† Duminica a 4-a din Post (B): Asupra păcatului nostru strălucește milostivirea sa [11 martie 2018]

Isus se întâlnește cu Nicodim.

Asupra păcatului nostru strălucește milostivirea sa

pr. Isidor Chinez  – Izvoarele [IS] ora 8:00 (11 martie 2018)

Lecturi:  2Cronicilor 36,14-16.19-23; Efeseni 2,4-10; Evanghelia Ioan 3,14-21.

Evanghelia Ioan 3,14-21: În acel timp, Isus i-a spus lui Nicodim: „După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu. Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul vine la lumină, ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu”.

Omilie

La jumătatea Postului liturgia ne oferă o invitație la încredere și bucurie căci este duminica „laetare” [bucură-te]. „Bucură-te, Ierusalime…; bucurați-vă și veseliți-vă…”, după cum ne îndeamnă antifonul de la intrare (cf. Is 66,10-11). Violet este Haina preotului este violet în Post: culoarea pocăinței și a luptei împotriva răului. Astăzi se substituie culoarea roz ce face să se întrevadă sărbătoarea Paștelui pentru că peste două săptămâni începe cu Duminica Floriilor indicând culmea iubirii atinsă de Dumnezeu pentru omenire. Este vorba despre milostivirea lui Dumnezeu, este dragostea necondiționată pentru om.

A primi, a proteja, a promova şi a integra pe migranţi şi pe refugiaţi

Mesajul sfântului părinte Francisc pentru a 104-a Zi Mondială a Migrantului şi Refugiatului (14 ianuarie 2018)

Iubiţi fraţi şi surori!

„Când vine un străin în ţara voastră, să nu-l asupriţi! Pe străin să-l consideraţi ca pe un băştinaş dintre voi; să-l iubeşti ca pe tine însuţi, căci străini aţi fost în ţara Egiptului! Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Lev 19,34).

În timpul primilor mei ani de pontificat am exprimat în mod repetat preocupare specială faţă de situaţia tristă a atâtor migranţi şi refugiaţi care fug de războaie, de persecuţii, de dezastre naturale şi de sărăcie. Este vorba fără îndoială de un „semn al timpurilor” pe care am încercat să-l citesc, invocând lumina Duhului Sfânt încă de la vizita mea la Lampedusa la 8 iulie 2013. Instituind noul Dicaster pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale, am voit ca o secţiune specială, pusă ad tempus sub conducerea mea directă, să exprime grija Bisericii faţă de migranţi, evacuaţi, refugiaţi şi victime ale traficului de persoane.

Starea naturii omeneşti a lui Cristos înviat

 

Isus cel înviat stabileşte relaţii directe cu ucenicii săi, prin atingere (cf. Lc 24, 39; In 20, 27) şi mâncând împreună cu ei (cf. Lc 24, 30. 41-43; In 21, 9. 13-15). Prin aceasta, îi invită să-şi dea seama că nu este o fantomă (cf. Lc 24, 39), dar, mai ales, să constate că trupul înviat cu care li se înfăţişează este acelaşi care a fost martirizat şi răstignit, de vreme ce poartă încă urmele pătimirii (cf. Lc 24, 40; In 20, 20. 27). Totuşi, acest trup autentic are în acelaşi timp însuşirile noi ale unui trup glorificat: nu mai este situat în spaţiu şi timp, dar se poate face prezent în ce mod doreşte, unde şi când vrea (cf. Mt 28, 9. 16-17; Lc 24, 15. 36; In 20, 14. 19. 26; 21, 4), căci umanitatea sa nu mai poate fi reţinută pe pământ şi nu mai aparţine decât domeniului dumnezeiesc al Tatălui (cf. In 20, 17). Şi din acest motiv Isus cel înviat are libertatea suverană de a se arăta în ce fel voieşte: sub înfăţişarea unui grădinar (cf. In 20, 14-15) sau „în alt chip” (Mc 16, 12) decât cel ştiut de ucenici, tocmai pentru a le trezi credinţa (cf. In 20, 14. 16; 21, 4. 7).

 

Învierea lui Cristos nu a fost o reîntoarcere la viaţa pământească, precum s-a întâmplat în cazul învierilor pe care el le-a săvârşit înainte de Paşti: cea a fiicei lui Iair, a tânărului din Naim, a lui Lazăr. Aceste fapte erau evenimente miraculoase, dar persoanele în cauză se întorceau, prin puterea lui Isus, la o viaţă pământească „obişnuită”. La un moment dat, aveau să moară iarăşi. Învierea lui Cristos este esenţialmente diferită. În trupul său înviat, el trece de la starea de moarte la o altă viaţă dincolo de timp şi spaţiu. Trupul lui Isus este plin, la înviere, de puterea Duhului sfânt; el participă la viaţa dumnezeiască în starea de glorie, încât sfântul Paul poate să spună despre Cristos că este „omul ceresc” (cf. 1Cor 15, 35-50).

 

(Catehismul Bisericii Catolice, nr. 645-646).

 

Ziua Mondială de Rugăciune pentru Îngrijirea Creaţiei (1 septembrie)

Scrisoarea Sfântului Părinte Papa Francisc
pentru instituirea Zilei Mondiale de Rugăciune
pentru Îngrijirea Creaţiei
(de celebrat pe 1 septembrie)

 

Către Veneraţii Fraţi

Cardinalul Peter Kodwo Appiah Turkson
preşedinte al Consiliului Pontifical al Dreptăţii şi Păcii

Cardinalul Kurt Koch
preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor

Împărtăşind cu iubitul frate Patriarhul Ecumenic Bartolomeu preocupările pentru viitorul creaţiei (cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’, 7-9) şi primind sugestia reprezentantului său, mitropolitul Ioannis de Pergam, care a intervenit la prezentarea enciclicei Laudato si’ despre îngrijirea casei comune, doresc să vă comunic că am decis să institui şi în Biserica Catolică „Ziua Mondială de Rugăciune pentru Îngrijirea Creaţiei”, care, începând de anul acesta, va fi celebrată la 1 septembrie, aşa cum se întâmplă deja de mult timp în Biserica Ortodoxă.

 

Creştini fiind, vrem să oferim contribuţia noastră la depăşirea crizei ecologice pe care o trăieşte omenirea. Pentru aceasta trebuie să luăm înainte de toate din bogatul nostru patrimoniu spiritual motivaţiile care alimentează pasiunea pentru îngrijirea creaţiei, amintindu-ne mereu că pentru aceia care cred în Isus Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu făcut om pentru noi, „spiritualitatea nu este dezlipită de propriul trup, nici de natură sau de realităţile din această lume, ci mai degrabă trăieşte cu ele şi în ele, în comuniune cu tot ceea ce ne înconjoară” (ibid., 216). Criza ecologică ne cheamă aşadar la o profundă convertire spirituală: creştinii sunt chemaţi la o „convertire ecologică, ce comportă la lăsa să iasă în evidenţă toate consecinţele întâlnirii cu Isus în relaţiile cu lumea care îi înconjoară” (ibid., 217). De fapt, „a trăi vocaţia de a fi păzitori ai lucrării lui Dumnezeu este parte esenţială a unei vieţi virtuoase, nu constituie ceva opţional şi nici un aspect secundar al experienţei creştine” (ibid.).

 

Anuala Zi Mondială de Rugăciune pentru Îngrijirea Creaţiei va oferi fiecărui credincios şi comunităţilor oportunitatea preţioasă de a reînnoi adeziunea personală la propria vocaţie de păzitori ai creaţiei, înălţând către Dumnezeu mulţumirea pentru lucrarea minunată pe care El a încredinţat-o îngrijirii noastre, invocând ajutorul său pentru ocrotirea creaţiei şi milostivirea sa pentru păcatele comise împotriva lumii în care trăim. Celebrarea Zilei, la aceeaşi dată, cu Biserica Ortodoxă va fi o ocazie propice pentru a mărturisi comuniunea noastră crescândă cu fraţii ortodocşi. Trăim într-un timp în care toţi creştinii înfruntă provocări identice şi importante, la care, pentru a fi credibili şi eficienţi, trebuie să dăm răspunsuri comune. Pentru aceasta, este dorinţa mea ca această Zi să poată implica, într-un fel, şi alte Biserici şi Comunităţi ecleziale şi să fie celebrată în sintonie cu iniţiativele pe care Consiliul Ecumenic al Bisericilor le promovează cu privire la această temă.

 

Dumneavoastră, cardinal Turkson, preşedinte al Consiliului Pontifical al Dreptăţii şi Păcii, vă cer să aduceţi la cunoştinţa Comisiilor Dreptate şi Pace din Conferinţele episcopale, precum şi a Organismelor naţionale şi internaţionale angajate în domeniul ecologic, instituirea Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Îngrijirea Creaţiei, pentru ca, în armonie cu exigenţele şi situaţiile locale, celebrarea să fie îngrijită cum se cuvine cu participarea întregului popor al lui Dumnezeu: preoţi, călugări, călugăriţe şi credincioşi laici. În acest scop, va fi în grija acestui dicaster, în colaborare cu Conferinţele Episcopale, să realizeze oportune iniţiative de promovare şi de animare, pentru ca această celebrare anuală să fie un moment puternic de rugăciune, reflecţie, convertire şi asumare de stiluri de viaţă coerente.

 

Dumneavoastră, cardinal Koch, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, cer să luaţi contactele necesare cu Patriarhia Ecumenică şi cu celelalte realităţi ecumenice, pentru ca această Zi Mondială să poată deveni semn al unui drum parcurs împreună de toţi cei care cred în Cristos. În afară de asta, va fi de datoria acestui dicaster să se îngrijească de coordonarea cu iniţiative asemănătoare întreprinse de Consiliul Ecumenic al Bisericilor.

 

În timp ce doresc cea mai amplă colaborare pentru cea mai bună demarare şi dezvoltare a Zilei Mondiale de Rugăciune pentru Îngrijirea Creaţiei, invoc mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu Preasfânta Maria şi a sfântului Francisc de Assisi, a cărui Cântare a creaturilor inspiră atâţia bărbaţi şi femei de bunăvoinţă să trăiască în lauda Creatorului şi în respectarea creaţiei. Dă valoare acestor dorinţe binecuvântarea apostolică, pe care din inimă o împart vouă, domnilor cardinali, şi celor care colaborează în slujirea voastră.

                   Papa Francisc

 

(Traducător: pr. Mihai Pătrașcu; sursa: http://www.magisteriu.ro/scrisoarea-papei-de-instituire-a-zilei-mondiale-de-rugaciune-pentru-ingrijirea-creatiei-2015/).

 

† Trupul și Sângele Domnului (B): Pâine ruptă pentru o lume nouă (omilie)

Cina cea de Taină

Evanghelia Marcu 14,12-16.22-26: În prima zi a Azimelor, când se jertfea Paştele, discipolii săi i-au spus lui Isus: „Unde vrei să mergem să pregătim ca să mănânci Paştele?” Atunci a trimis doi dintre discipolii săi şi le-a spus: „Mergeţi în cetate şi vă va întâmpina un om care duce un urcior cu apă; mergeţi după el şi, acolo unde va intra, spuneţi stăpânului casei că învăţătorul zice: «Unde este camera mea, în care să mănânc Paştele cu discipolii mei?» El vă va arăta o sală mare la etaj, gata pregătită. Pregătiţi acolo pentru noi!” Discipolii au ieşit şi au venit în cetate. Ei au găsit după cum le spusese şi au pregătit Paştele. Şi, în timp ce mâncau, a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, le-a dat-o şi le-a spus: „Luaţi, acesta este trupul meu!” Apoi, luând potirul şi mulţumind, l-a dat lor şi au băut din el toţi. Şi le-a spus: „Acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi. Adevăr vă spun că nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăţia lui Dumnezeu!” Şi, cântând imnuri, au ieşit spre Muntele Măslinilor.

Omilie

Astăzi noi celebrăm sărbătoarea de Trupul şi Sângelui lui Cristos. Pentru a înţelege această sărbătoare, trebuie să amintim că cuvântul „trup” nu are semnificația de astăzi. În lumea Bibliei, nu înseamnă numai corpul fizic, dar toată întreaga persoană. Când citim că Isus și-a dat trupul său pentru noi şi pentru mulţime, înseamnă că și-a dat total pentru mântuirea lumii.

În prima lectură vedem poporul evreu adunat înainte lui Moise. Este istoria unui Dumnezeu care face alianță cu poporul său. Această alianţă este simbolizată de sângele vărsat pe altar apoi peste mulțime. Știm că sângele este viață. Fără cunoaşterea exact a rolului său, oamenii au văzut că pierderea sângelui conduce la moarte. În prezent, vedem că sângele dăruit poate salva o viaţa. Sângele este purtător de viață. Este deci un pact de viață care leagă pe Dumnezeu cu poporul sau. La fiecare liturghie același Dumnezeu s-a alăturat comunităţii sale reunite în numele său. Și ca evrei noi repetăm bucuria noastră de a fi iubiți şi aleși de Dumnezeu.

Scrisoare către Evrei – lectură a doua – se adresează creştinilor care au rămas fascinați pentru cultul sacrifical ebraic. Ei regretau că nu au găsit această splendoare în celebrările creștine. Ceea ce se cuvine să înțelegem este că sacrificiile vechii alianței nu au punct de plecare. Adevăratul dar al sângelui care ne face să participăm la însăși viața lui Dumnezeu este împlinită de însuși Cristos pe cruce. El ne-a smuls din ghearele răului propunându-ne să trăim în iubirea sa. Aceasta este adevăratul sacrificiul. La fiecare liturghie noi asistăm „în mod direct” la momentul în care Isus și-a dat viața sa. Este victoria vieții asupra morții și noi primim roadele sale.

Evanghelia ne vorbește despre Isus la Cina cea de Taină în seara de Joia Sfântă. Citind această relatare mai îndeaproape, remarcăm un punct care trece neobservat.  Discipolii nu spun: „pentru a mânca Paștele” dar „pentru ca tu să mănânci Paștele”. Ca și cum cina pascală ar fi fost Isus singur. Pentru evanghelist există o modalitate de a lega cina pascală ebraică de Isus. Această cină devine aceea a lui Isus: «Este Trupul meu… Este sângele meu». Ritul alianței Vechiului Testament este reluat; dar adevăratul Miel Pascal ucis şi mâncat, este Isus însuşi. El se dă pe sine însuși pentru a elibera întreaga omenire îndepărtată de Dumnezeu.

Să nu uităm, Euharistia este „sacrificiul întregii Biserici”. Aceasta ne este amintit de la ofertoriu. Acest sacrificiu nu este numai al acestei adunări al bisericii prezente. Prin această adunare, toată Biserică a înălțat rugăciunea sa spre Domnul. Și când preotul spune înainte de împărtășanie: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”, el se adresează nu numai credincioșilor prezenți dar lumii întregi. Cristos nu cere să se dea ca hrană și să fie servitorul lor. El iubește pe fiecare om cu o iubire care depășește toate câte ne-am putem imagina.

În acest mare mister al Euharistiei, există un punct important pe care nu trebuie să-l uităm: știm că în momentul consacrării pâinea și vinul devin trupul şi sângele lui Isus. Dar mai presus de toate, Domnul vrea ca lumea noastră să o consacre și să o divinizeze. El vrea ca noi înșine să o umplem de această prezență. Acest dar nu este numai rezervat celor adunați în biserică. Este pentru toți. Isus a fost trimis în lume nu pentru a o judeca dar pentru a o salva.

Iată, această masă, la care suntem invitați cu toții. Într-adevăr este momentul cel mai important din săptămână. Cristos cel înviat este acolo; se bucură. La fiecare liturghie pe care o celebrăm el ne-a iubit cum nu ne-a iubit niciodată. Cel mai mic lucru este să răspundem la această invitație. Este adevărat că unele lucruri devin dificile. Din cauza lipsei de preoţi, asistăm la o scădere așa de drastică a numărului de liturghii. Dar când nu este brutar într-un sat se organizează pentru a nu rămâne fără pâine. Astăzi Cristos se prezintă nouă ca „pâinea vie care a coborât din cer. Dacă cineva mănâncă de această pâine va trăi în veci”. Euharistia este cu adevărat un cadou extraordinar. Este un aliment pentru viaţa veşnică.

În această sărbătoare a Trupul şi Sângelui lui Cristos noi reînnoi acţiunea noastră de recunoștință pentru minunea pe care o celebrăm. Şi facem rugăciunea noastră aceea a  preotului înainte de împărtăşanie: „Eliberează-mă prin acest preasfânt trup și sânge al tău de toate fărădelegile mele și de toate relele și nu îngădui să mă despart vreodată de tine”.

(pr. Jean Compazieu [30.05.2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://dimancheprochain.org/5217-homelie-pour-la-fete-du-saint-sacrement/).

† Preasfânta Treime (B): Trimişi să arate tuturor iubirea (omilie)

Preasfânta Treime (1738-1739)
by Luca Rossetti da Orta, fresco. 
(St. Gaudenzio Church at Ivrea, Torino, Italia)

Evanghelia Matei 28,16-20: Apoi cei unsprezece discipoli au mers în Galileea, pe muntele hotărât lor de Isus. Cum l-au văzut, i s-au închinat, dar unii se îndoiau. Apropiindu-se, Isus le-a vorbit: „Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergeţi, faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să ţină toate câte v-am poruncit. Şi iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii”.

 

Omilie

 

„Când l-au văzut, s-au aruncat la pământ, deşi unii dintre ei erau în îndoială. Isus s-a apropiat de ei şi le-a spus aceste cuvinte: Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergeţi şi convertiţi popoarele, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţaţi-le să păzească toate câte vi le-am poruncit vouă şi iată, sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”.

 

Evanghelistul Matei încheie evanghelia sa cu aceste cuvinte ale lui Isus foarte solemne: sunt cuvinte care definesc Biserica şi misiunea sa. Lui Isus „i-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ”: această „domnie universală” este rădăcina din care izvorăşte universalitatea misiunii. Acest întreg discur al lui Isus este dominat de ideea de plinătate şi de universalitate: adjectivul „tot” apare de patru ori (toată puterea, toate popoarele, tot ce v-am poruncit, toate zilele). A face ucenici dintre toate popoarele nu înseamnă, în mod necesar, că toţi trebuie să se convertească. Ceea ce este important este ca poporul lui Dumnezeu să fie format „dintre toate neamurile”: cel puţin o minoritate, dar dintre toate popoarele.

 

Scopul misiunii este „să facă ucenici”. Expresia este bogată de toată semnificaţia pe care „ucenicul” o are în evanghelie. Ucenicii trebuie să înveţe: dar nu sunt învăţători, rămân ucenici. Nu învaţă ceva ce este al lor, dar numai „tot ceea ce el le-a poruncit”. Este o învăţătură, aşadar, în cea mai absolută fidelitate şi dependenţă: se naşte dintr-o ascultare şi din a fi ucenici.

 

„Voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor”: aceasta este afirmaţia cu care Matei încheie evanghelia. Domnul înviat nu a plecat, dar a rămas. Promisiunea pe care numele lui Isus o includea („Emanuel, Dumnezeu cu noi”) este menţinută. Numele lui Dumnezeu continuă să fie „iată-mă”. Dar punctul pe care liturgia îl subliniază în mod deosebit este un altul. Ucenicul nu este botezat în numele lui Isus, şi nici în numele lui Dumnezeu: este botezat „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.

 

Existenţa creştină începe – şi se dezvoltă – în numele lui, adică în relaţie cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul. „În numele” nu înseamnă doar „cu autoritatea lui”, dar „în comuniune cu”. Împărţit în numele sfintei Treimi, botezul ne introduce în dialogul de iubire dintre Persoanele divine.

 

Fragmentul lui Matei ne ajută să devenim conştienţi despre concepţia creştină de Dumnezeu: un Dumnezeu care este iubire şi dialog, nu numai pentru că ne iubeşte şi dialoghează, dar pentru că în sine însuşi este un dialog de iubire. Dar aceasta nu reînnoieşte numai concepţia noastră despre Dumnezeu, ci şi adevărul despre noi înşine. Dacă Biblia repetă că trebuie să trăim în iubire, în dialog şi în comuniune, este pentru că ştie că suntem cu toţii „chipul lui Dumnezeu”. A-l întâlni pe Dumnezeu, a face experienţa lui Dumnezeu, a vorbi despre Dumnezeu, a-l preamări pe Dumnezeu, toate acestea înseamnă – pentru un creştin care ştie că Dumnezeu este Tată, Fiu şi Duh – a trăi într-o constantă dimensiune de iubire, de dialog şi de dăruire.

 

Sfânta Treime este un mister cu adevărat plin de lumină: descoperindu-ni-l pe Dumnezeu, ne-a descoperit cine suntem noi.

(pr. Bruno Maggioni [11.06.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=7411).
 

Toate Documentele Catolice [Documenta Catholica Omnia] - Un sait bun...

 

 

 

 

http://www.documentacatholicaomnia.eu/

Miercurea Cenușii – Cenușa în Biblie și în istoria Bisericii

 

Începe perioada Postul Paștelui. Ce este Postul Mare? Este o perioadă specială din anul liturgic, în care poporul creştin se pregăteşte să celebreze Misterul Paştelui; este timp favorabil pentru a rămâne alături de Cristos care pe cruce săvârşeşte sacrificiul vieţii sale pentru întreaga omenire (cf. In 19,25).

Prima zi din această perioada de post este marcată de Miercurea Cenuşii. În această zi credincioşii primesc la biserică cenuşă pe cap, în semn de pocăinţă.

Cenuşa în Biblie. Originea obiceiului folosirii cenuşii în ritualuri religioase se pierde în negura preistoriei, dar găsim referinţe la această practică în tradiţia noastră religioasă descrisă în Vechiul Testament. Profetul Ieremia, de exemplu, cheamă la pocăinţă astfel: „Fiica poporului meu, încinge-te cu sac şi-ţi presară cenuşă pe cap” (Ier 6,26). Profetul Isaia, pe de altă parte, critică folosirea sacului şi a cenuşii, ca fiind nepotrivite pentru a-i fi pe plac lui Dumnezeu, dar astfel el ne arată că această practică este binecunoscută în Israel: „Este oare acesta un post care îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?” (Is 58,5). Profetul Daniel îi cere lui Dumnezeu să salveze Israelul, cu sac şi cenuşă ca semn al pocăinţei Israelului: „Şi mi-am îndreptat faţa către Domnul Dumnezeu, stăruind în rugăciune şi în rugi fierbinţi, cu post, sac şi cenuşă” (Dan 9,3). Poate cel mai cunoscut exemplu de pocăinţă din Vechiul Testament implică de asemenea sac şi cenuşă. Când profetul Iona ascultă în sfârşit porunca lui Dumnezeu şi predică în marea cetate Ninive, predicarea lui este uimitor de eficientă. Cuvintele mesajului său sunt duse până la rege. „Şi a ajuns vestea până la regele Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său, şi-a lepădat veşmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă” (Iona 3,6). În Cartea Iuditei găsim acte de pocăinţă care specifică faptul că cenuşa era pusă pe capetele oamenilor: „Şi tot Israelul, bărbaţi, femei şi copii, locuitori ai Ierusalimului, au căzut cu faţa la pământ în templu, şi-au presărat cenuşă în cap şi au întins mâinile înaintea Domnului” (Idt 4,11; vezi şi 4,15 şi 9,1).

Chiar înainte de perioada Noului Testament, rebelii care luptau pentru independenţa evreilor, macabeii, se pregăteau pentru luptă folosind cenuşă: „Şi au postit în ziua aceea şi s-au îmbrăcat cu saci şi cenuşă au pus pe capetele lor şi şi-au rupt hainele” (1Mac 3,47; vezi şi 4,39). În Noul Testament, Isus se referă la folosirea sacului şi cenuşii ca semne ale pocăinţei: „Vai ţie, Corazin, vai ţie, Betsaida! Căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi în Sidon minunile săvârşite în voi, de mult ar fi făcut pocăinţă în sac şi cenuşă” (Mt 11,21; Lc 10,13).

Cenuşa în istoria Bisericii. În ciuda tuturor acestor referinţe din Scriptură, există puţine relatări privind folosirea cenuşii în Biserică în primul mileniu de creştinism. Thomas Talley, un expert în istoria anului liturgic, afirmă că prima liturgie databilă clar a Miercurii Cenuşii, în care se vorbeşte despre presărarea cenuşii, se găseşte într-o carte liturgică din anul 960. Înainte de aceasta, cenuşa a fost folosită ca semn de admitere în Ordinul Penitenţilor. În secolul al VI-lea, ritul mozarabic spaniol cerea marcarea frunţii cu cenuşă când se accepta o persoană grav bolnavă în Ordinul Penitenţilor. La începutul secolului al XI-lea, abatele Aelfric nota că există obiceiul ca toţi credincioşii să ia parte la o ceremonie în Miercurea dinaintea Postului, care includea impunerea cenuşii. Spre sfârşitul acelui secol, Papa Urban al II-lea cerea folosirea generală a cenuşii în acea zi. Doar mai târziu această zi avea să fie numită Miercurea Cenuşii.

La început, clericii şi bărbaţii aveau cenuşa presărată pe capetele lor, în timp ce femeilor li se făcea semnul crucii cu cenuşă pe frunte. În cele din urmă însă ritualul folosit pentru femei a ajuns să fie folosit şi pentru bărbaţi. În secolul al XII-lea, s-a dezvoltat regula ca cenuşa să fie obţinută prin arderea ramurilor de palmier de la Duminica Floriilor din anul anterior. Multe parohii îi invită şi astăzi pe credincioşi să vină cu aceste ramuri de palmier la biserică, înainte să înceapă Postul, pentru un ritual de ardere a acestor ramuri după Liturghie[1].

Preotul pune cenuşă pe capul tuturor celor prezenţi care se apropie de el, spunând fiecăruia: „Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie” (Mc 1,15).

Vă doresc un timp de post binecuvântat,

cu pace și bucurie în Domnul

cel care pentru noi și a noastra mântuire

a pătimit și a murit pe lemnul crucii!

---

[1] Cf. http://lumea.catholica.ro/2009/02/miercurea-cenusii-poarta-de-intrare-in-postul-mare/

 

† Sfânta Maria, Născătoarea de Dumnezeu: Maria, păstrătoarea Cuvântului (omilie) - Anul Nou

Sfânta Maria, Născătoarea de Dumnezeu
Madonna del Riposo - de Roberto Ferruzzi

Evanghelia – Luca 2,16-21: Au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle. După ce l-au văzut, au făcut cunoscut ceea ce li se spusese despre acest copil. Toţi cei care auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Maria însă păstra toate aceste cuvinte, meditându-le în inima ei. Apoi păstorii s-au întors, preamărindu-l şi lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit şi au văzut, după cum le-a fost spus. Când s-au împlinit opt zile, a fost circumcis şi i s-a pus numele Isus, aşa cum a fost numit de înger mai înainte de a fi fost zămislit.

Omilie

 

Evanghelia sărbătorii Sfintei Fecioare Maria, Maica lui Dumnezeu – prima azi a Anului Nou – este o parte din evanghelia Crăciunului. Şi acest lucru este deja semnificativ. Copilul şi mama nu se pot separa. În evanghelia de astăzi Mama este amintită cu discreţie, ca totdeauna. Mama este în umbra Fiului. Dar nici un loc nu este mai luminos decât acesta. În fragmentul evanghelic de astăzi, care vorbeşte mai ales despre Isus, Mama este amintită de trei ori: păstorii au găsit pruncul şi pe mama sa; după ce au trecut cele opt zile prescrise pentru circumcizie, i-a fost dat copilului numele „Isus”, „aşa cum a fost numit de înger înainte de a fi zămislit în sânul mamei”; Maria, din partea sa, păstra toate aceste lucruri şi medita la ele în inima sa.

 

Nota cea mai importantă este aceasta din urmă. Uimirea Mariei se distinge de uimirea generală. Şi Maria aude cuvintele („toate aceste cuvinte”), care explică evenimentul pe care ea îl vede şi îl trăieşte. Cuvinte, pe care ea le păstrează în inima sa, în sine. Cuvintele, care în alţii trezesc uimire, în ea devin ascultare conştientă, gânditoare şi inteligentă: inima indică toate acestea. Cuvântul „a păstra” – este singurul verb la indicativ şi, prin urmare, conduce toată fraza – nu spune simplu „a aminti”, dar subliniază grija şi atenţia, ca atunci când ai în mâini un lucru preţios. Ascultarea interioară a Mariei este prelungită, nu doar de un moment, cum sugerează verbul atunci când este la perfect. „Meditându-le” spune apoi că păstrarea Mariei nu este o conservare pasivă, inertă, ci o păstrare activă şi vie, care leagă şi confruntă un lucru cu altul (acesta este sensul verbului grec: confruntare, comparare), căutând să înţeleagă logica profundă, direcţia şi adevărul lucrurilor care pot să pară fără nici o legătură sau de-a dreptul în contrast unele cu altele. Este exact ce face Maria auzind, pe de o parte, cuvintele care proclamă gloria Pruncului (cuvinte auzite de ea însăşi de la înger la buna vestire) şi, pe de altă parte, văzând „un prunc înfăţat în scutece şi pus într-o iesle”. Este obişnuinţa tensiune dintre măreţie şi micime, glorie şi sărăcie, care constituie urzeala evenimentului creştin. Ascultarea Mariei devine aşadar o interpretare adevărată şi proprie care face lumină asupra misterului lui Isus. Maria nu este doar Mama lui Isus, îi este şi cea mai profundă interpretă.

(pr. Bruno Maggioni [01.01.2006]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=5917).
  

Scrisoare pastorală – Crăciun 2014 ( † Petru Gherghel )

Ep. Petru Gherghel

Pregătiţi-vă să-l întâmpinăm pe Domnul,

care vine la noi, împreună cu noul nostru

fericit Anton Durcovici

El este bucuria şi fericirea noastră!

Timpul Adventului, care a început de câteva zile, este un timp de pregătire la o nouă întâlnire cu iubirea Tatălui, care ne iubeşte atât de mult încât ni l-a dat pe însuşi Fiul său unic şi ni-l oferă mereu ca prin el să avem viaţă şi s-o avem din belşug (cf. In 3,16; 10,10).

Ne pregătim, aşadar, să-l întâlnim pe Domnul, pe Isus, Mântuitorul făgăduit, care a ales să se facă asemenea nouă, pentru ca noi să putem deveni ca el şi prin el fii ai aceluiaşi Părinte ceresc.

Ne pregătim să-l întâlnim pe însuşi Fiul lui Dumnezeu sub chipul unui prunc, aşezat pe braţele Maicii sale, semnul celei mai mari minuni din istoria mântuirii, în care descoperim iubirea infinită a lui Dumnezeu, făcută vizibilă pe pământ.

Crăciunul, ziua de naştere a pruncului Isus, a îmbucurat şi continuă să îmbucure inimile tuturor oamenilor, care descoperă în el toată iubirea şi tot sensul existenţei noastre.

Crăciunul rămâne dovada legăturii omului cu Dumnezeu şi a lui Dumnezeu cu făpturile sale.

Spre acest eveniment şi mister al istoriei ne pregăteşte, an de an, toată învăţătura Vechiului Testament, toţi profeţii şi toţi cei care, inspiraţi de Dumnezeu, au alimentat speranţa izbăvirii din păcat, a mântuirii şi a fericirii adevărate.

Tota pulchra (de pr. Alessandro Borroni) [muzică sacră]

 



[în latină]

 

Tota pulchra es, Maria,
et macula originalis non est in te.
Vestimentum tuum candidum quasi nix,

et facies tua sicut sol.
Tota pulchra es, Maria,
et macula originalis non est in te.
Tu gloria Jerusalem, tu laetitia Israel,
tu honorificentia populi nostri.
Tota pulchra es, Maria.

[în românește]

Toată frumoasă eşti Marie,
şi prihană strămoşească nu este în tine!
Tu, eşti slava Ierusalimului;
tu eşti bucuria lui Israel;
tu eşti cinstea neamului nostru;
tu eşti mijlocitoarea păcătoşilor.
O, Marie, o, Marie!
Fecioară preaînţeleaptă,
Maică preaîndurată.
Roagă-te pentru noi,
mijloceşte pentru noi,
la Domnul Isus Cristos!

† Duminica a 33-a de peste an: Curajul iubirii (omilie)



Plata (1630-1635) - de Georges de La Tour, olio su tela

Evanghelia Matei 25,14-30: Tot la fel, un om, fiind gata de plecare într-o călătorie, şi-a chemat servitorii şi le-a încredinţat bunurile sale. Şi unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după propria pricepere. Apoi a plecat. Îndată cel care primise cinci talanţi s-a dus, a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci. La fel cel cu doi talanţi, a câştigat alţi doi. Dar cel care primise unul, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns banii stăpânului său. După mult timp a venit stăpânul acelor servitori şi le-a cerut cont. Venind cel care primise cinci talanţi a adus alţi cinci talanţi spunând: «Stăpâne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat». Stăpânul i-a zis: «Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră în bucuria stăpânului tău!» Venind apoi cel cu doi talanţi a spus: «Stăpâne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat». Stăpânul i-a zis: «Bine, servitor bun şi credincios! Peste puţin ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intră în bucuria stăpânului tău!» În sfârşit a venit şi cel care primise un talant şi a zis: «Stăpâne, ştiam că eşti un om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat şi, pentru că m-am temut, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai ce este al tău!». Dar stăpânul i-a răspuns: «Servitor rău şi leneş! Ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat. Deci trebuia să depui banii mei la bancheri, iar la întoarcerea mea, aş fi retras ce este al meu cu dobândă. Aşadar, luaţi de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi! Pentru că oricui are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel care nu are, se va lua şi ceea ce are. Iar pe servitorul netrebnic aruncaţi-l afară în întuneric: acolo va fi plânset şi scrâşnirea dinţilor».

 

 

Omilie

 

„Talanţii” (contrar a ceea ce se spune adesea) nu sunt darurile şi capacităţile (inteligenţa sau altceva) pe care Dumnezeu le-a dat fiecăruia. Sunt mai degrabă responsabilităţile pe care suntem chemaţi să ni le asumăm. De fapt parabola relatează că stăpânul a dat „unuia cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după propria pricepere”.

 

Primii doi servitori sunt imaginea hărniciei şi a angajării: investesc ceea ce le-a fost încredinţat şi dau înapoi dublu de cât au primit; de aceea sunt numiţi „buni şi credincioşi”. Al treilea în schimb este leneş, pasiv: nu investeşte, nu-şi asumă riscuri, dar se limitează să „păstreze”, şi deci este definit „rău şi leneş” şi „bun de nimic”. Contrastul este aşadar între hărnicie şi lene.

 

În economia parabolei, însă, este clar că atenţia trebuie să cadă mai ales asupra comportamentului slujitorului rău.

 

Slujitorul leneş are o idee a sa de Dumnezeu, aceea despre un stăpân aspru care seceră unde n-a semănat şi adună acolo unde nu a împrăştiat. Într-o astfel de concepţie despre Dumnezeu există loc numai pentru teamă şi respectarea cu scrupulozitate a ceea ce este prescris: numic mai mult şi nimic mai puţin. Servitorul nu intenţionează să rişte, şi pune la sigur banul, crezându-se drept atunci când poate să dea înapoi stăpânului cât a primit. Se consideră fără datorii: „Mi-a fost teamă, m-am dus şi am ascuns talantul tău în pământ: iată, ai ce este al tău!”

 

Dar este o reacţie greşită. Cel care ascultă parabola este invitat de Isus să schimbe perspectiva. Nu perspectiva unei ascultări meschine şi a fricii, dar perspectiva iubirii, care este fără calcule (nu se limitează să recunoască ceea ce a primit), dar şi fără frică.

 

Slujitorul din parabolă a rămas paralizat de teama că trebuie să dea cont. Frica l-a paralizat şi l-a făcut să demisioneze, fiind incapabil să-şi asume vreun risc. Şi astfel a devenit un birocrat fără a întreprinde ceva.

 

Parabola, aşadar, are scopul să ne facă să înţelegem adevărata natură a raportului dintre Dumnezeu şi om. Această relaţie este cu totul contrară fricii şi temerii servile. Ucenicul lui Isus trebuie să se mişte într-un raport de iubire, din care pot să iasă curajul, generozitatea, libertatea, chiar curajul de a accepta riscurile necesare.

 

(pr. Bruno Maggioni [13.11.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:

http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=5579).

 

 

Fericirile!

 

Fericirile...

 

Fericirile (Mt 5,3-12)

 

Fericiți cei săraci în duh,

pentru că a lor este împărăția cerurilor.

Fericiți cei care plâng,

pentru că ei vor fi mângâiați.

Fericiți cei blânzi,

pentru că ei vor moșteni pământul.

Fericiți cei cărora le este foame și sete de dreptate

pentru că ei se vor sătura.

Fericiți cei milostivi,

pentru că ei vor afla milostivire.

Fericiți cei curați la inimă,

pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu.

Fericiți făcătorii de pace,

pentru că ei vor fi numiți fiii lui Dumnezeu.

Fericiți cei persecutați din cauza dreptății,

pentru că a lor este împărăția cerurilor.

Fericiți sunteți când vă vor insulta, vă vor persecuta și,

mințind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea.

Bucurați-vă și veseliți-vă, căci răsplata voastră mare este în ceruri;

căci așa i-au persecutat pe profeții dinaintea voastră.

 



† Sfințirea Bazilicii din Lateran [9 noiembrie 2014]: În casa Tatălui (omilie)

Bazilica Sfântul Ioan Botezătorul din Lateran

Inscripția de pe bazilică în latinește: „Mama și capul tuturor bisericilor din orașul Roma şi de pe tot pământul”.



Evanghelia – Ioan 2,13-22: Paștele iudeilor era aproape, iar Isus a urcat la Ierusalim. Și a găsit în templu vânzătorii de boi, de oi și de porumbei și pe schimbătorii de bani șezând acolo. Făcând un bici din funii, i-a alungat pe toți din templu, la fel ca și oile și boii; a împrăștiat monedele schimbătorilor de bani și a răsturnat mesele, iar celor care vindeau porumbei le-a zis: „Luați acestea de aici! Nu faceți casa Tatălui meu casă de negustorie”. Discipolii lui și-au adus aminte că fusese scris: «Zelul pentru casa ta mă mistuie». Așadar, l-au întrebat iudeii și i-au zis: „Ce semn ne arăți că ai dreptul să faci acestea?” Isus le-a răspuns: „Dărâmați acest templu și în trei zile îl voi ridica!” Așadar, i-au zis iudeii: „Acest templu a fost construit în patruzeci și șase de ani și tu în trei zile îl vei ridica?” Însă el vorbea despre templul trupului său. Deci, când a înviat din morți, discipolii lui și-au amintit că a spus aceasta și au crezut în Scriptură și în cuvântul pe care îl spusese Isus.

 

Isus alungă vânzătorii din templu (1610-1615) - 
de  Cecco del Caravaggio

 

Omilie

 

 

Astăzi este sărbătoarea sfinţirii bazilicii Sfântul Ioan Botezătorul din Lateran, biserica cea mai veche din Occident, sediul episcopului Romei. Fragmentul evanghelic ales pentru această celebrare povesteşte un gest săvârşit de Isus la Ierusalim cu ocazia sărbătorii iudaice a Paştelui (In 2,13-22). Întrând în templu, el vede în „atriul neamurilor” – spaţiu rezervat non-evreilor – că a fost transformat în loc de vânzare a animalelor pentru jertfe: un loc pe care Dumnezeu l-a voit ca şi „casă de rugăciune pentru toate naţiunile” şi ajuns o piaţă. Atunci zelul, iubirea arzătoare a lui Isus faţă de Dumnezeu, Tatăl său şi pentru casa sa se dezlănţuie cu forţă: „făcând un bici din funii, i-a izgonit pe toţi afară din templu, împreună cu oile şi boii, a aruncat pe jos banii schimbătorilor şi le-a răsturnat tarabele”.

 

Este vorba despre un gest profetic, scandalos, care dă peste cap obiceiurile fixate de tradiţie şi actualizează profeţia lui Ieremia împotriva templului. Isus acţionează astfel ca să amintească faptul că templul este locuinţa lui Dumnezeu; pentru a vesti cu urgenţă că a sosit ceasul profeţit de Zaharia, în care popoarele păgâne aveau să urce la Ierusalim la sfârşitul timpurilor, ceasul în care „în casa Domnului nu va mai fi nici un vânzător” (Zah 14,21); şi pentru a arăta că el poate cere respectarea voinţei lui Dumnezeu cu privire la locul, definit cu autoritate, „casa Tatălui meu”.

 

Acest gest trezeşte imediat o întrebare din partea iudeilor prezenţi: „Prin ce semn ne arăţi că ai dreptul să faci astfel de lucruri?”. Isus, drept răspuns, ridică vălul de pe propria identitate: „Distrugeţi acest templu [literar „acest sanctuar”, locul cel mai intern al templului, spaţiul prezenţei lui Dumnezeu, pentru credincioşii evrei] şi în trei zile îl voi ridica din nou”. Iată revelaţia decisivă: de acum locuinţa lui Dumnezeu nu se mai găseşte în templul de la Ierusalim, dar trupul lui Isus este adevărata locuinţă a lui Dumnezeu: „el vorbea despre templul trupului său”.

 

Dumnezeu este prezent oriunde, dar există un loc în care el locuieşte în mod unic şi special: dacă în vechea economie acest loc era templul din Ierusalim, acum este Isus Cristos, locul Dumnezeului invizibil, omul care ne-a vorbit definitv despre Dumnezeu.

 

Gestul şi cuvintele lui Isus manifestă celui care are o inimă inteligentă şi capabilă de a asculta existenţa unui templu nou, nefăcut din pietre, dar constituit de trupul lui Isus: trupul lui Isus din Nazaret, Fiul preaiubit al lui Dumnezeu, Cuvântul său făcut trup; trupul lui Cristos mort şi înviat care este locul de întâlnire, alianţa şi comuniunea dintre Dumnezeu şi oameni.

 

În ziua în care celebrăm sărbătoarea sfinţirii unui loc de cult, această pagină evanghelică ne îngăduie să descoperim adevărul profund al liturgiei creştine, sintetizată de Isus puţin după aceea, în dialogul cu samariteana: „Femeie, însă vine ceasul – și acum este – când adevărații adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr” (In 4,23), adică în Duhul Sfânt şi în Isus Cristos, care este Adevărul. Sau, cum spune apostolul Paul, locul de cult al creştinului în profunditate nu mai este un templu din piatră, dar persoana noastră, trupul lui Cristos şi templul Duhului Sfânt.

 

În trupul nostru suntem chemaţi să-i oferim lui Dumnezeu adevărata jertfă, aceea a vieţii noastre de fiecare zi; să trăim acea iubire arzătoare pentru Dumnezeu şi pentru oameni care a fost motivul ultim al vieţii, morţii şi învierii lui Isus.

 

(pr. Enzo Bianchi [2008]; trad. pr. Isidor Chinez).