† Duminica a 3-a din Advent (C): Revărsarea zorilor noi [13 decembrie 2015]



The Preaching of St. John the Baptist (1690)
by Baciccio (1639-1709) - by Giovanni Battista Gaulli

Evanghelia Luca 3,10-18: În acel timp, mulţimile îl întrebau pe Ioan: „Atunci, ce trebuie să facem?” Răspunzând, le-a spus: „Cel care are două tunici să împartă cu cel ce nu are, iar cine are de mâncare să facă la fel!” Au venit şi unii vameşi ca să fie botezaţi şi i-au spus: „Învăţătorule, noi ce trebuie să facem?” El le-a spus: „Nu pretindeţi mai mult decât ceea ce a fost fixat pentru voi!” Şi unii soldaţi l-au întrebat la fel, spunând: „Iar noi ce trebuie să facem?” El le-a zis: „Nu maltrataţi şi nu acuzaţi pe nimeni pe nedrept şi fiţi mulţumiţi cu solda voastră!” Deoarece poporul era în aşteptare şi toţi se întrebau în inima lor despre Ioan, dacă nu cumva este el Cristosul, Ioan le-a răspuns tuturor: „Eu vă botez cu apă, însă vine unul mai puternic decât mine, căruia nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintei. El vă va boteza în Duhul Sfânt şi cu foc.  Lopata de vânturat este în mâna lui, ca să cureţe aria şi să adune grâul în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se va stinge”. Astfel, prin multe alte îndemnuri, el predica poporului vestea cea bună.

Omilie

Lecturile biblice din acestă duminică ne anunță o veste bună. Într-o lume marcată de atâta ură și violență, lecturile ne spun că Dumnezeu vine să ne salveze. Acest lucru ne face fericiți. Când privim în jurul nostru, totul ne invită la sărbătore. Dar nu este suficient a pune pomul de Crăciun și luminile sclipitoare. Adevărata bucurie este mult mai profundă. Ea rămâne totdeauna, chiar dincolo de neliniștele noastre. Aceasta se adâncește în rugăciune. Este semnul creștin.

 

Acesta este mesajul pe care îl putem citi în cartea profetului Sofonia (din prima lectură). Se adresează unui popor demoralizat „care se târăște într-un imens deșert”. În inima acestei încercări dureroase profetul ni se adresează cu cuvinte foarte puternice: „Strigă de veselie… Veseleşte-te şi jubilează din toată inima…” Motivul acestei bucurii este prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. Acuzatorii și dușmani dispar. Este Dumnezeu cel care guvernează poporul său. El este un „Dumnezeu cu noi”. Dumnezeu în noi. Da, este o veste bună pentru vremurile tulburi ca ale noastre.

 

Aceasta este chemarea la bucuria pe care o găsim în scrisoarea sfântului Paul către Filipeni (a doua lectură). În momentul în care a fost scrisă această scrisoare, el se afla în închisoare. Dar știe că nimic nu-l poate despărți de iubirea care este în Dumnezeu. Victoria lui Cristos cel înviat este izvor de bucurie și de speranță. Este important că Domnul este aproape. Este deja în noi. Aceasta bucurie nu poate să țâșnească decât din unirea noastră cu el. Aceasta trebuie să se hrănescă cu rugăciune, implorare și mulțumire. Ea nu poate fi decât doar luminoasă, comunicativă, „cunoscută de toți oamenii”. Ea se deschide lumii întregi, fără distincție de religie.

 

În Evanghelie, sfântul Luca ne arată calea care duce la această bucurie. Acestă venire a Domnului, trebuie să schimbe viața noastră. Mulțimile care au venit la Ioan Botezătorul au înțeles aceasta. Este motivul pentru care i-au pus întrebarea:  „Ce ar trebui să facem?” Această întrebarea trebuie să o punem și noi. Nu putem să ne limităm la cuvinte frumoase. Când ne pregătim pentru a primi o persoană importantă, facem tot ce este nevoie pentru a fi bine primit. Ceea ce anunță Ioan Botezătorul este cea mai importantă persoană: este Cristos însuși,  „Dumnezeu cu noi”.

 

Deci, ce ar trebui să facem noi? Această întrebare este pusă de diferiți oameni: mulțimile, vameși, soldații... Ei înțeleg că nu este suficient „a crede”, ci trebuie să și „facă”. Și răspunsurile lui Ioan sunt adaptate la fiecare grup: toți sunt chemați să facă proba cu mai multă dreptate în ocupațiile lor obișnuite; să nu se îmbogățească în detrimentul celor mai săraci, evitând violența, facând cu onestitate treaba sa.

 

Și noi, ce trebui să facem? Începând de la Ioan Botezătorul, răspunsul nu s-a schimbat: respectul față de alții, împătășirea, solidaritatea cu cei săraci. În apropierea  Crăciunului, mulți vor fi excluși de la bucurie și de la sărbătoare. Astăzi Ioan Botezătorul ne amintește că singurul răspuns valid este împărtășirea.

 

A trăi împărtășind, este ați face treaba cu respect pentru alții, a practica dreptatea și milostivirea... Iată sfaturile simple, ușor de pus în practică. Dacă le urmăm zi de zi Dumnezeu va fi aproape de noi. El ne va da bucuria sa. Aceasta aduce pacea sa. Este fericirea pe căre Maria a cântat în Magnificat-ul ei: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, mântuitorul meu! Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită. Căci mi-a făcut lucruri mari Domnul”.

 

„Astăzi, Domnul ne invită să dansăm cu el dansul împărtășirii, dansul fraternității universale, dansul iubirii și al păcii. În așteptarea Crăciunului, ne asociem în dansul îngerilor și al întregului universul: Glorie lui Dumnezeu în înaltul cerului și pace pe pământ oamenilor de bună voință” (Bernard Prévost).

(pr. Jean Compazieu [04.12.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/5651-homelie-du-3eme-dimanche-de-lavent-5/).

Gândul zilei [advent]

Antonio Fogazzaro (1842-1911)

 

Scriitorul Antonio Fogazzaro,

în cartea sa Lumea cea mică a vremurilor străvechi

a scris pagini înduioşătoare

despre o mamă, Luiza, care încerca în zadar

să redea viaţa fetiţei sale Ombretta care se înecase,

căzând într-un lac.

 

Disperată, ajunsă în pragul nebuniei,

rosteşte împotriva lui Dumnezeu cuvinte de hulă

pe care nu le-ar fi rostit într-un moment de luciditate.

 

Preotului care încearcă să o consoleze,

spunându-i că fetiţa ei era acum în paradis,

îi spune:

 

 „Dar Dumnezeu nu a înţeles că paradisul meu e aici,

că paradisul e fetiţa mea?”

 

Sărmana femeie, cu inima profund rănită,

nu mai vedea altceva decât durerea;

ea îşi plângea propria durere,

nu voia să mai ştie de nimic altceva,

nici măcar de Dumnezeu.

 

Dar Dumnezeu, în marea sa îndurare,

nu l-a lăsat pe om în stăpânirea morţii,

ci i-a venit în întâmpinare.

 

În Isus Cristos,

Dumnezeu s-a făcut om între oameni,

a îmbrăcat chipul robului.

 

Vino, Doamne Isuse!

Marana thà!

Un episcop martir - Anton Durcovici, partea I

Memorialul durerii: „Un episcop martir - Anton Durcovici”.

Episod din cunoscutul documentar „Memorialul durerii”

realizat de doamna Lucia Hossu Longin.

Viața episcopului de Iași Anton Durcovici, martir (de Florian Muller)

Episcopul de Iași Anton Durcovici (1888-1951)

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/12/viata-episcopului-de-iasi-anton-durcovici-martir-de-florian-muller.pdf

Introducere

 

„Timpul aleargă dincolo de capacitatea memoriei umane şi dacă o personalitate nu‑şi găseşte din timp un biograf, ea cade în uitare”, scrie Josef Othmar Zöller în „Creştinul şi lumea”. Pericolul e şi mai mare pentru personalităţile care au trăit în ţările comu­niste fiindcă acolo era interzis să se scrie ceva despre ele. Aceasta a fost şi situaţia lui Anton Durcovici, rector al seminarului catolic din Bucureşti, om cu viaţă sfântă, mare teolog al României, episcop de Iaşi, mort în închisoarea din Sighet în anul 1951 pentru fidelitatea sa faţă de credinţă.

 

Ani întregi rupt de lume, a murit în închisoare şi nu se ştie nici unde i se află mormântul.

 

Biografia lui o pot reconstitui numai pe baza mărturiilor foştilor săi elevi şi preoţi, a celor întemniţaţi cu el şi, nu în ultimul rând, bazându‑mă pe experienţa şi pe amintirile mele. Am fost zece ani elevul său la seminarul din Bucureşti şi am colaborat trei ani cu el în calitate de prefect de studii la acelaşi seminar.

 

Toţi martorii sunt în vârstă. De aceea mă grăbesc să scriu viaţa episcopului Durcovici, înainte de a fi prea târziu, existând pericolul căderii în uitare.

 

Mulţumesc mult lui Anton Durcovici din Hainburg pe Dunăre, nepotul episcopului Anton Durcovici, care mi‑a pus la dispoziţie fotografii şi unele acte importante. În discuţia cu el, am putut constata cât de mult îl cinsteşte pe unchiul său, episcopul. Această biografie o scriu pentru aceia care îl cinstesc pe episcopul Durcovici şi sper că, prin aceasta, cinstirea sa se va răspândi şi mai mult.

 

Donzdorf, 10 decembrie 1991, comemorarea zilei morţii episcopului Anton Durcovici.

dr. Florian Müller

 

Spre amintire veșnică

 

„Fericit poporul care are păstori buni şi adevăraţi!”

 

Imaginea lui Cristos, păstorul cel bun, care‑şi dă viaţa pentru oile sale şi care le poartă la păşuni verzi, nu poate fi uitată niciodată şi s‑a înscris în istoria omenirii ca întruchipare a iubirii Părintelui veşnic, Tatăl nostru din ceruri.

 

„Cristos înviind din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui” (Rom 6,9). Cristos este viu şi prezent în istoria noastră şi continuă să ne ofere viaţa sa prin Cuvântul său şi prin sacramentele sale. Cristos, păstorul cel bun, este prezent în lume şi prin aleşii săi, prin episcopi şi preoţi.

 

Parcurgând paginile acestei lucrări îl descoperim pe Cristos, păstorul cel bun, care‑şi dă viaţa pentru oile sale, în persoana inegalabilului părinte şi episcop Anton Durcovici.

 

Întreaga sa viaţă, din primele clipe ale copilăriei, de pe tot parcursul studiilor şi ministerului său sacerdotal şi apostolic, este o mărturie vie a unei iubiri unice şi fără rezerve faţă de Dum­nezeu şi faţă de oameni. Toţi cei care l‑au cunoscut şi i‑au fost ucenici sau au avut bucuria să‑i stea în preajmă, dau mărturie cu competenţă şi entuziasm despre sufletul său nobil şi despre iubirea sa, asemănătoare lui Cristos, care „iubindu‑i pe ai săi care erau în lume, i‑a iubit până la sfârşit” (In 13,1). Viaţa sa oferită în totalitate Bisericii şi moartea sa în teribila închisoare din Sighetu Marmaţiei l‑au înscris în rândul eroilor şi martirilor neamului nostru şi ai Bisericii noastre.

 

El, asemenea păstorului cel bun, şi‑a dat viaţa pentru oile sale. El este bucuria şi onoarea Bisericii noastre. El trebuie să fie Modelul şi Ocrotitorul nostru ceresc, el, episcopul şi păstorul nostru: Anton Durcovici.

 

Le mulţumim tuturor acelora care s‑au străduit să ne readucă în faţă figura acestui titan al credinţei şi erou al iubirii; mulţu­mim într‑un chip special autorului pr. prof. dr. Johan Florian Müller, traducătorilor şi întregului colectiv al redacţiei şi tipografiei „Presa Bună” Iaşi, precum şi Conferinţei Episcopale Germane care a finanţat această lucrare.

 

Fericit poporul care are asemenea oameni, asemenea eroi şi martiri!

 

† Petru Gherghel, episcop de Iaşi

Doamne, nu mai pot (de Pierre Descouvemont)

 

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/12/doamne-nu-mai-pot-de-pierre-descouvemont.pdf

 

Doamne nu mai pot

 

de Pierre Descouvemont

 

– prezentare –

 

„Părinte, ce remediu îmi indicaţi pentru a mă vindeca de orgoliul meu, de gelozia mea, de nerăbdarea mea? Cad mereu în aceste păcate şi aş vrea să ies din ele. Am nevoie de un sfat foarte practic care să mă ajute să progresez” – sunt cuvintele pe care părintele Pierre Descouvemont le aşează la începutul cărţii, cuvinte la care va face referire pe tot parcursul acestei lucrări. După o scurtă introducere, autorul, în cele douăsprezece capitole ale acestui volum, prezintă un total de 12 reţete luate dintr-o serie de lucrări dactilografiate pe care le-a adunat din numeroasele conferinţe ţinute de el despre diferite teme, totul fiind îmbogăţit de observaţii şi întrebări ale ascultătorilor săi. Oare cine nu s-a simţit la un moment dat descurajat, copleşit de anumite aspecte ale vieţii cotidiene, exasperat de atitudinea altora? Sau cine nu a fost vreodată îngrijorat de trecutul său apăsător, de viitorul imprevizibil sau de întregul parcurs al vieţii? Cine nu a simţit mândria sau invidia la un moment dat? Părintele Pierre a fost confidentul acestor întrebări şi, prin slujirea lui, a contribuit cu multe „remedii” concrete şi specifice lumii contemporane, pe care le prezintă în această lucrare. După cele douăsprezece capitole, autorul ne prezintă în plus şi exemplul unui neobosit căutător al voinţei lui Dumnezeu, în persoana lui Charles de Foucauld.

 

Introducere

 

„Părinte, ce remediu îmi indicaţi pentru a mă vindeca de orgoliul meu, de gelozia mea, de nerăbdarea mea? Cad mereu în aceste păcate şi aş vrea să ies din ele. Am nevoie de vreun sfat foarte practic care să mă ajute să progresez”.

 

Ca să răspund la aceste şi la alte întrebări, care adesea mi-au fost adresate cu ocazia întâlnirilor spirituale, prescriam o adevărată reţetă care expunea în mod detaliat şi cu cea mai mare precizie posibilă calea pe care cel interesat trebuia să o urmeze pentru a ajunge la scopul pe care şi l-a stabilit. Şi ca să-l fac să persevereze în efortul său, uneori adăugam în josul paginii: De repetat la fiecare cincisprezece zile!

 

Încetul cu încetul mi-am dat seama că deşi rămâneau foarte personalizate, răspunsurile mele coincideau în diferite puncte. Atunci am înţeles că unele sfaturi conveneau tuturor celor care aveau dificultăţi în acest sau în acel sector al vieţii creştine.

 

Am constatat apoi că şi călugării şi călugăriţele doreau să audă principiile care la vremea lor le-am expus cuplurilor sau persoanelor necăsătorite. Lucrul acesta e foarte normal: în definitiv sunt aceleaşi adevăruri evanghelice care îi permit unui consacrat să accepte anumite decizii ale superiorului său, unui soţ să împărtăşească anumite reflecţii ale soţiei sale… şi viceversa.

 

Cititorul va găsi, aşadar, în cele douăsprezece capitole ale acestui volum un total de „reţete” luate dintr-o serie de lucrări dactilografiate pe care le-am adunat după numeroase conferinţe ţinute de mine despre anumite teme. Totul este îmbogăţit cu observaţii făcute de ascultătorii mei, cărora le mulţumesc pentru că m-au încurajat să le propun unui public mai vast.

 

Să nu se mire dacă vor găsi ici-acolo aluzii la exemplul sau la spiritualitatea sfintei Tereza a Pruncului Isus. Ea deşi a fost chemată să trăiască în clauzura unui convent de carmelitane, a devenit un model din care se inspiră de mai bine de un secol mii de creştini de orice cultură şi de orice vârstă. Tereza nu a făcut altceva decât să profite, în termeni foarte simpli spre folosul novicelor sale, de principiile evanghelice care au inspirat viaţa tuturor sfinţilor din istoria creştină. Apoi, frecventele citate din autori foarte diferiţi vor folosi să ne amintească faptul că creştinii au găsit mereu în evanghelie secretele unei vieţi morale dinamice şi pline de bucurie.

Tota pulchra es, Maria [di Alessandro Borroni, o.f.m.]

Tota pulchra es, Maria

Tota pulchra es, Maria,
et macula originalis non est in te.
Vestimentum tuum candidum quasi nix,

et facies tua sicut sol.
Tota pulchra es, Maria,
et macula originalis non est in te.
Tu gloria Jerusalem, tu laetitia Israel,
tu honorificentia populi nostri.
Tota pulchra es, Maria.

 

[în românește]

Toată frumoasă eşti Marie,
şi prihană strămoşească nu este în tine!
Tu, eşti slava Ierusalimului;
tu eşti bucuria lui Israel;
tu eşti cinstea neamului nostru;
tu eşti mijlocitoarea păcătoşilor.
O, Marie, o, Marie!
Fecioară preaînţeleaptă,
Maică preaîndurată.
Roagă-te pentru noi,
mijloceşte pentru noi,
la Domnul Isus Cristos!

† Neprihanita Zamislire: Toată milostivirea în acel „da” [8 decembrie 2015]



Immaculate Conception
de Giovanni Battista Tiepolo



Evanghelia Luca 1,26-38: În acel timp, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, la o fecioară logodită cu un bărbat al cărui nume era Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria. Şi, intrând la ea, i-a spus: „Bucură-te, o, plină de har, Domnul este cu tine!” Ea s-a tulburat la acest cuvânt şi cugeta în sine ce fel de salut ar putea fi acesta. Însă îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu! Vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-l vei numi Isus. Acesta va fi mare: va fi numit Fiul Celui Preaînalt şi Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său; şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit”. Maria a spus către înger: „Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” Răspunzând, îngerul i-a spus: „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea, sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu. Iată, Elisabeta, ruda ta, a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe şi aceasta este luna a şasea pentru ea, care era numită sterilă, pentru că la Dumnezeu nimic nu este imposibil!” Atunci, Maria a spus: „Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!”

Omilie

 

Anul Sfânt al Milostivirii se deschide cu sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri. Nu se putea o dată mai bună ca aceasta. Într-adevăr, nu putea fi o altă dată. Pentru acel „da” al Mariei, milostivirea infinită a lui Dumnezeu se hotărăște să dea lumii pe Fiul său, milostivirea făcută persoană, și pentru ca să-l dea trebuie să ceară voie de la o copilă, de la o creatură umilă, să devină instrumentul iubirii sale pentru noi .

 

Întrucât „da”-ul Mariei, se află toată milostivirea unei creaturi care renunță la proiectele sale spre a se face disponibilă de a deveni instrument al milostivirii lui Dumnezeu pentru oameni.

 

Milostivirea înseamnă deschiderea a inimii pentru cei săraci. Acel „da” al Mariei este inima lui Dumnezeu care „amintindu-și de milostivirea sa”, se deschide asupra copiilor săi; este și inima Mariei, deschizând-se milostivirii lui Dumnezeu, își deschide inima pentru frați săi. Mama lui Isus – milostivirea lui Dumnezeu – și mama virtuții milostivirii celei mai mari care poate să locuiască în inima unei creaturi! Poporul creștin a înțeles și a reluat această întâlnire dintre milostivirea lui Dumnezeu și a creaturii sale cu o invocație, dintre cele mai vechi implorații: Maica Milei, interpretată în mod de neegalat de marele poet Dante:

[...]

 

Nu ar putea exista un început mai bun a Anului Sfânt și nu poate fi un An Sfânt –  pentru a fi cu adevărat sfânt – care să nu fie fidel acestui început.

 

Născut din „da”-ul Mariei, fiecare creștin va face din Anul Sfânt o deschidere la milostivirea lui Dumnezeu: Isus, în care Tatăl „ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări spirituale, în ceruri”; „ne-a ales în el mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui în caritate, predestinându-ne să fim fii adoptivi… după placul voinţei sale”; „suntem făcuți moștenitori”.

 

Născut din „da”-ul Mariei, pentru a trăi sub protecția sa, va trebui să fie un drum de deschidere pentru frați.

 

Cunoaștem temerile – probabil un pic și dintr-ale noastre – care înconjurau lumea Anului Sfânt pentru evenimentele triste și teribile care par a fi o tentativă feroce a șarpelui care reușea să ridice capul în ciuda zdrobirii sale.

 

Poate să ne liniștească și să ne dea multă încredere Maica Milostivirii care i-a zdrobit capul.

 

 

(pr. Tonino Lasconi [04.12.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.paoline.it/blog/liturgia/764-tutta-la-misericordia-in-quel-si.html).

Evreii sărbătoresc „Hanuka” [6-14 decembrie 2015]

Prima lumânare din menora se aprinde astăzi în casele evreiești (Adevarul - Timișoara – 06.12.2015).
 

 

Sărbătoarea Hanuka (în limba ebraică: חֲנֻכָּה) adică „Rededicarea”, „Inaugurarea” romanizată și ca Hanukah, Hanukkah, Chanuka, ori Chanukah, reprezintă „Sărbătoarea inaugurării” și mai este cunoscută ca „Sărbătoarea luminilor” (Hag haUrim). Este o sărbătoare care durează opt zile (25 Kislev – 3 Tevet), comemorând rededicarea Templului din Ierusalim în urma victoriei revoltei conduse de frații Macabei asupra monarhiei seleucide din Siria, care încerca să distrugă religia evreiască și să elenizeze popoarele de sub dominația sa. Principalele evenimente asociate cu Hanuka s-au desfășurat între 165-163 î.e.n., deși lupta armată a Macabeilor împotriva grecilor a continuat încă mulți ani, până când evreii din Ereț Israel și-au dobândit de facto independența. Hanuka este așadar o sărbătoare postbiblică. Este o sărbătoare minoră, în timpul căreia în iudaism munca și alte activități nu sunt interzise. În comunitățile mixte cei care se alătură Festivalului Luminii trebuie să fie în spirit de odihnă în ajunul zilei de Sâmbătă (de erev Șabat) la 5 Candele și în ajunul lunii noi (de erev Roș Hodeș) la 7 Candele, ocazii când luminarea candelelor începe puțin înainte de asfințit.

 

 

 

Reprezintă „Sărbătoarea inaugurării” și mai este cunoscută ca „Sărbătoarea luminilor” (Hag haUrim). Este o sărbătoare care durează opt zile (25 Kislev – 3 Tevet), comemorând rededicarea Templului din Ierusalim în urma victoriei revoltei conduse de frații Macabei asupra monarhiei seleucide din Siria, care încerca să distrugă religia evreiască și să elenizeze popoarele de sub dominația sa.

 

 

 

Menora (ebraică: מנורה) este un candelabru cu șapte brațe. Este unul dintre cele mai vechi simboluri ale poporului evreu. Menora este un simbol consacrat al statului Israel.

 

Despre acest obiect de cult religios mozaic se scrie următoarele în Vechiul Testament (Zaharia 4,2): „El mi-a zis: «Ce vezi?». Eu am spus: «M-am uitat și, iată, un candelabru cu totul din aur, cu un vas pe vârful lui. Erau șapte sfeșnice deasupra lui; erau șapte canale pentru sfeșnicele care erau pe vârful lui»” (cf. Exodul 25,31-40).

 

 



 

Ioan Botezătorul [Giovanni - de Marco Frisina]

 

 

Giovanni

Voce di uno che grida nel deserto :
„Convertitevi, il regno è qui.
Preparate la via del Signore,
raddrizzate i suoi sentieri”.

Rit.  

Alleluja, alleluja,      

Viene il Signore, alleluja.
Preparate una strada nel deserto,
Per il Signore che viene.

E venne un uomo e il suo nome era Giovanni,
lui testimone della luce di Dio;
come una lampada che rischiara il buio,
egli arde nell'oscurità.

Ecco io mando il mio messaggero
dinanzi a me, per prepararmi la via,
per ricondurre i padri verso i figli,
con lo spirito di Elia.

 

- See more at: http://www.marcofrisina.com/website-new/discografia-e-testi-dei-canti/testi-dei-canti/item/giovanni.html?category_id=32#sthash.gYh2gSBu.dpuf