 |
| Isus se întâlnește cu Nicodim. |
Asupra păcatului
nostru strălucește milostivirea sa
pr. Isidor
Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (11 martie 2018)
Lecturi: 2Cronicilor 36,14-16.19-23; Efeseni 2,4-10; Evanghelia Ioan 3,14-21.
Evanghelia Ioan 3,14-21: În acel timp, Isus i-a spus lui Nicodim: „După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă viaţa veşnică. Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este judecat, însă cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu. Aceasta este judecata: lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face fapte rele urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu-i fie descoperite faptele. Însă oricine face adevărul vine la lumină, ca să se vadă că faptele sale sunt făcute în Dumnezeu”.
Omilie
La jumătatea Postului liturgia ne oferă
o invitație la încredere și bucurie căci este duminica „laetare”
[bucură-te]. „Bucură-te, Ierusalime…; bucurați-vă și
veseliți-vă…”, după cum ne îndeamnă antifonul de la intrare (cf. Is 66,10-11).
Violet este Haina preotului este violet în Post: culoarea pocăinței și a luptei
împotriva răului. Astăzi se substituie culoarea roz ce face să se întrevadă
sărbătoarea Paștelui pentru că peste două săptămâni începe cu Duminica
Floriilor indicând culmea iubirii atinsă de Dumnezeu pentru omenire. Este vorba
despre milostivirea lui Dumnezeu, este dragostea necondiționată pentru om.
Autorul primei lecturi luată din Cartea a doua a Cronicilor (2Cr 36,14-16.19-23) exprimă o judecată severă asupra istoriei lui Israel și asupra infidelității poporului: când s-a îndepărtat de alianța și prietenia cu Domnul distrugerea lui a fost mare. Nabucodonosor, regele babilonienilor, a ocupat și a incendiat Ierusalimul, a masacrat poporul evreu, acum redus la o comunitate mică și săracă, persecutată de samariteni; restul poporului a fost purtat în robia din Babilon [598 i. C.], departe de țară. Dar chiar şi în întunericul cel mai mare milostivirea Domnului dă o speranță prin profetul Ieremia care anunță sfârșitul exilului (vv. 19-21). Dumnezeu nu abandonează poporul său. „Îi era milă de poporul său şi de lăcaşul său” (v. 15). În cele din urmă ni se vorbește despre bucuria celor exilați liberi să se întoarcă în patria lor. „Aşa vorbeşte Cirus, regele perşilor: «Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate domniile pământului şi m-a însărcinat să-i construiesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Oricine dintre voi este din poporul său, Domnul Dumnezeul său să fie cu el: poate pleca acolo!»” (v. 23). Edictul lui Cirus proclamă [în anul 538 înainte de Cristos] libertate evreilor și reconstruirea templului. Ușa casei Domnului rămâne mereu deschisă. Mesajul este clar: istoria lui Dumnezeu cu poporul ales continuă să rămână stabilită în ciuda imensității păcatului poporului. Este milostivirea lui Dumnezeu.
În Scrisoarea către Efeseni (Ef 2,4-10), Paul pune bunătatea lui Dumnezeu la originea acțiunii sale salvifice: „Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru marea sa iubire cu care ne-a iubit, pe când noi eram morţi din cauza greşelilor noastre, ne-a readus la viaţă împreună cu Cristos” (vv. 4-5). Locul unde se experimentează această milostivire este Biserica. Mântuirea este descrisă ca o trecere de la moarte la viață. „Prin har aţi fost mântuiţi” (v. 5). Este darul gratuit din bunătatea lui Dumnezeu. Prin botez participăm la victoria lui Cristos asupra morții, avem viața nouă; puterea învierii se va extinde și la trupurile noastre. Dumnezeu este bogat în mărinimie: „ca să arate […] bogăția nesfârşită a harului său prin bunătatea faţă de noi în Cristos Isus” (v. 7). Omul cu puterile sale nu reușește să iasă din păcat. Numai ajutat de mâna Domnului se poate ridica. Mântuirea, la care ne cheamă Domnul, nu este o construcție a mâinilor noastre; este opera iubirii milostive a lui Dumnezeu. Sfântul Paul contemplă iubirea divină ce se comunică la toți oamenii ca o bogăție de nestăvilit ce se manifestă mai ales ca un dar al lui Dumnezeu făcut prin Fiul său Isus.
Evanghelia după Ioan (In 3,14-21) ne invită să privim îndelung la iubirea imensă a lui Dumnezeu manifestată în crucea lui Isus Cristos. „După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului” (v. 14). În opera lui Isus, iubirea s-a arătat în mod palpabil și concret prin darul lui Cristos pe cruce. Biserică se bucură pentru că prin crucea lui Isus și-a redobândit libertatea. Semnul prin care Dumnezeu şi-a manifestat iubirea sa faţă de noi este crucea lui Cristos. Apostolul Ioan a fost martor la părimirea şi moartea lui Isus pe Golgota, în acea vineri, din ajunul Paştelui ebraic, de la 7 aprilie, a anului 30 după Cristos. El a văzut suferinţa lui Isus, dispreţul pe care el l-a suportat din partea călăilor şi mai ales acel chin rușinos și teribil – acea „pedeapsă crudă și oribilă”, cum o definește Cicero (Contro Verre II,5,165) – care a fost crucea. A văzut scena cu ochii săi dar, după învierea lui Isus, ajunge să citească altfel decât ceilalți evangheliști. În aceste evanghelii Isus a anunţat de trei ori „necesitatea” patimii, morții şi învierii, şi de trei ori acest anunţ i-a îngrozit pe discipolii săi (cf. Mc 8,31-33). A patra evanghelie – aceea a sfântului Ioan – specifică de fiecare dată când a vorbit despre cruce o face cu un alt limbaj: ceea ce pentru evangheliștii Matei, Marcu și Luca era o rușine, un chin, pentru Ioan, în schimb, devine o „înălțare”, adică glorificare. Evanghelistul a înţeles aceasta după evenimentele pătimirii şi învierii lui Isus din morţi.
Isus, agăţat de lemn, este înălțat de pe pământ, dar pentru Ioan această înălțare de pe pământ nu este doar fizică, ci o înălțare glorioasă a lui Dumnezeu. Pentru Ioan „a fi ridicat” este a fi „glorificat”: fiind pe cruce înseamnă a fi la dreapta Tatălui. Pe cruce murea un om singur, abandonat, dar acest om istorisea că „nimeni nu are o iubire mai mare decât aceasta: ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (In 15,13). În a patra evanghelie crucea şi Paștele sunt același mister, sunt ceasul pătimirii, ceasul epifaniei [arătării] iubirii.
În concluzia pentru toţi: „într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (v. 16). Nu l-a cruţat pe propriul său Fiu ci l-a dat moarte ca jertfă pentru răscumpărarea noastră. Pe Calvar toţi am fost recuceriţi de acel Isus care continuă să atragă de sus cu iubirea sa. „Peste păcatul şi răutatea lumii străluceşte mereu lumina iubirii lui Dumnezeu”. Este afirmaţia scriitorului francez Francois Mauriac. Harul lui Dumnezeu ne smulge din răul și din moartea noastră și ne conduce spre viață. „Între lumea păgână și Dumnezeu există numai o singură legătură: crucea lui Cristos”, scria cardinalul Daniélou. Isus este semnul viu al iubirii Tatălui ce se manifestă în milostivire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu