Înviaţi cu Cristos (In 20,1-9) - Duminica de Paşti

„A văzut că piatra fusese înlăturată de pe mormânt” (In 20,1). Totul din fugă. Mormântul era gol. O veste cutremurătoare şi fascinantă aleargă fără oprire din ziua în care mormântul gol a surprins lumea. O piatră mare fusese pusă pe mormânt ca să închidă pentru totdeauna gura aceluia care strigase istoriei: curaj!

Maria, suprinsă în faţa acestui fapt de neînţeles, duce mărturia sa ne mai auzită, tuturor trecătorilor prin timp: „L-au luat pe Domnul din mormânt” (In 20,2). Găsise mormântul golit, pe care ea îl credea plin de moarte. Nu reuşea să se convingă pe sine, nici discipolii nu reuşeau să înţeleagă ce înseamnă a învia din morţi.

Pe Cruce, Dumnezeu a ales tragicul

Caravaggio - Coborarea de pe Cruce

 De multe ori, creştinismul a fost asociat cu filozofia stoică din Antichitate. În fapt, se pot stabili anumite corespondenţe între terapia filozofică prin „exerciţii spirituale“ a lui Epictet şi Marc Aureliu şi versiunea creştină a exerciţiilor spirituale, canonizată în Occident de către Sf. Ignaţiu de Loyola. Detaşarea „filozofică“ faţă de propria viaţă, în perspectiva imensităţii lumii, antrenarea atenţiei pentru a rămîne concentrată asupra clipei de faţă, meditaţia in articulo mortis pentru dobîndirea discernămîntului asupra celor mai înţelepte alegeri, practica examenului de conştiinţă pentru obţinerea auto-controlului, exerciţiul meditativ cu sprijinul imaginaţiei şi al reflecţiei discursive – toate aceste practici sînt comune atît tradiţiei stoice, cît şi spiritualităţii creştine (aceste practici au fost răspîndite în creştinismul occidental mai ales datorită Exerciţiilor spirituale ale Sf. Ignaţiu de Loyola, fondatorul ordinului iezuit).

Cu suliţi lungi

Cu suliţi lungi, cu săbii grele
ostaşii unui sfânt sobor
te-au dus în faţa judecăţii
pe tine, Salvatorul lor!

În jurul tău s-au strâns bătrânii,
învăţătorul vechii Legi.
Iar tu ai stat cu mâini legat,
tu, Creatorul lumii-ntregi.

Pilat, în togă purpuree,
privi de sus cu chip de leu.
Şi nu ştia c-avea în faţă
pe Împăratul Dumnezeu.

Pe drumul trist te-au plâns trudiţii
şi-au râs cei mândri şi bigoţi.
Iar tu urcai scăldat în sânge
s-aduci iertare pentru toţi.

Te-ai aşezat cu braţe-ntinse
să aperi un pământ pierdut,
căci numai tu ştiai că-n lume
n-avem alt preţ, n-avem alt scut.

De-atunci mereu lovim în tine
şi te gonim cu ură grea.
O, cât ai îndurat, Isuse,
ca să câştigi iubirea mea!
 
Costache Ioanid

Vinerea Sfântă

Încă din cele mai vechi timpuri, Biserica nu celebrează Sfânta Litughie astăzi şi mâine. Stă în contemplaţie. În această primă zi a Triduum-ului Pascal creştinii contemplă glorioasa pătimire a Domnului. Trădarea lui Isus, prinderea, condamnarea, execuţia lui Isus pe vârful Golgotei ne introduc în centrul misterului suferinţei şi morţii răscumpărătoare. E o moarte înfruntată din iubire faţă de Tatăl şi faţă de toţi oamenii străpunşi de păcat. Astăzi Biserica celebrează moartea victorioasă a lui Cristos care comunică oamenilor mântuirea. Viaţa noastră îl costă pe Cristos viaţa sa. Ne-o oferă pe altarul crucii. Astfel putem face trecerea de la această lume a păcatului şi a morţii la viaţa lui Dumnezeu.

Cu toată simplitatea şi austeritatea sa – altarul nu are nimic pe el: nici cruce, nici sfeşnice, nici feţe de altar – liturgia Vinerii Sfinte nu are tonul liturgiei funebre. Meditând la moartea Domnului şi cu sentimentul uman lovit de durerea unei morţi atât de crude, Biserica celebrează astăzi o sărbătoare. E sărbătoarea victoriei lui Cristos cel Răstignit asupra păcatului, a manifestării supreme a iubirii divine care învinge moartea, care în sângele lui Cristos ne redă viaţa şi mântuirea.

Celebrarea liturgică din această seară este formată din trei părţi:

-        Mai întâi: Liturgia Cuvântului când vom asculta împreună pe profetul Isaia, apostolul şi pe evanghelistul Ioan vorbind acest cutremurător eveniment al istoriei mântuirii noastre: suferinţa, moarea şi înmormântarea lui Isus Cristos. Devenind mai sensibili la misterul Crucii lui Cristos ascultând cuvintele de la omilie, conştienţi de valoarea salvifică universală a operei de răscumpărare a Domnului, ne vom uni în rugăciune comună implorându-l pe Dumnezeu pentru toţi, nu numai pentru Biserică, pentru ierarhie, pentru cei botezaţi şi catecumeni, dar şi pentru cei care nu fac parte din Biserică: pentru evrei, păgâni, atei…

-        Partea a doua a celebrării liturgice din această seară este: Adorarea Sfintei Cruci. Este momentul răspunsului concret pe care Biserica îl dă lui Cristos; adoraţia voind să fie o atitudine personală de adeziune şi iubire, alegerea radicală în viaţă a Crucii şi împlinirea în propria persoană a ceea ce lipseşte pătimirii lui Cristos.

-        Liturgia Vinerii Sfinte se încheie cu distribuirea Sfintei Împărtăşanii. Celebrarea Vinerii Sfinte nu este o simplă ceremonie de amintire. Este retrăire a misterului Domnului, este împărtăşirea cu Cristos care se oferă pentru noi ca jertfă Tatălui. Purificaţi de păcate prin sacramentul spovezii, împăcaţi cu Tatăl prin jertfa Fiului, participăm la însăşi viaţa lui Cristos mort şi înviat, primind Trupul său în Sfânta Împărtăşanie.

Plini de credinţă, participăm în mod conştient şi activ la celebrarea misterelor mântuirii noastre, lăsându-ne călăuziţi de Duhul său Sfânt.  

Triduum paschale

Trebuie să clarificăm ideea de Triduum paschale. Nu e vorba de trei zile - joia, vinerea şi sâmbăta sfântă - ca pregătire pentru solemnitatea Paştelui, aşa cum se întâmplă în diferite tridua devoţionale, care se stabilesc înaintea altor sărbători. Triduum paschale este solemnitatea Paştelui celebrată în trei zile, care au acelaşi grad de solemnitate. Şi mai precis:

 

- Vinerea Sfântă: celebrează glorioasa Pătimire şi Moarte a Domnului;

- Sâmbăta Sfântă: celebrează înmormântarea Domnului, coborârea lui la cei morţi şi aşteptarea învierii;

- Duminica Învierii: celebrează învierea Domnului.

 

Deci, solemnitatea anuală a Paştelui este o excepţie faţă de toate celelalte solemnităţi şi sărbători. Nu se rezolvă în spaţiul de o zi, ci se extinde în trei zile distincte, dar egale în solemnitate.

 

Triduum paschale, restaurat astfel de Conciliul al II-lea din Vatican, nu este însă uşor perceptibilă în celebrarea sa concretă. De fapt:

- Cina Domnului la apusul zilei de joia sfântă;

- caracterul obişnuit al Vinerii şi al Sâmbetei Sfinte;

- anticiparea Veghii pascale în seara de Sâmbăta sfântă;

aduc un anumit dezechilibru în viziunea integrală a Triduum-ului. De fapt, credinciosul obişnuit va spune, cu o privire rapidă, că Triduum paschale este Joia Sfântă, Vinerea Sfântă şi Sâmbăta Sfântă şi apoi este solemnitatea Paştelui. Triduum-ul se va prezenta ca unul din multele tridua pregătitoare, chiar dacă din punct de vedere ritual este mai bogat şi recomandat, dar nu celebrarea însăşi, împărţită în trei, a solemnităţii unice a Paştelui.

 

Acum, dincolo de aceste inconveniente, a celebra Paştele pentru creştinul angajat şi pentru orice comunitate locală, va însemna a participa la riturile din seara de Joia Sfântă, din după-amiaza de Vinerea Sfântă şi la Veghea pascală în noaptea sfântă. Sunt trei rituri solemne şi venerabile care condensează plinătatea a ceea ce Biserica intenţionează să celebreze la Paşte.

 

Celebrarea din Joia Sfântă este ca un grandios portal de intrare în cele trei zile sfinte, aşa cum este Liturghia prefestivă care extinde la ziua de sâmbătă celebrarea duminicală. De fapt, Joia Sfântă este ultima zi din Postul Mare, însă, seara, se intră, prin Euharistie "în Cina Domnului", în sacrul Triduum paschale.

Aceste trei rituri trebuie să fie integrate cu rugăciunea personală, pocăinţă, post, reflecţie şi primirea sacramentelor, îndeosebi Reconcilierea sacramentală şi Împărtăşania euharistică. Dacă este celebrat cu credinţă vie şi dacă este pregătit cu grijă, acest Triduum înalţă mult viaţa creştină a parohiei şi a fiecărui credincios. Astfel se deschide timpul pascal, care este "timpul cel mai mare" dintre timpurile liturgice, în care cu adevărat "străluceşte soarele de Paşte".

Joia Sfântă




 

Aşa mai putem numi Sfânta Liturghie din seara zilei de Joia Sfântă, moment în care începe perioada de trei zile numită în Biserica Catolică „Triduum Pascal”. Această perioadă cuprinde celebrările liturgice care încep cu Liturghia din seara zilei de Joia Sfântă şi se termină cu Liturghia din noaptea Învierii Domnului. În Vinerea Sfântă, după citirea Patimii Domnului după Evanghelistul Ioan, au loc rugăciuni speciale pentru lumea întreagă; urmează apoi adorarea Crucii şi aşa-zisa Míssa Praesanctificatórum (o celebrare specială când nu are loc consacrarea, ci credincioşii se împărtăşesc cu Ostii deja consacrate în Joia Sfântă). În Sâmbăta Sfântă, nu există nici o celebrare liturgică în cursul zilei: în această zi Biserica priveghează şi jeleşte lângă mormântul în care se odihneşte trupul lui Cristos. Celebrarea începe după ce se lasă noaptea: este vegherea cea mai lungă ("mama tuturor vegherilor", sfântul Augustin). În cadrul acestei celebrări se binecuvântează focul, se aprinde lumânarea pascală (simbolul lui Cristos Înviat), se cântă imnul Exúltet, are loc liturgia baptismală şi, în sfârşit, Sfânta Liturghie.

„Cina cea de Taina” se celebrează la Izvoarele la 06:30 p.m. Liturgia acestei seri evocă două momente deosebite din timpul vieţii lui Isus:

Primul moment se referă la instituirea Sacramentului Sfintei Euharistii sub speciile vinului şi a pâinii care prin rostirea cuvintelor consacrării devin adevăratul Trup şi Sânge a lui Isus Cristos. Termenul folosit pentru această realitate este transsubstanţiere (din lat. transsubstantiátio, schimbare de substanţă). Preschimbarea, care are loc la Prefacere, a substanţei pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Cristos, în timp ce rămân speciile pâinii şi vinului. Aşadar, în Euharistie, rămân aparenţele pâinii şi vinului, dar nu substanţa lor, şi avem substanţa Trupului şi Sângelui lui Cristos, dar nu aparenţele lor. Sub speciile consacrate ale pâinii şi vinului, Cristos însuşi, viu şi glorios, este prezent în mod adevărat, real şi substanţial, cu Trupul şi Sângele său, cu sufletul şi dumnezeirea sa (cf. DS 1640-1642; Mic dicţionar creştin catolic, I. Tămaş)

Alt moment liturgic face referinţă directă la porunca iubirii, concretizată în slujirea aproapelui. Aici ne amintim de gestul lui Isus din timpul ultimei Cine Pascale, atunci când s-a încins cu un ştergar şi a spălat picioarele ucenicilor.

Sf. Isidor, ep. înv.

Sfântul Isidor, episcop de Sevilia, este unul dintre cei mai mari Părinţi latini, care a reuşit să adune într-un singur corp de cunoştinţe tot ce Sfinţii Părinţi ai Bisericii au transmis secolelor viitoare în domeniul credinţei şi al culturii. El a scris o carte foarte citită în întreg Evul Mediu, Cartea despre originile lucrurilor, un fel de „enciclopedie" în care a adunat, cu zel, dar uneori fără spirit critic, principalele descoperiri şi cunoştinţe ale ştiinţei de până atunci. Deşi a lucrat enorm de mult pentru răspândirea cuceririlor ştiinţifice, el a rămas, în primul rând, un episcop zelos, preocupat de formarea şi maturizarea culturală şi morală a clerului Bisericii din Spania.

În acest scop, a întemeiat un colegiu bisericesc, prototip al viitoarelor seminarii, dăruind o mare parte din timpul şi energiile sale instruirii candidaţilor la preoţie.

Isidor s-a născut în jurul anului 560, în oraşul Cartagina (Cartagina Spaniei), unde tatăl său a fost înalt funcţionar imperial, într-o casă în care sfinţenia era parcă o însuşire de familie. Trei fraţi au devenit episcopi şi sfinţi ai Bisericii: Leandru, Fulgenţiu şi Isidor; o soră, Florentina, a ajuns călugăriţă, fiind ridicată şi ea la cinstea altarelor. Leandru, fratele mai mare, a fost tutorele şi învăţătorul lui Isidor, rămas orfan din fragedă copilărie.

Viitorul „învăţător al Bisericii", autor al unui foarte mare număr de cărţi, în care vorbeşte despre probleme din toate domeniile cunoaşterii umane, de la agronomie la medicină, de la teologie la economie casnică, la început a fost un student nepăsător şi foarte puţin dispus să se aplece asupra cărţilor.

Într-o zi, s-a apropiat de o fântână ca să-şi astâmpere setea şi privirea i-a fost reţinută de şanţurile adânci săpate în piatra dură de funia moale cu care se trăgea ciutura cu apă. A înţeles atunci că perseverenţa şi voinţa omului pot învinge cele mai grele piedici în viaţă.

S-a întors cu o reînnoită dragoste de muncă la cărţile sale, şi atât de mult a progresat în învăţătură, încât şi-a meritat renumele de cel mai învăţat om al timpului său. Intră în rândul clericilor din Sevilia şi preia, în urma morţii fratelui său, scaunul episcopal al acestei importante dieceze. Ca şi fratele său, va fi episcopul cel mai popular şi cu cea mai mare autoritate în epoca sa; pentru acest motiv, a fost ales să prezideze al patrulea Conciliu din Toledo (633), conciliu de o deosebită însemnătate pentru Biserica din Spania. Citirea continuă a scrierilor Sfântului Augustin şi ale Sfântului Grigore cel Mare l-a ajutat să devină, alături de Boetius şi de Cassiador, primul sistematizator şi organizator al culturii creştine.

O legendă ne spune că, pe când Isidor era abia de o lună, un roi de albine s-a apropiat de leagănul său şi au depus pe buzele lui un râuleţ de miere, ca o prevestire a învăţăturilor substanţiale şi dulci care într-o zi aveau să fie rostite de buzele nevinovatului copil de atunci.

Ştiinţa lui adâncă şi vastă, întotdeauna însoţită de o umilinţă sinceră şi o dragoste atotcuprinzătoare, i-a meritat titlul de „doctor egregius" - „învăţător strălucit" - şi aureola de sfânt.

Prenumele Isidor face parte dintre numele vechi greceşti preluate de către creştini, chiar atunci când înţelesul lor era legat de mitologie. Isidor este cuvântul compus din numele Isis, zeiţă a naturii şi a fertilităţii la egipteni, şi doron = dar; împreună înseamnă dar al zeiţei Isis. Credinţa creştină nu a eliminat astfel de nume, deoarece valoarea unei vieţi este dată de faptele omului, nu de numele pe care îl poartă. Martirologiul Roman are înscrişi un număr de zece sfinţi care au purtat numele de Isidor. Există şi o formă feminină, Isidora, cu prescurtarea Dora. Sfântul Isidor, episcopul de Sevila, ne avertizează prin istoria vieţii sale că numai munca perseverentă ne ajută să cunoaştem adevărata rodnicie atât pe tărâmul cunoaşterii, cât şi al credinţei.

Miercuri din Săptămâna Sfântă

Is 50,4-9; Ps 68; Mt 26,14-25

Există aspecte contrastante în aceste lecturi pe care Biserica ni le oferă spre meditare în iminenţa patimii. În prima vedem chinurile şi umilirile acestui misterios Servitor al lui Dumnezeu, care îl reprezintă în mod profetic pe Isus răbdător şi vedem, de asemenea, atitudinea de abandonare obedientă: „Eu nu m-am împotrivit, nici nu m-am dat înapoi”. În această extremă umilire, el ştie că este totuşi cu Dumnezeu, „Domnul Dumnezeu îmi vine în ajutor, de aceea nu m-au doborât ocările”, şi exprimă o încredere profundă, care este deja o anticipare a victoriei finale: „Este cineva care vrea să mă învinuiască?” Şi iarăşi: „Iată, Domnul Dumnezeu îmi ia apărarea”.

Vineri, când vom proclama evanghelia patimii, vom vedea maiestatea lui Dumnezeu apărând din toate dificultăţile, toate batjocurile şi chinurile pe care Isus le acceptă din ascultare faţă de Tatăl şi, prin aceasta, sigur de sine în înaintarea pe drumul victoriei definitive.

În evanghelie, contrastul devine impresionant. Pe de o parte, Iuda care îl trădează pe maestrul său, pe de altă parte, Isus care dă dispoziţii pentru cina pascală.

Isus schimbă cu totul situaţia. E dat la moarte de unul dintre discipolii săi şi tocmai în această dramatică circumstanţă el se încredinţează ca un ferment de viaţă: trădarea, la Cină, devine ocazia darului voluntar şi total. Isus face din moartea sa izvorul vieţii: inima sa învinge moartea şi o transformă în viaţă pentru lume.

Să ne deschidem inima noastră iubirii generoase a lui Cristos. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Marţi din Săptămâna Sfântă

Is 49,1-6; Ps 70; In 13,21-33.36-38p

În profeţia lui Isaia notăm un moment dramatic. Servitorul Domnului este descurajat: „Degeaba m-am trudit, în zadar şi pentru nimic mi-am cheltuit puterile”. Dar chiar şi în această stare de spirit, el îşi arată încrederea în Domnul: „Cu toate acestea, partea ce mi se cuvine este la Domnul şi răsplata mea la Dumnezeul meu”. Şi apoi, cuvântul lui Dumnezeu luminează toată situaţia: acest timp de dificultate este numai condiţia pentru o deschidere mai mare. „E mic lucru să fii servitorul meu, ca să ridici seminţiile lui Iacob. Voi face din tine lumina popoarelor, ca să aduci mântuirea mea până la marginile pământului”.

În evanghelie găsim o perspectivă asemănătoare. Primul lucru care s-a spus este dramatic: „Isus a fost cuprins de o nelinişte adâncă şi a spus: adevăr, adevăr vă spun, unul dintre voi mă va vinde”. Misiunea lui Isus cu apostolii părea să se termine cu un faliment: este un eşec teribil, pentru un maestru aşa de bun, să fie trădat de unul dintre discipolii săi, de unul dintre cei doisprezece, cum spune cu insistenţă evanghelia.

Dar Isus nu rămâne la această nelinişte adâncă. Şi el este luminat de Dumnezeu şi, după ce Iuda a ieşit, cuvântul său nu este un cuvânt de învins, ci unul de învingător: „Acum a fost preamărit Fiul Omului şi Dumnezeu a fost preamărit în el”. Este o viziune divină. Isus vede lucrurile în profunzime, nu se opreşte la aparenţe, el vede chiar şi în acţiunile cele mai înspăimântătoare acţiunea lui Dumnezeu care transformă totul: cea mai profundă umilire este ocazia unei imense glorii. În momentul în care el acceptă toate umilirile, se împlineşte salvarea lumii şi se actualizează profeţia lui Isaia, pentru gloria Tatălui. El este bobul de grâu care acceptă să cadă pe pământ şi să moară, şi astfel, să aducă mult rod: mântuirea divină este dusă până la capătul pământului.

Aceasta este pentru noi o chemare şi, în acelaşi timp, o mare consolare. Domnul Isus, cu patima sa, ne dă posibilitatea să recunoaştem în toate încercările acţiunea divină, să primim orice dificultate ca o ocazie de preamărire a lui Dumnezeu.

Dar nu cu puterile noastre putem noi să realizăm acest lucru. Dacă vrem să-l facem singuri, Isus ne-ar spune ca şi lui Petru: „Tu nu poţi să mă urmezi pentru moment”. Numai atunci când el ne cheamă noi putem să mergem pe acest drum dificil, dar divin. În orice dificultate, Isus ne face să întrevedem că numai prin cuvântul său el ne dă şi harul şi ne uneşte cu el. Şi atunci putem, în credinţă, să ne bucurăm că putem fi uniţi cu el în suferinţă pentru a fi cu el în glorie (cf. Rom 8,17). Este dificil, o ştim din experienţa zilnică. Dar aceasta este vocaţia creştină: să ne unim misterului morţii şi învierii lui Isus pentru a ne transforma pe noi înşine şi a transforma lumea prin răbdare şi prin încredere.

Sfântul Ignaţiu din Antiohia, pregătindu-se pentru martiriu, spunea: „Când voi fi jertfit împreună cu Domnul, atunci voi fi creştin”.

Să cerem harul de a şti să recunoaştem în suferinţe acţiunea lui Dumnezeu care ne transformă viaţa şi ne-o face rodnică. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Luni din Săptămâna Sfântă

Is 42,1-7; Ps 26; In 12,1-11

Ascultăm în liturgia de astăzi două omagii aduse Domnului Isus. Primul vine din partea Tatălui, de la Dumnezeu însuşi, care îl prezintă ca pe alesul său, în care el îşi află toată plăcerea. Al doilea este omagiul Mariei, un omagiu de iubire faţă de iubirea lui Isus.

Maria nu cunoaşte toată profunzimea gestului ei, dar Isus o descoperă: e un omagiu pentru sacrificiul pe care avea să-l împlinească. „Las-o, căci l-a păstrat pentru ziua înmormântării mele”. Isus îşi va da viaţa, îşi va vărsa sângele (Acesta este trupul meu dat pentru voi… Acesta este sângele meu vărsat pentru voi”, spunem de fiecare dată la Liturghie): e drept ca Maria să onoreze acest trup oferit vărsând asupra lui un parfum preţios, cel mai preţios, care umple cu mireasma lui toată casa.

E o bucurie pentru noi acest gest de omagiu săvârşit de Maria faţă de Isus şi vrem să participăm şi noi la el cu toată iubirea.

Gândul la onoarea pe care Tatăl ceresc şi Maria au adus-o lui Isus ne încurajează să trăim această săptămână în spiritul unei profunde recunoştinţe, al reculegerii şi emoţiei celui care se ştie iubit, şi încă iubit până la moarte.

Să fim generoşi cu Isus în acest timp. Să nu facem ca Iuda, care considera că acel parfum putea fi folosit într-un alt mod: „Pentru ce nu s-a vândut parfumul acesta cu trei sute de dinari, care să fie daţi săracilor?” Desigur, există întotdeauna tentaţia de a gândi că ceea ce facem pentru Domnul ar putea fi de folos şi altora: săracii, pomana…, dar acesta nu este spiritul creştinesc. Dacă ne gândim la iubirea lui Isus pentru noi, vom înţelege că tot ceea ce facem pentru el, oricât de mult ar părea, este întotdeauna prea puţin.

Să-i cerem Domnului harul de a trăi aceste zile mai aproape de el şi să fim generoşi, de-ar părea chiar în exces, asemenea Mariei, care a „risipit” lucrul cel mai de preţ pentru a-l onora. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).

Exodul

Exodul (1952-1966), de Marc Chagall (1887-1985), pictură în ulei.

"În aprilie 1979, la Roma, în apropiere de Piaţa Veneţiei, a avut loc o expoziţie de pictură. Erau chipuri desenate pe pânză. Din acestea moderne. Şi printre tablourile prezentate era şi unul care reprezenta răstignirea, dar într-un fel cu totul aparte. Aş putea zice chiar curios. Când priveai la tablou îl vedeai pe Cristos aşa plin de durere, aşa de sfârtecat şi învârtit pari că era un vierme. Şi ce curios! În jurul lui Cristos de la cruce un furnicar de viermi care dădeau impresia că se mişcă. Se mişcau în continuu. Rămâneai mut! Te îngrozeai! Ce e cu viermii aceia? Mii de viermi care se mişcau… Dacă te apropiai mai mult de tablou, atunci observai că viermii aceia în sine un erau viermi, ci oameni care în suferinţă lor se plângeau, oameni care se frământau, încercau să ridice mâinile disperate către răstignitul de pe cruce. Toţi cei care treceau şi priveau tabloul rămâneau emoţionaţi şi plecau capul. Şi după câteva momente de tăcere treceau la un alt tablou.

Ce a voit artistul să exprime? A voit să facă o comparaţie între Răstignit şi omenirea care se chinuie, între cel desfigurat de pe cruce şi cei desfiguraţi de păcat, de suferinţă şi a voit să ne înveţe că numai prin Cristos şi crucea lui noi găsim salvarea, chiar în suferinţa cea mai mare. Suntem salvaţi atunci când ne agăţăm de bârna crucii lui Isus Cristos…

(...) Când vom ajunge să înţelegem că noi avem nevoie de faţa lui Isus Cristos plină de sânge! Noi avem nevoie de capul său încuronat cu spini! Noi avem nevoie de mâinile sale străpunse de cuie! Avem nevoie şi ne trebuie rana coastei sale în care noi să găsim un loc de alinare şi de mângâiere în clipele de încercări. Nu avem nevoie de altceva decât de "Ecce homo!" "Iată omul" De aceasta avem noi nevoie!" (pr. Iosif Andrici).