† Duminica a 5-a a Paştelui: Acel chip care învinge teama (omilie)

„Calea, adevărul și viața”
(In 14,6)

Evanghelia – Ioan 14,1-12: În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ¹ "Să nu se tulbure inima voastră. Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în mine. ² În casa Tatălui meu sunt lăcaşuri multe. Dacă nu ar fi aşa, n-aş fi spus: ³ mă duc să vă pregătesc un loc. După ce mă voi duce să vi-l pregătesc, mă voi întoarce să vă iau cu mine, ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu. ⁴ Voi cunoaşteţi calea unde mă duc eu". ⁵ Toma i-a zis: "Doamne, nu ştim unde te duci şi cum putem şti calea?" ⁶ Isus i-a răspuns: "Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin mine. ⁷ Deoarece mă cunoaşteţi pe mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoaşteţi şi l-aţi văzut". ⁸ Filip i-a zis: "Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns". ⁹ Isus i-a răspuns: "De atâta vreme sunt cu voi şi tu nu m-ai cunoscut, Filipe? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut şi pe Tatăl. Cum poţi spune: «Arată-ni-l pe Tatăl?» ¹⁰ Nu crezi tu că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la mine, ci de la Tatăl care rămâne în mine şi care săvârşeşte şi faptele. ¹¹ Credeţi ce vă spun: Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine; iar de nu credeţi cuvântul meu, credeţi-mă pentru faptele mele. ¹² Adevăr, adevăr zic vouă: cel care crede în mine va face şi el faptele pe care le fac eu şi va face mai mari decât acestea, pentru că eu mă duc la Tatăl".

 

Omilie

 

Discursul lui Isus redat de evanghelia lui Ioan (In 14,1-12) se deschide cu o invitaţie de a depăşi teama: „Să nu se tulbure inima voastră”. Este vorba de temeri profunde: teama de suferinţă, de moarte, de viitor. Isus sugerează că există un singur mod pentru a învinge aceste multe şi profunde temeri: credinţa în Dumnezeu şi credinţa în el. Şi are dreptate: numai Dumnezeu este stânca. Celelate certitudini deziluzionează. Iubirea de Dumnezeu este fidelă şi nu ne părăseşte niciodată: aceasta este marea certitudine care îl înseninează pe cel care crede.

 

Însă mai este un al doilea punct asupra căruia vreau să insist. Lui Filip care poate aspira la o viziune religioasă mai înaltă şi mai demonstrativă („Arată-ni-l pe Tatăl”), Isus îi răspunde: „Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl”. Pentru creştin Isus – persoana sa, viaţa sa, istoria sa – este spaţiul în care Dumnezeu s-a făcut vizibil şi cunoscut. În întruparea Fiului lui Dumnezeu invizibilitatea lui Dumnezeu a dispărut: Dumnezeul invizibil s-a făcut aproape, unul pe care-l poţi atinge şi cunoaşte. Omul este în căutarea lui Dumnezeu şi această căutare a sa a lui Dumnezeu nu este o suprastructură, ci structura cea mai intimă a fiinţei sale.

 

Dar unde şi cum îl întâlneşte pe Domnul? Iată întrebarea subînţeleasă în toată evanghelia a patra. O primă afirmaţie importantă este deja în prolog: „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul unic al lui Dumnezeu, cel care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat” (In 1,18). Dumnezeu este invizibil iar omul nu reuşeşte să-l atingă. Dar în Isus Cristos invizibilitatea lui Dumnezeu a dispărut. În acest punct însă apare o a doua întrebare: în ce mod Fiul Unul-născut a povestit chipul Tatălui smulgându-l din invizibilitatea sa? Răspunsul creştinului este clar: Dumnezeu s-a făcut vizibil şi de atins în existenţa istorică a lui Isus, în practica sa de primire, în dăruirea sa adevărului, în iubirea sa care a căutat momentul său cel mai expresiv pe cruce.

 

Mai este o ultimă întrebare la care este absolut necesar să răspundem. Tatăl a descoperit chipul său în existenţa istorică a lui Isus, dar acum – în timpul Bisericii, în aşteptarea întoarcerii Domnului – unde şi cum trebuie făcută încă experienţa lui Dumnezeu? Desigur în ascultarea cuvântului său, în continua memorie a vieţii sale: în fond tocmai de aceea au scris evangheliştii evangheliile lor. Dar răspunsul ar rămâne neterminat dacă nu am adăuga o expresie care se află în prima scrisoare a lui Ioan (1In 4,12): „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu, dar dacă ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne în noi”. Aşadar, Dumnezeu continuă să se facă prezent în iubirea reciprocă: Dumnezeu este iubire şi este într-o experienţă de autentică iubire, ca aceea a lui Cristos, prin care omul poate intra în comuniune cu lumea lui Dumnezeu.

 

(Don Bruno Maggioni [24.04.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:
http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=4129).

Beatificarea episcopul martir Anton Durcovici [17 mai 2014]

 

Episcopul martir Anton Durcovici (1888-1951)

 

"Atitudine puternică, nerenunţare la papalitate. Element ostil regimului, instigă masele, canalizează clerul supus pe linia anti-democratică". Cu aceste puţine rânduri Securitatea, cunoscuta poliţie politică a regimului comunist român, îl descria pe episcopul de Iaşi, Anton Durcovici (1888-1951). O notă informativă a cărei consecinţă naturală a fost eliminarea fizică a prelatului martir, care pentru aceasta este beatificat, sâmbătă, 17 mai 2014. În România, cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, va prezida ritul reprezentându-l pe papa Francisc.

 

Persecuţia a început la 1 decembrie 1948, cu emiterea unei legi, care declara ilegală Biserica Greco-Catolică. Episcopii, unul după altul, au fost încarceraţi. Guvernul comunist voia să creeze o singură Biserică naţională, separată de Roma. În această situaţie critică, episcopul Durcovici şi cel de Alba Iulia, Marton Aron, elaborează împreună un manifest de disensiune: “Biserica Catolică din România face parte din Biserica Romană-Catolică, în fruntea căreia se află papa”. Şi ca răspuns la atitudinea atee a statului, după intrarea în Dieceza de Iaşi, care a avut loc la 14 aprilie 1948, Durcovici a început vizita pastorală în toate parohiile şi la 22 august le-a consacrat Inimii Neprihănite a Mariei, trezind credinţa în comunităţi. Securităţii îi era frică să intervină deoarece se temea de reacţia populară şi în acest context socio-politic, episcopul a fost constrâns să suporte mari presiuni: în timpul celebrărilor, oficialii din poliţia politică ascultau cu atenţie omiliile şi discursurile pe care apoi le transcriau pentru a găsi în ele referinţe politice. Aceste note informative conţineau zeci de acuze la adresa episcopului pentru a-l incrimina. Dar în mod paradoxal ele au ajuns să constituie o dovadă a mărturiei credinţei de granit a martirului şi a alipirii sale filiale de papa.

 

La începutul anului 1949, persecuţia a ajuns la apogeu. Episcopul Durcovici şi-a ridicat în mod curajos glasul pentru a condamna acţiunile promovate de regim împotriva catolicilor. La 26 iunie în acelaşi an a fost arestat în timp ce mergea la Parohia Popeşti-Leordeni din Bucureşti, pentru a administra sacramentul Mirului. După multe torturi, maltratări şi ofense, a fost dus în închisoarea ministerului de interne, unde a rămas până în iunie 1950, când a fost transferat în mult temuta închisoare de la Jilava. Următoarea etapă a personalei via crucis a fost aceea la Sighetu Marmaţiei, unde deja fuseseră închişi alţi episcopi. Cu ei şi cu preoţii închişi s-a rugat şi a suferit pentru credinţă, încurajându-i pe toţi să poarte crucea cu răbdare şi cu iubire faţă de Cristos, în vederea mântuirii. Apoi a fost izolat şi transferat într-un alt bunker, seminud şi privat de hrana necesară, cu foarte puţin aer şi lumină, transformat în obiect de insulte, de chinuri şi de maltratări, până când a fost redus la starea de larvă. Şi cu toate acestea, mental a rămas mereu lucid şi în deplina posesie a propriilor facultăţi intelectuale, din punct de vedere fizic a putut să reziste numai trei luni în acea închisoare.

 

L-au lăsat să moară de foame în celula numărul 13 în ziua de 10 decembrie 1951. Părintele Rafael Friedrich, preot din dieceza sa, a mărturisit că în timp ce făcea curăţenie pe coridoare s-a apropiat de celula sa şi i-a spus în latineşte: “Ego sum Friedrich”. Din interior a răspuns un glas slăbit: "Antonius muribundus. Morior fame e siti. Da mihi absolutionem". Şi în aceeaşi zi episcopul Durcovici a murit. A fost îngropat noaptea, în cimitirul “rutean” fără ca să fie prezent cineva. Mormântul său a fost camuflat de Securitate pentru a nu putea fi identificat.

 

Se născuse cu şaizeci şi trei de ani înainte, la 17 mai 1888 la Bad Deutsch-Altenburg, în Austria, într-o familie modestă: tatăl, Francisc, era lucrător într-o carieră de piatră; mama, Maria, născută Mittermeier, era casnică.

 

[Isidor Iacovici, „Fidel faţă de Biserica romană până la martiriu”, trad. pr. Mihai Pătrașcu; după L’Osservatore romano, 17 mai 2014; sursa: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20140578].

Cugetări memorabile

Petre Țuțea (1902-1991)

 

Omul e un animal care se roaga la ceva. Caută un model ideal. Și uneori nimerește, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal și succesiunea fenomenului din el sunt creștinii. Creștinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist. Creștinismul este pur si simplu. Despre creștinism, Bergson spune ca noi îl respirăm. Are materialitatea aerului. Seamana cu aerul. Noi suntem creștini fără să vrem. Și când suntem atei suntem creștini: că respirăm creștinismul cum respirăm aerul. Creștinismul nu e ideologie, că atunci se aseamana cu marxismul. Religia e expresia unui mister trăit, ori ideologia e ceva construit. A fi creștini înseamnă a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfinții sunt creștini absoluți. Altminteri, creștinismul, gândit real, e inaplicabil tocmai pentru că e absolut. Suveran față de natura, supus Divinității, nemuritor și liber prin depășirea extramundană a condiției sale - acesta este omul creștin (Petre Țuțea, Cugetări memorabile).

Sfântul Isidor Plugarul (1110-1170)

Sfântul Isidor Plugarul

Prin patru decrete emise în aceeaşi zi (12 martie 1622), Papa Grigore al XV-lea i-a ridicat la cinstea altarelor pe Ignaţiu de Loyola, Tereza de Avila, Francisc Xaveriu, Filip Neri şi Isidor agricultorul. Ei au urcat pe culmea sfinţeniei străbătând drumuri foarte diferite. Isidor a realizat sfinţenia lucrând pământul. Locul său de naştere era oraşul Madrid, în care a văzut lumina zilei prin anul 1110; sărăcia l-a silit, chiar din tinereţe, să caute de lucru la ţară, oferindu-şi munca braţelor pentru cele necesare vieţii lui şi a familiei. Asemenea multor ţărani, se scula o dată cu cântatul cocoşilor, pentru a putea lua parte la Sfânta Liturghie înainte de începerea lucrului la câmp. Primul proprietar la care a găsit de lucru, un oarecare Vera, şi-a dat seama imediat de hărnicia şi corectitudinea lui. Totuşi, acest neobosit lucrător a fost acuzat de tovarăşii săi că „fuge de muncă”. Pentru a-şi face timp de rugăciune, spuneau ei plini de gelozie, Isidor îşi părăseşte locul de muncă. Era adevărat că-i plăcea să petreacă mai mult timp în rugăciune, dar ora oferită lui Dumnezeu o recupera prin hărnicia cu care folosea celălalt timp, sub razele arzătoare ale soarelui. Proprietarul totuşi i-a cerut să-i dea întreaga recoltă de pe porţiunea luată în arendă şi să renunţe de a se mai ruga în timpul lucrului. Dumnezeu a răsplătit răbdarea umilului său servitor, înmulţind în chip miraculos puţinul grâu care îi mai rămăsese în hambar.

 

Întorcându-se la căsuţa sa din Madrid, a fost angajat de un alt proprietar, mai înţelegător, pe nume Juan Vargas, care l-a luat să-i fie mâna lui dreaptă.

 

Ajuns iarăşi ţinta vorbelor răutăcioase ale celorlalţi muncitori, Isidor primeşte în linişte şi această încercare, fără să protesteze. Vargas, voind să se convingă singur cum stau lucrurile, se ascunde aproape de locul unde lucra Isidor. A văzut atunci cum el se aşeza în genunchi şi se ruga, iar puţin mai departe, a observat cum un înger conducea boii şi un altul ducea plugul. Din acea zi, stima faţă de Isidor s-a transformat într-o adevărată devoţiune. Isidor nu a căutat să obţină anumite avantaje personale de la bunăvoinţa stăpânului său, ci a continuat să lucreze pământul cu acelaşi zel ca mai înainte, împărţind celor mai săraci decât el din ceea ce câştiga cu sudoarea frunţii.

 

Întotdeauna avea ceva de dat celor nevoiaşi; chiar şi pentru păsări, arunca pe drumul înzăpezit pumni de grâu, fără să scadă conţinutul sacului. Îndată după moarte, prin anul 1170, contemporanii săi, din toate clasele sociale, au recunoscut că Isidor a fost nu numai un cultivator de pământ, dar şi un semănător de pace şi iubire. Regele Filip al II-lea, vindecat de o boală grea prin mijlocirea Sfântului Isidor, a devenit un mare susţinător al cauzei de canonizare, şi astfel, în anul 1622, la 12 martie, umilul agricultor este ridicat la cinstea altarelor şi propus ca model şi încurajare de trăire creştinească, nu numai pentru cei care stropesc pământul cu sudoarea lor, dar şi pentru capetele încoronate.

 

Deşi numele Isidor este de origine păgână (Isis este zeitate egipteană a fertilităţii şi a naturii, doron = dar; Isidor – dar al fertilităţii, al naturii), el a fost purtat de cel puţin zece sfinţi înscrişi în Martirologiul Roman, care ne dovedesc că harul lui Dumnezeu sfinţeşte şi firea omului, şi numele.

 

(Sursa: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/1715/Sf-Isidor-Plugarul-m.aspx).

Sfânta Fecioară Maria de la Fatima

 

La 5 mai 1917, în timpul Primului Război Mondial, Papa Benedict al XV-lea îi invita pe catolicii din lumea întreagă să se unească într-o cruciadă de rugăciuni, pentru a obţine pacea prin mijlocirea Maicii Domnului. După opt zile, Preacurata Fecioară Maria aducea oamenilor răspunsul său, arătându-se în ziua de 13 mai la trei copii portughezi, care îşi păşteau oile în locul numit Conca di Iria: Lucia, în vârstă de 10 ani, Francisc, de 9 ani, şi Iacinta, de 7 ani. Doamna în haine cernite şi cu faţa întristată le-a cerut să revină în acel loc în ziua de 13 a fiecărei luni. Lucia, cea mai mare dintre ei, le-a recomandat verişorilor să nu spună nimic acasă. Iacinta nu a putut ţine secretul şi, la data de 13 a lunii următoare, 13 iunie, cei trei păstori nu mai erau singuri la întâlnire.

 

 

La 13 iulie, Lucia nu mai avea curajul să meargă la întâlnirea cu Doamna, deoarece părinţii o mustraseră foarte aspru; s-a lăsat totuşi convinsă de Iacinta; la această arătare, Maica Domnului a promis un miracol extraordinar, care va face ca oamenii să creadă cuvintele celor trei copii. În ziua de 13 august, micuţii vizionari, prinşi şi încarceraţi de autorităţile locale, nu au putut fi prezenţi la Conca di Iria. În schimb, la 13 octombrie, ultima întâlnire, peste 60.000 de persoane erau de faţă la locul arătărilor, fiind martore ale miracolului anunţat: se părea că soarele s-a desprins de pe cer şi, rotindu-se cu o viteză ameţitoare, împrăştia gigantice flăcări multicolore; fenomenul a fost înregistrat pe pelicule fotografice până la distanţe de peste 30 de kilometri. Preacurata Fecioară Maria, întărind mesajul cu o succesiune de miracole din ce în ce mai mari, a dat răspunsul său, care îi angajează pe toţi creştinii: „Recitaţi Rozariul în fiecare zi; rugaţi-vă mult şi faceţi sacrificii pentru sărmanii păcătoşi, deoarece mulţi ajung în infern, pentru că nu este nimeni care să se roage şi să se sacrifice pentru ei... Războiul se va sfârşi peste puţin timp, dar dacă nu se încetează cu ofensele grave la adresa lui Dumnezeu, nu va trece mult timp şi va începe un altul, mult mai greu... Îndepărtaţi păcatul din viaţa voastră personală şi lucraţi pentru eliminarea lui din viaţa altora, colaborând astfel cu Isus la răscumpărarea neamului omenesc”. Împlinirea ameninţării referitoare la cel de Al Doilea Război Mondial a readus mesajul de la Fatima în atenţia lumii creştine.

În anul 1946, în prezenţa delegatului Sfântului Părinte Papa şi a unei mulţimi de peste 800.000 de persoane, s-a făcut încoronarea solemnă a statuii de la Fatima; în 1951, Papa Pius al XII-lea a hotărât ca încheierea „Anului Sfânt” să aibă loc la Fatima.

Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la prima apariţie a Maicii Domnului, în ziua de 13 mai 1967, Papa Paul al VI-lea a venit personal la Fatima, unde era aşteptat de peste un milion de pelerini care petrecuseră noaptea în rugăciune, avându-o în mijlocul lor şi pe Lucia, singura supravieţuitoare dintre fericiţii vizionari. (Sursa: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/1713/Sf-Fecioara-Maria-de-la-Fatima-.aspx).

Blândul Păstor

Blândul Păstor

de Traian Dorz

Odată L-am văzut trecând
Cu turma pe Păstorul Blând.
Mergea cu turma la izvor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

Pe-o oaie ce căzuse jos,
A ridicat-o El frumos;
Şi-a dus-o-n braţe iubitor
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

Pe alta care la pământ
Zăcea cu picioruşul frânt,
El o lega mângâietor
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

El le-a iubit cu dor nespus
Şi viaţa pentru oi şi-a pus,
Şi pentru mântuirea lor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

Dar mai târziu L-am întâlnit,
Cu spini era împodobit
Într-o mulţime de popor
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

Când L-am văzut, L-am întrebat,
Cine-s cei ce L-au scuipat?
A suspinat sfâșietor,
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

Şi Mi-a răspuns îndurerat lin,
Cei ce M-au încununat
Sunt oile ce le-am fost lor
Blând Păstor, Blând Păstor.

Toți cei ce Mă batjocoresc
Şi cei ce crucea-Mi pregătesc,
Sunt cei la care iubitor
Le-am fost păstor, le-am fost păstor.

Iar cei ce Mă lovesc turbaţi,
Sunt oile care pe braţ
Le-am dus la câmp şi la izvor
Ca un păstor, ca un păstor.

Tăcu şi ochii lui senini,
De lacrimi limpezi erau plini,
Plângea de mila oilor
Blândul Păstor, Blândul Păstor.

Şi-atunci oile au venit,
Pe cruce sus L-au răstignit;
El se ruga spre mila lor
Blândul Păstor, Blândul Păstor.