VII TPA (B): Minunea iertării

„Îţi sunt iertate păcatele” (Mc 2,5). Paraliticul este coborât de pe targă. În centrul adunării, drama durerii lumii apare în cuvinte şi arată evidenţa sa scandaloasă. Păcatul a dat naştere durerii şi timpul de la început, care se conjuga cu bucuria, acum este timp de părere de rău, dar Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său pentru a conjuga verbul iertării şi a reînnoi faţa pământului: „Nu vă mai amintiţi lucrurile din trecut, nu vă mai gândiţi la cele din vechime!” (Is 43,12). Vindecarea este făcută posibilă de iubirea milostivă a unui Dumnezeu care este lent la mânie şi plin de iubire pentru creaturile sale: „Eu voi şterge greşelile tale din iubire faţă de mine însumi, şi nu-mi voi mai aminti de păcatele tale!” (Is 43,25).

Targa şi suferinţa sunt acum în centrul evenimentului şi provoacă întrebarea asupra sensului durerii. În centrul evenimentelor suferinţa judecă istoria, şi nu totdeauna inteligenţa umană poate să ofere răspunsuri. Durerea răvăşeşte şi face fragil orice concept cu privire la origine şi la scop. Odată se înainta ipoteza unei relaţii dintre răul suferit şi vină, dar şi astăzi revine vechea credinţă cu violenta sa provocare. Fiecare plăteşte răul comis, şi necazurile vieţii sunt preţul de plătit şi dacă cineva nu este direct vinovat, vor plăti urmaşii.

Targa, atunci, nu povesteşte doar necazul celui care a pierdut posibilitatea de a-şi folosi picioarele, judecata este dată de boala însăşi pe care o poartă: cine greşeşte, plăteşte! Minunea făcută de Învăţător răspunde unei dinamici diferite, oferă itinerarii diferite de răspuns. Isus a venit în lume ca să reconstruiască vechea alianţă şi să restituie cuvântului răscumpărare plinătatea sa. Un om răscumpărat este reînnoit în mod definitiv, a certa ci gşas tare la răul care îl torturează înseamnă a mântui. A-i face pe orbi să vadă, a-i face pe şchiopi să meargă, a-i face pe surzi să audă şi să vorbească mulţii înseamnă a vesti anul de milostivire al Domnului. Iubirea Tatălui îmbracă gestul minunat al Fiului şi face dreptate celor slabi şi părăsiţi. Minunea este atunci semnul iubirii lui Dumnezeu. Semnul, însă, depăşeşte marginile şi-l surprinde pe cel care susţine un Dumnezeu care pedepseşte cu cruzime, numai ca să-şi exercite stăpânirea; semnul creează uimire confirmând că Dumnezeul lui Isus este Tată, este un Dumnezeu care iartă.

Da, iertare, pentru că actul cel mai înalt al iubirii este iertarea. A iubi înseamnă a dărui şi dacă pui un semn de înmulţire înaintea iubirii, ca să-i arăţi infinitatea, vei citi înmulţit cu iubire, înmulţit cu dăruire. De fapt, a ierta este cea mai înaltă expresie a iubirii. Iar Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât la dat pe Fiul său.

Da, numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Învăţătorii legii au văzut clar, chiar dacă nu tot atât de clar au primit semnul: cel care spune: „Ia-ţi targa şi umblă” (Mc 2,9) este acelaşi care spune: „Eu am puterea să te ridic, să te vindec”. Este acelaşi care, împuternicit de iubirea Tatălui, strigă răscumpărarea: „Îţi sunt iertate păcatele”.

Uimirea contemporanilor săi a fost imensă: „Nu am mai văzut niciodată ceva asemănător” (Mc 2,12), la fel cu ceea ce se întâmplă astăzi de fiecare dată când se continuă în numele său a se conjuga verbul a ierta. În timp ce războaiele fratricide continuă să creeze scenarii de diviziune, în timp ce în familii prevalează logica rupturii, a te ridica de pe propria targă din trecut şi a vesti minunea iertării primite poate deveni marea resursă care să readucă pacea şi a-i face pe oameni să se bucure de anul de graţie. (don Gennaro Matino, trad. pr. dr. Isidor Chinez). 

A bătut la uşa ta...

A bătut la uşa ta
cineva...
şi n-a răspuns nimenea.
În tăcerea negrei nopţi
stă un om şi plănge...
Faţa lui e numai răni,
pieptul numai sânge.

- Cine eşti, străin pribeag?
Cine eşti?
De-a cui jale pribegeşti?
Pentru cine te-au brăzdat
bice fără număr?
Ce povară ţi-a lăsat
rana de pe umăr?

- Eu sunt robul ce slujesc
tuturor...
Un om al durerilor...
Nimeni plată nu mi-a dat...
Numai spini şi ură.
Numai roşii trandafiri
pieptul mi-l umplură.

- Eu sunt Pâinea ce s-a frânt
lumii-ntregi.
Şi sunt vinul noii legi!
N-am venit să-ţi plâng în drum
răni usturătoare...
Plâng pe cei ce pierd acum
ultima chemare.

A bătut la uşa ta
cineva...
Şi n-a deschis nimenea.
Poate niciodată
mâna lui la uşa ta
n-are să mai bată!

Costache Ioanid

Audienţa generală de miercuri, 15 februarie 2012

Iubiţi fraţi şi surori, în şcoala noastră de rugăciune, miercurea trecută, am vorbit despre rugăciunea lui Isus pe Cruce luată din Psalmul 22 (21): „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (v. 2); acum aş vrea să continui să meditez la rugăciunea lui Isus pe Cruce, în iminenţa morţii, aş vrea să mă opresc astăzi asupra naraţiunii pe care o întâlnim în Evanghelia după sfântul Luca. Evanghelistul ne-a transmis trei cuvinte ale lui Isus pe Cruce, dintre care două - primul şi cel de-al III-lea - sunt rugăciuni adresate în mod explicit Tatălui. Cel de-al II-lea cuvânt, în schimb, este constituit din promisiunea făcută acelui aşa-numit „tâlhar bun”, răstignit împreună cu El; de fapt, răspunzând la rugăciunea tâlharului, Isus îl asigură: „Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!” (Lc 23,43). În povestirea lui Luca sunt astfel întrepătrunse în mod succesiv cele două rugăciuni ale lui Isus muribund către Tatăl şi primirea rugăciunii care îi este adresată lui de către păcătosul pocăit. Isus îl invocă pe Tatăl şi, totodată, ascultă rugăciunea acestui om, care deseori este numit latro penitens, „tâlharul pocăit”.

Să ne oprim asupra acestor trei rugăciuni ale lui Isus. Pe prima, o rosteşte imediat după ce a fost bătut în cuie pe cruce, în timp ce soldaţii împărţeau hainele sale ca tristă recompensă a serviciului lor. Într-un anumit sens, acest gest este cel cu care se încheie procesul răstignirii. Scrie sfântul Luca: „Când au ajuns la locul numit Craniul, l-au răstignit pe el şi pe răufăcători, unul la dreapta şi altul la stânga. Atunci Isus a spus: «Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac». Apoi, ca să împartă hainele lui, au tras la sorţi” (Lc 23,33-34). Prima rugăciune pe care Isus o adresează Tatălui este de mijlocire: cere iertarea pentru proprii călăi. Cu aceasta, Isus împlineşte în persoana sa ceea ce învăţase în discursul de pe munte când spusese: „Însă vouă, care mă ascultaţi, vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc” (Lc 6,27) şi promisese, de asemenea, celor care vor şti să ierte: „răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt” (Lc 6,35). Acum, de pe cruce, El nu doar îi iartă pe călăii săi, dar se adresează direct Tatălui mijlocind în favoarea lor.

Această atitudine a lui Isus găseşte o „imitare” emoţionantă în povestirea lapidării sfântului Ştefan, primul martir. Ştefan, de fapt, apropiindu-se de sfârşit, „căzând în genunchi, a strigat cu glas puternic: «Doamne, nu le socoti păcatul acesta» şi, spunând aceasta, a adormit” (Fap 7,60): acestea au fost ultimele sale cuvinte. Comparaţia între rugăciunea de iertare a lui Isus şi cea a protomartirului este semnificativă. Sfântul Ştefan se adresează Domnul Înviat şi cere ca uciderea sa-un gest definit în mod clar prin expresia «păcatul acesta» - să nu le fie socotită lapidatorilor săi. Isus pe cruce se adresează Tatălui şi nu cere numai iertarea pentru cei care l-au răstignit, dar oferă şi o interpretare a ceea ce se întâmplă. Potrivit cuvintelor sale, de fapt, oamenii care l-au răstignit „nu ştiu ce fac” (Lc 23,34). Adică El pune ignoranţa, a „nu şti”, ca motiv al cererii de iertare adresată Tatălui, pentru că această ignoranţă lasă deschisă calea spre convertire, cum de altfel se va întâmpla în cuvintele pe care le va pronunţa centurionul la moartea lui Isus: „Cu adevărat, omul acesta era drept” (Lc 23,47), era Fiul lui Dumnezeu. „Rămâne o consolare pentru toate timpurile şi pentru toţi oamenii faptul că Domnul, atât în ceea ce priveşte pe cei care cu adevărat nu ştiau - călăii - cât şi pe cei care ştiau şi l-au condamnat, pune ignoranţa ca motiv al cererii de iertare-o consideră ca poartă ce ne poate deschide spre convertire” (Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret, II, 233).

Cel de-al doilea cuvânt al lui Isus pe cruce relatat de sfântul Luca este un cuvânt de speranţă, este răspunsul la rugăciunea unuia dintre cei doi oameni răstigniţi împreună cu El. Tâlharul cel bun înaintea lui Isus intră în sine însuşi şi se căieşte, simte că se găseşte în faţa Fiului lui Dumnezeu, care face vizibilă Faţa însăşi a lui Dumnezeu, şi îl roagă: „Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta!” (Lc 23,42). Răspunsul Domnului la această rugăciune depăşeşte cu mult cererea; de fapt spune: „Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!” (Lc 23,43). Isus este conştient de intrarea directă în comuniune cu Tatăl şi de redeschiderea pentru om a căii spre paradisul lui Dumnezeu. Astfel prin acest răspuns oferă speranţa neclintită că bunătatea lui Dumnezeu poate să ne atingă chiar în ultima clipă a vieţii şi rugăciunea sinceră, chiar şi după o viaţă greşită, întâlneşte braţele deschise ale Tatălui bun care aşteaptă întoarcerea fiului.

Însă să ne oprim asupra ultimelor cuvinte ale lui Isus muribund. Evanghelistul povesteşte: „Era cam pe la ora a şasea şi s-a făcut întuneric pe tot pământul până la ora a noua. Soarele s-a întunecat. Catapeteasma templului s-a sfâşiat la mijloc. Isus a strigat cu glas puternic: «Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu». Şi spunând aceasta, şi-a dat duhul” (Lc 23,44-46). Câteva aspecte ale acestei naraţiuni sunt diferite în comparaţie cu cadrul oferit în Marcu şi Matei. Cele trei ore de întuneric din Marcu nu sunt descrise, în timp ce în Matei sunt legate cu o serie de diferite evenimente apocaliptice, precum cutremurul, deschiderea mormintelor, morţii care învie (cf. Mt 27,51-53). În Luca, orele de întuneric au drept cauză eclipsa de soare, dar în acel moment are loc şi sfâşierea catapetesmei templului. Astfel relatarea lui Luca prezintă două semne, într-un fel paralele, în cer şi pe pământ. Cerul pierde lumina sa, pământul se prăbuşeşte, în timp ce în templu, locul prezenţei lui Dumnezeu se sfâşie catapeteasma care proteja sanctuarul. Moartea lui Isus este caracterizată în mod explicit ca eveniment cosmic şi liturgic; în special, marchează începutul unui cult nou, într-un templu neconstruit de oameni, întrucât este însuşi Trupul lui Isus mort şi înviat care adună popoarele şi le uneşte în Sacramentul Trupului şi Sângelui său.

Rugăciunea lui Isus, în acest moment de suferinţă - „Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu” - este un strigăt puternic de totală încredinţare lui Dumnezeu. Această rugăciune exprimă deplina conştientizare de a nu fi abandonat. Invocaţia iniţială - „Tată” - aminteşte prima sa declarare ca şi copil de 12 ani. Atunci a rămas pentru trei zile în templul din Ierusalim, a cărui catapeteasmă acum se sfâşie. Şi când părinţii i-au arătat îngrijorarea lor, le-a răspuns: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” (Lc 2,49). De la început până la sfârşit, ceea ce a determinat în totalitate simţămintele lui Isus, cuvântul său, acţiunea sa, este relaţia unică cu Tatăl. Pe cruce El trăieşte pe deplin, în iubire, această relaţia filială a sa cu Dumnezeu ce însufleţeşte rugăciunea sa.

Cuvintele rostite de Isus, după invocaţia „Tată”, reiau o expresie a Psalmului 31 (30): „În mâinile tale îmi încredinţez sufletul” (v. 6). Aceste cuvinte, însă, nu sunt o simplă citare, dar mai ales arată o decizie fermă: Isus se „încredinţează” Tatălui într-un act de totală abandonare. Aceste cuvinte sunt o rugăciune de „încredinţare”, plină de confiere în iubirea lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Isus în faţa morţii este dramatică la fel cum e pentru orice om, însă, în acelaşi timp, este pătrunsă de acel calm profund care se naşte din încrederea în Tatăl şi din voinţa de a se încredinţa pe deplin lui. În Ghetsemani, atunci când a intrat în lupta finală şi în rugăciunea mai intensă şi era pe cale să fie „dat în mâinile oamenilor” (Lc 9,44), sudoarea sa „care cădea pe pământ, s-a făcut ca picăturile de sânge” (Lc 22,44). Însă inima sa era pe deplin ascultătoare faţă de voinţa Tatălui, şi pentru aceasta „un înger din cer” a venit pentru a-l întări (cf. Lc 22,42-43). Acum, în ultimele clipe, Isus se adresează Tatălui spunând care sunt cu adevărat mâinile în care îşi încredinţează întreaga sa existenţă. Înainte de plecarea în călătoria spre Ierusalim, Isus a insistat pe lângă ucenicii săi: „Ascultaţi cu atenţie cuvintele acestea: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor” (Lc 9,44). Acum, când este gata să plece din această viaţă, El sigilează în rugăciunea sa ultima decizie: Isus s-a lăsat dat „în mâinile oamenilor”, însă în mâinile Tatălui îşi aşează sufletul său; astfel - cum spune evanghelistul Ioan - totul s-a săvârşit, actul suprem de iubire a fost dus până la capăt, până la limite şi dincolo de limite.

Iubiţi fraţi şi surori, cuvintele lui Isus pe cruce în ultimele clipe ale vieţii sale pământeşti oferă indicaţii angajatorii pentru rugăciunea noastră, dar o deschid şi către o încredere senină şi către o speranţă fermă. Isus care îi cere Tatălui să-i ierte pe cei care îl răstignesc, ne invită la dificilul gest de a ne ruga şi pentru cei care ne fac rău, ne prejudiciază, ştiind să iertăm întotdeauna, pentru ca lumina lui Dumnezeu să poată lumina inimile lor: şi ne invită să trăim, în rugăciunea noastră, aceeaşi atitudine de milostivire şi de iubire pe care Dumnezeu o are faţă de noi: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, spunem zilnic în „Tatăl nostru”. În acelaşi timp, Isus, care în momentul final al morţii se încredinţează în întregime în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, ne dă certitudinea că, oricât de dure ar fi încercările, dificile problemele, apăsătoare suferinţele, niciodată nu vom cădea din mâinile lui Dumnezeu, acele mâini care ne-au creat, ne susţin şi ne însoţesc în drumul vieţii, pentru că sunt conduse de o iubire infinită şi fidelă. Mulţumesc. (Benedict PP. XVI, trad. Pr. Vincenţiu Balint). (sursa: http://www.arcb.ro/).

În concediu cu un părinte din pustiu (de Bianchi Enzo)

A alătura întelepciunea părinţilor pustiei la concedii ar putea să pară neobişnuită sau de-a dreptul lipsită de respect; sigur că părinţii pustiului, aceşti călugări ce încercau să trăiască mesajul evangheliei în cel mai radical mod cu putinţă, chiar cu preţul de a fi nepopulari, nu aveau perioade de timp dedicate odihnei şi distracţiei de genul concediilor noastre.

Pe de altă parte, până în urmă cu puţine decenii, cele mai multe persoane nu ştiau ce sunt concediile: singura zi de odihnă, şi nu întotdeauna pentru toţi, era duminica, căreia i se adăugau puţinele sărbători ce ritmau anotimpurile şi anul liturgic. În schimb azi vacanţele sunt un fenomen extins de care beneficiază aproape toată lumea şi nimeni nu s-ar gândi vreodată că ar fi contrare evangheliei sau vieţii creştine în general. Există convingerea că vacanţele ori concediile sunt necesare, că sunt benefice pentru că permit odihna şi o schimbare de ritm în vieţile noastre. Cu toate acestea şi concediile pot fi irosite; poate fi pierdută ocazia favorabilă pentru a confirma sau îmbunătăţi calitatea vieţii; pot fi consumate în ameţitoare distracţii, aventuri, relaţii…

Enzo Bianchi

Nu e uşor să petreci un concediu "sănătos", nu e uşor să ştii să te odihneşti. Cred că aici părinţii pustiului ne pot ajuta aducându-ne aminte de anumite exigenţe şi făcându-ne conştienţi de viaţa pe care dorim să o trăim. În acest articol nu mă voi referi la îndrumările lor în ceea ce priveşte viaţa creştină sau la apelurile lor care vor să-l stimuleze pe creştin de a se apropia cât mai mult de sfinţenie, de maturitatea propriei vocaţii de botezat în Cristos… Mă voi opri în schimb asupra unui fragment, de altfel foarte cunoscut, care nu ne dă sfaturi asupra vieţii creştine ci ne prezintă condiţiile necesare pentru edificarea unei vieţi interioare sau spirituale. Iată că vacanţele pot fi nu doar ocazia unei odihne fizice ci şi o îmbunătăţire autentică a calităţii întregii noastre vieţi în toate aspectele ei: psihice, fizice, interioare. Fragmentul ales, atribuit unui părinte pe nume Arsenie, poate indica condiţiile în care vacanţa devine ocazia de a accede la viaţa interioară, de a confirma încă o dată caracteristica ei umană şi de a pune bazele preliminare a unei vieţi spirituale creştine.

Se zice că Arsenie, fiind în căutarea sensului vieţii sale se ruga stăruitor lui Dumnezeu: «Arată-mi Doamne calea mântuirii!». Atunci auzi o voce ce-i spunea: «Arsenie fuge (fugi), tace (taci), quiesce (linişteşte-te)». Imediat după ce a auzit acea voce, Arsenie a fugit în deşert, s-a antrenat în exerciţiul tăcerii propriei chilii şi a căutat pacea în singurătate. Sigur că sunt puţini, chiar extrem de rari cei care astăzi se simt chemaţi în a-l imita pe Arsenie în parcursul său vocaţional; toţi însă putem să tragem roade şi să medităm la aceste trei cuvinte simple: şi cine merge în concediu nu ar trebui să le simtă bizare, neobişnuite ci mai degrabă ar putea sa le îmbrăţişeze ca pe o ocazie de umanizare interioară. Să încercăm deci să le ascultăm ca şi cum ar fi adresate fiecăruia dintre noi în parte.

«Fugi!». A merge în concediu înseamnă a ne îndepărta de locul unde trăim de obicei: pornim, începem o călătorie, urmărim un traseu… Avram a auzit o voce care i-a spus: «Lech lecka, porneşte, mergi către tine însuţi!» şi aşa începu aventura sa. A părăsi locul unde în mod obişnuit locuim e un gest important, dacă îl trăim în plină cunoştinţă de cauză: în felul acesta recunoaştem că locul "nostru" nu ne satisface pe deplin, înseamnă că dorim alte locuri, că vrem să "ieşim" pentru a debarca pe un alt mal. Să încercăm să facem un exerciţiu de memorie şi să ne amintim de prima noastră călătorie pe care am făcut-o singuri în perioada adolescenţei noastre: temeri, anxietăţi, frică, dar şi dorinţe, aspiraţii, emoţia plecării, a ieşirii de pe poarta casei. Toate acestea sunt sentimente care ne încearcă de fiecare dată când ne pregătim pentru o nouă călătorie, pentru o nouă plecare.

Dar a fugi de acolo de unde locuim zi de zi înseamnă a lăsa deoparte ocupaţia noastră şi tot ceea ce umple de dimineaţa până seara zilele noastre. Serviciul pe care-l avem ne ocupă mai multe ore din timpul zilei şi face parte din întreaga noastră existenţă umană: nu întâmplător, când două persoane se întâlnesc, printre primele întrebări pe care şi le pun este şi aceasta: "Cu ce te ocupi?". În ziua de azi toată lumea e excesiv de ocupată, toţi aleargă, nimeni nu are timp astfel că a-i spune cuiva că e foarte ocupat e ca şi cum i-ai face un compliment şi aceasta este o modalitate de a-l face să se simtă important. Dar dacă ne dedicăm exclusiv serviciului, ce vom face când ajunşi la bătrâneţe nu va mai fi ocupaţia noastră cea care ne va spune cine suntem? Prin urmare, a pleca în concediu este un mod de a afirma capacitatea noastră de a ne desprinde temporar de munca pe care o facem, înseamnă a demonstra – nouă înşine înainte de toate – că nu suntem sclavii ei, că nu suntem înghiţiţi de vârtejul lucrurilor pe care le avem de făcut; a pleca în vacanţă înseamnă mai degrabă că ştim să ne odihnim atunci când e cazul, că ştim să relativizăm valoarea propriei noastre activităţi de zi cu zi, că ştim să cântărim valoarea muncii în viaţa noastră şi că realizăm care este doza de libertate şi de calitate a vieţii provenite din activitatea profesională desfăşurată. Oricare ar fi ocupaţia pe care o avem – fie ea şi un serviciu în slujba Bisericii cum este preoţia sau diaconia – e important să ne detaşăm pentru o perioadă de timp, tocmai pentru a ne întreba asupra relaţiilor dintre noi şi munca sau rolul asumat şi desfăşurat în viaţa noastră. E o îndepărtare necesară pentru a putea discerne şi cântări calitatea şi rezultatul de ansamblu, nu doar economic sau eficient, al muncii pe care o facem.

«A fugi» poate să însemne şi a ne îndepărta pentru un timp de cei cu care trăim sau a descoperi un nou mod de a ne raporta la ei. Chiar şi între soţ şi soţie, între părinţi şi fiii lor sunt necesare fie spaţii şi perioade de timp de distanţare, de îndepărtare unii faţa de ceilalţi, fie modalităţi diferite de a petrece împreună timpul: e o schimbare importantă pentru a îmbunătăţi raporturile dintre ei, pentru a-şi pune întrebări şi formula răspunsuri asupra semnificaţiei şi calităţii relaţiilor şi sentimentelor care uneori riscă să fie erodate de obişnuinţă, de rutină; această distanţare ne ajută să verificăm dacă aceste legături sunt purtătoare de libertate, de limfă vitală sau dacă asupra lor nu s-au declanşat dinamici de sclavie activă sau pasivă. În felul acesta, a accepta invitaţia de a fugi adresată lui Arsenie nu înseamnă pentru noi dispreţ pentru ce trăim zi de zi ci mai degrabă grijă, atenţie pentru ca fiecare zi să fie o ocazie prielnică pentru raporturi autentice şi roditoare.

A doua sugestie pe care părinţii pustiului ne-o dau este: «Taci, fă linişte!». Aceasta este o recomandare împotriva tendinţelor majoritare, o recomandare preţioasă şi neobişnuită în contextul asurzitor în care trăim astăzi, în care liniştea constituie o problemă ecologică pe cale de dispariţie: suntem invadaţi de cuvinte, mesaje, sunete, zgomote pe toată durata unei zile şi uneori şi în timpul nopţii. Dimineaţa ne trezim şi ascultăm imediat cuvinte, melodii, mesaje ce provin de la radioul sau televizorul care ne face companie în timp ce ne îmbrăcăm, ne spălăm sau luăm micul dejun… Apoi ieşim din casă pentru a merge la serviciu: în mijloacele de transport în comun alte zgomote, telefoane mobile, cuvinte şi mesaje ce se confundă unele cu altele; în maşină, muzică, ştiri şi dezbateri radiofonice; la serviciu, zgomotele şi cuvintele sunt cele "profesionale", acutizate de atmosfera frenetică care ne taie respiraţia; în sfârşit, întorşi acasă deseori, în loc să discutăm liniştiţi şi să-l ascultăm pe cel ce ne stă alături, percepem alte sunete, cuvinte, zgomote şi imagini ce provin de la acel mijloc de comunicare cu sens unic care este televizorul. Nu totdeauna a fost aşa pentru noi oamenii, însă această noutate numită televizor, intrată în viaţa noastră cu atâta îndrăzneală, nu a fost destul de studiată în privinţa efectelor pe care le are asupra noastră. Toţi spun că doresc liniştea; apoi odată obţinută cu multă sudoare, aceasta provoacă teamă, angoasă ca şi cum ar fi goală pe dinăuntru, ca şi cum ar indica absenţa a ceva. Dar aspectul negativ pe care îl percepem este că funcţia principală a cuvântului, a comunicării este grav afectată. Cuvintele par să fi ajuns a nu mai fi în stare de a crea relaţii între persoane, de a genera legături puternice între ele; cuvintele par a nu mai avea forţă, putere şi asta în cazul în care nu devin încărcate de semnificaţii violente. Fenomenul interceptărilor conversaţiilor telefonice private între "granzii" acestei lumi, între "vârfurile" ssocietăţii noastre ne-a arătat – dincolo de aspectele cu caracter judiciar – grosolănia limbajului, primitivismul lingvistic, violenţa verbală; şi toate acestea amplificate de faptul că printre protagonişti se află persoane cărora le-am încredinţat democratic guvernarea societăţii noastre.

Iată deci că vacanţele, concediile pot fi o ocazie pentru a face linişte, pentru a locui spaţiul în tihnă, pentru a trăi liniştea. Dimineaţa devreme, la mare ca şi la munte sau în alte locuri de vacanţă, există posibilitatea de a găsi locuri izolate unde liniştea nu e doar cu putinţă, ci este favorizată de cadrul natural. Ce concedii sunt acelea în care lipseşte liniştea? Liniştea ne învaţă cum să vorbim, ne ajută să discernem importanţa cuvintelor, ne îndeamnă la a ne interoga asupra a ce am spus sau auzit; nu este vorba de o linişte mută, lipsită de sens ci de acea linişte care restituie fiecărui cuvânt o semnificaţie, acea linişte care împiedică sunetele să devină zgomote, acea linişte care transformă "am auzit că" în ascultare autentică. Liniştea ca şi paznic de nădejde al focului ce arde în inima noastră, ca straja celor mai profunde dorinţe ale noastre şi ca motiv pentru a ieşi din ameţeală: liniştea ne permite să coborâm din carusel, să întrerupem mişcarea circulară şi fără direcţie în care ne învârtim. Câte potenţialităţi aflate în slujba simţurilor noastre le regăsim datorită liniştii: dacă pentru a percepe mai bine un gust deosebit închidem ochii, cum să nu ne dăm seama că liniştea purifică privirea, auzul, pipăitul?

În sfârşit, ca o a treia sugestie, proverbul nostru ne invită să descoperim gustul liniştii, al calmului interior: «Quiesce, caută liniştea!» A găsi liniştea interioară e rezultatul izolării şi al tăcerii, dar este şi un comportament asumat cu responsabilitate; semnificaţia principală a odihnei este de a reda energia necesară corpului istovit; dar pentru a fi autentică odihna nu poate să se separe niciodată de regăsirea calmului şi a păcii interioare şi de încercarea de a ne reconcilia cu propria noastră viaţă, cu propriile noastre enigme, cu aproapele nostru. Pauza concediului este ocazia pentru a face exerciţiul "macrothymiei"”, a iubi contemplând iubirea al cărei obiect suntem şi iubirea care poate înflori din inima noastră. Este o exigenţă fundamentală pe care azi mulţi încearcă să o suplinească cu tehnici de destindere şi de relaxare cultivând stima de sine şi amorul propriu. Dar nici una din aceste tehnici nu poate să fie eficientă dacă nu suntem capabili de a găsi pacea în noi înşine, dacă nu încercăm să discernem în inima noastră ce anume împiedică iubirii să înmugurească. Doar iubirea acceptată ca dar poate să înflorească, să se extindă şi să stârnească acea bucurie care întreţinută poate să devină trainică, acea speranţă care îngrijită poate să devină o garanţie, acea stabilitate care se opune cu succes dificultăţilor.

«Quiesce!» e o invitaţie ce cu greu poate fi acceptată, mai ales pentru cine nu a ascultat nici «fuge» şi nici «tace»; cu toate acestea vacanţele în însăşi denumirea lor ne invită la «quiesce!»; «vacare» înseamnă a întrerupe, a abandona, a termina, a se separa de ritmul cotidian obişnuit pentru a redescoperi viaţa interioară autentică; înseamnă a lăsa deoparte ceea ce facem pentru a ne ocupa de ceea ce suntem; înseamnă a părăsi tot ce este zgomotos pentru a regăsi «urechea inimii». Cu siguranţa proverbul părintelui Arsenie ne arată un drum ce poate să fie al celor ce cred dar şi al celor necredincioşi; pentru cei dintâi va fi un exerciţiu de comuniune cu Dumnezeu, pentru toţi ceilalţi va fi un parcurs de profundă umanizare. De altfel nu întâmplător animalele nu merg în concediu, în schimb oamenii o fac. Să fie deci concediul ocazia regăsirii umanităţii noastre. (Traducere din italiana de Claudiu Hotico). (http://www.credinta-noastra.cnet.ro/2007/07/in-concediu-cu-un-parinte-din-pustiu/).

Omul

Leonardo da Vinci - Om

Omul,
bulgăr şi fior.
Omul, uşă şi zăvor.
Omul, piatră şi izvor.


Totu-i mare.
Totu-i mic.
Izvorăşte nesfârşitul
prin nimic.




Soarele în căi lactee
e-o scânteie.
Iar un fir de praf sub ghete
e un cosmos cu planete.


Totu-i mic
şi totu-i mare.
Omul e măsurătoare.


Sus în cer, o stea:
minune.
Pulberea şi ea: minune.
Dar mai tainică minune
decât Legea din genune,
decât astrul şi atomul,
iată Omul!


Stelele, oricum ar fi,
stelele nu pot iubi.
Iar atomul are legi,
n-are-un dor să i-l culegi.


Singur omul pe pământ
se întreabă: Cine sunt?


Omul,
flacără şi sânge.
Râd atomii,
cerul plânge.
Apoi drumul şi-l desfac:
Omul cer
şi omul drac.
 
Costache Ioanid

Ss. Ciril şi Metodiu, patroni ai Europei

Ciril şi Metodiu sunt fraţi şi, înainte de a deveni călugări, se numeau Constantin şi, respectiv, Mihail. Ei au desfăşurat o vastă operă misionară în secolul al IX-lea, în părţile Europei Centrale, şi cu tot dreptul sunt numiţi „Apostolii Slavilor". Marele lor merit este acela de a se fi adaptat popoarelor cărora le predicau Evanghelia. Metodele misionare folosite de ei, deşi aprobate de Papa de la Roma, au provocat o mare împotrivire din partea latinilor; numai îndârjirea neînfrântă a lui Metodiu a reuşit să ducă lucrarea la bun sfârşit.

De asemenea, un alt mare merit al lor este acela de a fi creat un nou alfabet, numit chirilic, după numele sfântului Ciril, şi de a fi oferit lumii slave traducerea Bibliei, a liturghiei şi a rânduielilor bisericeşti. În timpul cât au trăit pe pământ însă, nu au avut „o viaţă uşoară"; au trebuit să lupte din greu cu împotrivirile care se coalizează întotdeauna în jurul marilor inovatori.

Cei doi fraţi erau de loc din Tesalonic, fii ai unui funcţionar imperial; ei cunoşteau limba slavă vorbită în Macedonia. Constantin, mai tânăr decât Metodiu, născut în anul 827, şi-a făcut studiile la Constantinopol, sub îndrumarea lui Fotie, a fost sfinţit preot şi a început să activeze în învăţământ. Mihail a urmat cariera politică, dar când a fost numit guvernator al unei provincii bizantine de limbă slavonă, a renunţat la postul râvnit de mulţi şi s-a făcut călugăr, luându-şi numele de Metodiu. În anul 860, cei doi fraţi au primit de la împărat misiunea de a predica Evanghelia în ţinutul Hazarilor; trei ani mai târziu, au fost chemaţi de principele Ratislav în părţile Moraviei. Aici au elaborat alfabetul chirilic şi au făcut prima traducere în limba slavonă a Bibliei şi a Liturghiei. Acuzaţi că sunt schismatici şi eretici, Ciril şi Metodiu s-au simţit datori să alerge la Roma, unde Papa Adrian al II-lea i-a primit cu deosebită consideraţie; mai mult, le-a împlinit dorinţa de a oficia Sfânta Liturghie în limba slavonă în faţa lui însuşi şi a unei mari mulţimi de credincioşi.

La Roma, Constantin - Ciril a murit în ziua de 14 februarie 869 şi a fost înmormântat în Bazilica „Sf. Clement", lângă Coloseum; venind la Roma, Ciril adusese moaştele Sfântului Clement din insula Chersonez, unde acesta murise în exil (97).

Metodiu a fost sfinţit preot de către Papa şi numit arhiepiscop de Sirmium. S-a întors între slavii săi şi, până la moarte, întâmplată la 6 aprilie 885, a trebuit să lupte neîncetat pentru a introduce limba slavonă în oficierea slujbelor, în locul limbilor greacă sau latină, care nu erau cunoscute de aceste popoare venite din răsărit. Slujba divină la înmormântarea sa a fost oficiată în limbile slavonă, greacă şi latină. Metodiu închidea ochii mulţumit că a deschis încă un drum pe care să treacă spre sufletele oamenilor evanghelia împăcării.

Numele de călugărie pe care le-au luat fraţii Constantin şi Mihail exprimă, de fapt, caracteristici ale vieţii lor.

Ciril vine de la grecescul Kürios = Domnul, sau însuşire aparţinând lui Dumnezeu; la vocativ, are forma Kyrie, cunoscută în invocaţia Kyrie eleison = „Doamne, ai milă de noi". Ca nume de persoană, Ciril înseamnă: om dăruit, aparţinând lui Dumnezeu.

Metodiu, nume luat de Mihail în călugărie, exprimă rolul de tovarăş de drum al fratelui său preot, Constantin; se compune din: meta - cu, lângă, alături şi hodos = drum, cale, însemnând: cel care îl întovărăşeşte pe altul pe cale spre a ajunge la o ţintă.

Sf. Valentin, martir

În ziua de 14 februarie, se comemorează şi doi martiri cu numele Valentin. Comemorarea lor a dat numele la o simpatică tradiţie, foarte răspândită în ţările anglo-saxone. Deoarece în Evul Mediu se credea că, în această zi, păsările, simţind apropierea primăverii, începeau să-şi facă cuiburile, s-a considerat că sărbătoarea Sfântului Valentin este începutul redeşteptării anuale la viaţa nouă, deci a iubirii dătătoare de viaţă. Sfântul Valentin a devenit patronul logodnicilor. Dar care Valentin? Oare preotul din Roma, care a fost martirizat în anul 268? Sau episcopul de Terni, care a avut aceeaşi soartă glorioasă cinci ani mai târziu?

Cel dintâi ne este prezentat ca un prieten al împăratului Claudiu Gotul, care l-a interogat personal în cadrul procesului. Răspunsurile limpezi şi convingătoare ale lui Valentin au răscolit şi gândurile împăratului; îndreptându-se către publicul ce era de faţă, a spus: „Ascultaţi vorbele înţelepte ale acestui om”. A fost totuşi condamnat la moarte, deoarece, între timp, l-a convertit la credinţa creştină pe însuşi prefectul Asteriu şi pe toată familia lui. Martirul a fost înmormântat lângă Via Flaminia, unde s-a ridicat şi o biserică dedicată lui.

Al doilea Valentin, episcopul de Terni, în timpul unei treceri prin Roma, i-a adus la credinţa creştină pe un filosof renumit, Cratone, şi pe trei tineri ucenici ai săi atenieni; acest zel l-a pus în primejdie de a fi uşor denunţat de către păgâni. Într-adevăr, episcopul a fost denunţat şi adus în faţa tribunalului, care l-a condamnat la moarte prin tăierea capului. Cei trei tineri convertiţi i-au dus trupul neînsufleţit la Terni, unde a fost primit cu mari onoruri de către înfloritoarea comunitate creştină de acolo.

Valentin este un nume latinesc, format din participiul prezent al verbului valeo – valere  = a se simţi bine, a fi în putere. În lumea anglo-saxonă, numele Valentin este sinonim cu Sweetheart – „îndrăgostiţi”, şi este atribuit felicitării pe care îndrăgostiţii şi-o trimit în ziua de 14 februarie. Creştinul adevărat doreşte să facă din fiecare clipă a vieţii sale o declaraţie de dragoste sinceră faţă de Dumnezeu, izvorul binelui.

---

^[1] Todi, localitate în Italia – regiunea Umbria, vechea aşezare de pe timpul etruscilor.

Flămând ca nu de pâine

Flămând ca nu de pâine,
setos ca nu de apă,
Te caut căci al meu suflet
cu tine doar s-adapă...
M-aplec la rugăciune
dar în a ei suspine,
Te caut, şi nu mă satur
să m-alipesc de tine.

M-apropii de-a ta Carte
dar gândul ce-mi tânjeşte,
din Cartea ta pe tine
Te caută şi doreşte...
Mă duc — şi unde-s fraţii
iubirea-n veci m-ar ţine,
dar nu pe ei îi caut
ci-n ei te caut pe tine.

Oricine-mi bate-n poartă
deschid şi-l chem în pripă
căci inima-mi te-aşteaptă
pe tine-n orice clipă.
Mă uit spre cer într-una
dar inima din mine
nu după cer doreşte
ci-n el te caut pe tine.

Neliniştit mi-e duhul
când pleacă ori soseşte,
ci numai când e-n tine
atunci se linişteşte.
 
Traian Dorz

Alocuţiunea papei (12.02.2012)

Iubiţi fraţi şi surori! Duminica trecută am văzut că Isus, în viaţa sa publică, a vindecat mulţi bolnavi, descoperind că Dumnezeu vrea pentru om viaţa, viaţa în plinătate. Evanghelia acestei duminici (Mc 1,40-45) ni-l arată pe Isus în contact cu forma de boală considerată în acele timpuri cea mai gravă, într-atât încât face persoana „impură” şi o exclude din relaţiile sociale: este vorba despre lepră. O legislaţie specială (cf. Lev 13-14) rezerva preoţilor sarcina de a declara persoana bolnavă de lepră, adică impură; şi de asemenea, se aştepta de la preot să-i constate vindecarea şi readmiterea bolnavului însănătoşit la viaţa obişnuită.

Pe când Isus mergea predicând în satele din Galileea, un lepros îi iese în întâmpinare şi îi spune: „Dacă vrei, poţi să mă cureţi”. Isus nu evită contactul cu acel om, ba chiar, mânat de dorinţa de a lua parte la condiţia sa, întinde mâna şi îl atinge-depăşind interdicţia legală-şi îi apune: „Vreau, curăţă-te!” În acel gest şi în acele cuvinte ale lui Cristos este prezentă întreaga istorie a mântuirii, este prezentă întrupată voia lui Dumnezeu de a ne vindeca, de a ne curăţa de răul care ne desfigurează şi nimiceşte relaţiile noastre. În acel contact între mâna lui Cristos şi leprosul este depăşită orice barieră între Dumnezeu şi impuritatea umană, între Sacrul şi opusul său, cu siguranţă nu pentru a nega răul şi forţa sa negativă, dar pentru a demonstra că iubirea lui Dumnezeu este mai puternică decât orice rău, chiar decât cel mai contagios şi groaznic. Isus a luat asupra sa infirmităţile noastre, s-a făcut „lepros” pentru ca noi să fim curăţaţi.

Un comentariu splendid existenţial la această Evanghelie este celebra experienţă a sfântului Francisc de Assisi, pe care el o rezumă la începutul Testamentului său: „Domnul mi-a spus mie, fratele Francisc, să încep să fac pocăinţă astfel: când mă aflam în păcate, mi se părea un lucru prea amar să-i văd pe leproşi; şi Domnul însuşi mă condusese printre ei şi mi-am arătat mila cu ei. Iar îndepărtându-mă de ei, ceea ce mi se părea amar mi-a fost schimbat în dulceaţa sufletului şi a trupului. Şi pe urmă, am mai stat un pic şi am plecat din lume” (Fonti Francescane, 110). În acei leproşi, pe care Francisc i-a întâlnit pe când era încă „în păcate” - cum spune el -, era prezent Isus; iar când Francisc s-a apropiai de unul dintre ei şi, înfrângându-şi repulsia proprie, l-a îmbrăţişat, Isus l-a vindecat de lepra sa, adică de orgoliul său, şi l-a convertit la iubirea lui Dumnezeu. Iată victoria lui Cristos, care este vindecarea noastră profundă şi învierea noastră la o viaţă nouă!

Dragi prieteni, să ne adresăm în rugăciune Fecioarei Maria, pe care am celebrat-o ieri, comemorând apariţiile sale la Lourdes. Sfintei Bernadeta, Maica Domnului i-a încredinţat un mesaj mereu actual: invitaţia la rugăciune şi la pocăinţă. Prin intermediul Mamei sale este întotdeauna Isus care ne iese în întâmpinare pentru a ne elibera de orice boală a trupului şi a sufletului. Să ne lăsăm atinşi şi curăţaţi de către El, şi să ne folosim milostivirea faţă de fraţii noştri! (Benedict PP. XVI, traducere Pr. Vincenţiu Balint). (http://www.arcb.ro/).

VI TPA (B): ÎPS. Ioan Robu

Iubiţi fraţi şi surori, un autor cunoscător al vieţii sfântului Augustin, istoric din epoca patristică, a Sfinţilor Părinţi, spune că sfântul Augustin obişnuia să citească de multe ori psalmul pe care l-am ascultat astăzi la Sfânta Liturghie, Psalmul 32 (31). El şi-a copiat psalmul acesta, l-a pus deasupra patului unde se odihnea, şi totdeauna în fiecare seară privea textul acesta, îl recita cu adâncă încredere în cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul Psalmului, cu adâncă încredere în milostivirea lui Dumnezeu. Psalmul acesta e o cântare a fericirii celui iertat de Dumnezeu: „Fericit este omul căruia Dumnezeu i-a iertat păcatul, / Fericit este omul căruia Dumnezeu i-a acoperit fărădelegea, / Fericit este omul căruia Dumnezeu ia uitat parcă nelegiuirea”. Şi continuă psalmul: „Doamne, eu îţi mărturisesc păcatul meu / şi nu-ţi ascund fărădelegea mea” (Ps 32(31),1-2.5).

Psalmul acesta pe care, nu numai, dar în mod deosebit, sfântul Augustin l-a meditat îndelung, psalmul pe care l-am recitat şi noi la Sfânta Liturghie ne permite să interpretăm boala leprei, despre care vorbeşte prima lectură şi Evanghelia, să o interpretăm în mod spiritual. Şi rugăciunea Sfintei Liturghii, rugăciunea de la început, este o implorare de la Dumnezeu de a ne da harul ca să trăim în inima noastră totdeauna harul său. Iată, privind la imaginea pe care ne-o descrie evanghelistul Marcu, aceea în care un lepros se apropie de Isus, cade în genunchi în faţa lui, şi îi spune: „Dacă vrei, Doamne, poţi să mă cureţi” (Mc 1,40). Nu spune: „să mă vindeci”, căci convingerea era aceasta, că lepra, mai mult decât o boală, era un semn murdar care îl separa pe om de restul societăţii, şi era, totodată, un semnal că Dumnezeu l-a îndepărtat pe acela de la inima sa, de la iubirea sa.

În această icoană a Evangheliei de astăzi ne găsim şi noi, purtând nu boala despre care vorbeşte Evanghelia, dar purtând în noi păcatul, purtând în noi o vinovăţie, adunată din diferite feluri, purtând în noi o greutate pe care, aşa cum ne sugerează Evanghelia, trebuie şi noi să o ducem în faţa Mântuitorului şi să-i spunem: „Doamne, eu îţi mărturisesc păcatul, nu-ţi ascund fărădelegea”. În faţa lui Isus, deschizându-ne sufletul, aşa cum suntem, aşa cum ne cunoaştem sau aşa cum ne cunoaşte mai bine Dumnezeu, îi cerem darul acesta, al iertării de păcate.

De multe ori Biserica ne propune această invitaţie, a iertării, a spălării păcatelor noastre. Iată, şi ritualul sfinţirii apei şi stropirii cu apă sfinţită de la începutul Liturghiei de astăzi şi din fiecare duminică, ne aminteşte acelaşi lucru: că actul principal desăvârşit înaintea oricărui dialog cu Dumnezeu este acela al cererii de iertare pentru vinovăţiile noastre. De aceea, la începutul Liturghiei, la începutul rugăciunii Sfintei Liturghii, iată, primim apa sfinţită pentru a ne aminti că avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu, ca să putem, cum spune şi textul Liturghiei, „celebra cu vrednicie Sfintele Taine”. Mai târziu, tot în cadrul Liturghiei, preotul îşi spală mâinile spunând: „Spală-mă, Doamne, de vinovăţia mea şi curăţă-mă de păcatul meu”. Spune aceste cuvinte şoptindu-le, însă, preotul le spune în numele tuturor: Spălă-mă, Doamne, de vinovăţia mea, curăţă-mă de păcatul meu. Prin vocea preotului, întregul popor imploră de la Dumnezeu iertare ca să se stabilească în har, în har, adică în bunăvoinţa şi în ajutorul lui Dumnezeu.

Ieri, Sfânta Biserică a sărbătorit-o pe Sfânta Fecioară Maria de la Lourdes. Mesajul pe care toate arătările Maicii Domnului de la Lourdes şi, în întregime, fenomenul de la Lourdes, putem spune, are în nucleul său acest cuvânt, al convertirii, al rugăciunii de pocăinţă pentru iertarea păcatelor. Iată că ceea ce un lepros a făcut în faţa lui Isus, o putem face şi noi nu numai astăzi, dar în fiecare zi, prin actul acesta de iertare cerută de la Dumnezeu, prin actul de mărturisire a păcatelor, a vinovăţiilor noastre, prin actul în care Dumnezeu ne atinge cu bunăvoinţa, cu iubirea sa, aşa cum Isus l-a atins pe cel lepros. Este harul pe care Dumnezeu ni-l dă de fiecare dată când împreună, iată, împreună cu cuvintele Psalmului, mărturisim în faţa lui Dumnezeu vinovăţiile noastre, ştiute şi neştiute, implorând vindecarea sa. Şi atunci se va verifica cu fiecare dintre noi fericirea de care vorbeşte Psalmul: „Fericit omul căruia Dumnezeu îi iartă păcatul, / Fericit omul căruia Dumnezeu îi acoperă fărădelegea” (Ps 32(31),1-2). (www.arcb.ro).

Există Dumnezeu!

În lumină

Nu, nu suntem un vis, o întâmplare,
un lut de sine însuşi frământat.
Ci ne-a zidit o Forţă creatoare,
o-nţelepciune fără de hotare.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu, nu suntem jivine-ntunecate,
gonite de un bici ne-nduplecat.
Ci noi avem un duh şi-o libertate
şi-o inimă ce pentru ceruri bate.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

N-ar fi simţit în veci de veci ţărâna
surâsul unui crin imaculat,
de n-ar fi-ntins Atotstăpânul mâna
să umple-n noi de simţământ fântâna.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Avem cu noi Scriptura ca dovadă,
avem minuni şi semne ne-ncetat.
Iar cine vrea pe Dumnezeu să-L vadă
să stea în faţa Lui pe baricadă!
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu-i calea noastră veşnic însorită,
nu-i viaţa totdeauna un palat.
Dar o trăim căci merita trăită,
când, peste lumea asta mărginită,
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu, nu suntem neant! Ce fericire!
Supremul adevăr S-a revelat.
Isus e-n noi, lumină şi iubire.
Iar moartea e un zbor spre nemurire,
Există Dumnezeu! Ce minunat!
 
Costache Ioanid