarului i-a poruncit să vegheze; vegheaţi, aşadar, căci nu ştiţi când vine
stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşului, sau
în zori, ca nu cumva, venind pe neaşteptate, să vă găsească dormind. Iar ceea
ce vă spun vouă o spun tuturor: Vegheaţi!
 |
| Un tânar cu o lumânare - di Michel Gobin, Museo di belle arti, Orléans |
Omilie
Intrăm în timpul Adventului (= adventus, venire), ascultând ultimele
cuvintele din discursul eshatologic a lui Isus din evanghelia după Marcu (cf.
Mc 13,1-37). Un discurs pe care Isus l-a adresat primilor patru ucenici mai
implicați în viața sa – Petru, Iacob, Ioan și Andrei (cf. Mc 13,3-4) –, și pe
care el îl termină adresându-se „tuturor” cu îndemnul urgent: „Vegheați!” Acest
imperativ apare în textul nostru ca un refren continuu alături de un altul:
„Aveți grijă”! (cf. Mc 13,5.9.23). Toate cuvintele lui Isus dar mai ales
parabola cu omul plecat într-o lungă călătorie sunt finalizate cu: „veghează!”.
Dar ce înseamnă veghează?
Înseamnă „să stai treaz”, să stai cu ochii deschiși, „fare attenzione” cum s-ar
traduce în italiană. Este postura santinelei care veghează, luptându-se
împotriva somnului și mai ales împotriva lentorii spirituale; care ține ochii
deschiși scrutând orizontul pentru a surprinde pe cel sau cea care trebuie să
ajungă. Vegherea este un exercițiul obositor, pentru că în el trebuie să angajezi
mintea și trupul, dar este un exercițiu susținut de o speranță vie: este cineva
care trebuie să ajungă, care trebuie să fie la poartă, cineva mult iubit,
invocat, dorit cu ardoare, care trebuie să vină. Nu este un caz care știe să
vegheze mai ales sentinelele și îndrăgostiții…
Pentru noi creștinii vegherea
este o necesitate (necessitas)
impusă de credința noastră în Domnul Isus Cristos care vine în glorie. El a
venit în umilința cărnii în mijlocul nostru, a împărtăși umilința noastră, „să
învățăm să trăim în această lume” (cf. Tt 2,12), şi în curând în glorie.
Venirea lui se impune pentru că înaintea lui stă toată omenirea și toată
creația (cf. Mt 25,31-46). Și precum acea zi va fi pe nepregătite, nu va fi fixat nici provocat de nici o rațiune aparentă
acestei lumi, dar va răspunde doar la un decret a lui Dumnezeu, extrinsec la
toată istoria omenirii, atunci trebuie pregătit, și se pregătește la o luptă neîncetat
cu orice tentație de a lasa gadra în jos, de a închide ochii, de a nu lasa
nimic.
Pe parcursul evangheliei, Isus ne
invită să ținem ochii deschiși pentru a ascultă cuvântul lui Dumnezeu (cf. Mc
4,12; Is 6,9-10), pentru a discerne aluatul fariseilor care se furişează cu
uşurinţă în noi (cf. Mc 8,15), pentru a nu crede acelora care predică viitorul
ca și cum l-ar cunoaște (cf. Mc 13,5.21-23). Acum invită a tine ochii deschiși
pentru a veghea ceas de ceas, temă care reia și dă sens tuturor celor
precedente. Da, noi nu ştim nici ziua, nici ceasul când se va realiza acest
cuvânt al Domnul, ultimul cuvânt la toată creaţia; nu ştim când va veni Isus Cristos,
cel înviat şi care trăiește în Dumnezeu ca Domnul: și această așteptare durează
încă după două mii de ani este obositoare. Cu toate acestea în credință știm că
„Domnul nu întârzie împlinirea promisiunii sale” (2Pt 3,9) și că în ochii săi
„o zi este ca o mie de ani și o mie de ani ca o singură zi” (2Pt 3,8); în
credință suntem siguri că cuvântul său nu poate minți și poate să se realizeze.
Iată pentru ce așteptăm, persevarenți în rugăciune stridând: „Maràna tha!
Vino, Doamne!” (1Cor 16,22; Ap 22,20).
Această aşteptare este pictată de
Isus în parabolă în care Fiul Omului este absent, ca un om care e plecat într-o
călătorie. Lăsând casa sa, el a dat slujitorilor autoritate şi responsabilităţi
pentru casa sa şi a recomandat potrarului să vegheze la poatră cine întră și
cine iese. Pentru acești servitori și pentru acel portar acesta este timpul de respundere: fiecare are misiunea precisă de
împlinit, fiecare are munca sa. Înţelegem că aici Isus evocând comunitățile
sale, cu slujitorii responsabilii şi portarul vigilent, este cel care
prezidează Biserica.
Cine ştie când Domnul va veni...
Aceasta ar putea veni în seara când unul din cei doisprezece, Iuda, trădează
(cf. Mc 14,17.43) şi Petru, Iacob și Ioan dorm, în loc să vegheze cu el (cf. Mc
14,32-42); sau poate la miezul nopții, când întunericul domneşte şi domină obscuritatea;
sau poate la cântatul cocoșului, atunci când portarul, Petru, îl neagă (cf. Mc
14,72); sau poate într-o dimineaţă atunci când noapte devine lungă și greu de
suportat. În orice caz, cu siguranţă, va veni pe neașteptate, pentru aceasta trebui
să nu adormim dar a rămâne vigilenți, conştienți de un moto: „Nu avem nevoie de nimic decât de un spirit vigilent” (abba
Poemen, părinte al deșertului).
(pr. Enzo Bianchi [30.11.2014]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
http://www.monasterodibose.it/preghiera/vangelo/8786-vegliate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu