Iubiţi fraţi şi surori, în şcoala noastră de rugăciune, miercurea trecută, am vorbit despre rugăciunea lui Isus pe Cruce luată din Psalmul 22 (21): „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (v. 2); acum aş vrea să continui să meditez la rugăciunea lui Isus pe Cruce, în iminenţa morţii, aş vrea să mă opresc astăzi asupra naraţiunii pe care o întâlnim în Evanghelia după sfântul Luca. Evanghelistul ne-a transmis trei cuvinte ale lui Isus pe Cruce, dintre care două - primul şi cel de-al III-lea - sunt rugăciuni adresate în mod explicit Tatălui. Cel de-al II-lea cuvânt, în schimb, este constituit din promisiunea făcută acelui aşa-numit „tâlhar bun”, răstignit împreună cu El; de fapt, răspunzând la rugăciunea tâlharului, Isus îl asigură: „Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!” (Lc 23,43). În povestirea lui Luca sunt astfel întrepătrunse în mod succesiv cele două rugăciuni ale lui Isus muribund către Tatăl şi primirea rugăciunii care îi este adresată lui de către păcătosul pocăit. Isus îl invocă pe Tatăl şi, totodată, ascultă rugăciunea acestui om, care deseori este numit latro penitens, „tâlharul pocăit”.
Să ne oprim asupra acestor trei rugăciuni ale lui Isus. Pe prima, o rosteşte imediat după ce a fost bătut în cuie pe cruce, în timp ce soldaţii împărţeau hainele sale ca tristă recompensă a serviciului lor. Într-un anumit sens, acest gest este cel cu care se încheie procesul răstignirii. Scrie sfântul Luca: „Când au ajuns la locul numit Craniul, l-au răstignit pe el şi pe răufăcători, unul la dreapta şi altul la stânga. Atunci Isus a spus: «Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac». Apoi, ca să împartă hainele lui, au tras la sorţi” (Lc 23,33-34). Prima rugăciune pe care Isus o adresează Tatălui este de mijlocire: cere iertarea pentru proprii călăi. Cu aceasta, Isus împlineşte în persoana sa ceea ce învăţase în discursul de pe munte când spusese: „Însă vouă, care mă ascultaţi, vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc” (Lc 6,27) şi promisese, de asemenea, celor care vor şti să ierte: „răsplata voastră va fi mare şi veţi fi fiii Celui Preaînalt” (Lc 6,35). Acum, de pe cruce, El nu doar îi iartă pe călăii săi, dar se adresează direct Tatălui mijlocind în favoarea lor.
Această atitudine a lui Isus găseşte o „imitare” emoţionantă în povestirea lapidării sfântului Ştefan, primul martir. Ştefan, de fapt, apropiindu-se de sfârşit, „căzând în genunchi, a strigat cu glas puternic: «Doamne, nu le socoti păcatul acesta» şi, spunând aceasta, a adormit” (Fap 7,60): acestea au fost ultimele sale cuvinte. Comparaţia între rugăciunea de iertare a lui Isus şi cea a protomartirului este semnificativă. Sfântul Ştefan se adresează Domnul Înviat şi cere ca uciderea sa-un gest definit în mod clar prin expresia «păcatul acesta» - să nu le fie socotită lapidatorilor săi. Isus pe cruce se adresează Tatălui şi nu cere numai iertarea pentru cei care l-au răstignit, dar oferă şi o interpretare a ceea ce se întâmplă. Potrivit cuvintelor sale, de fapt, oamenii care l-au răstignit „nu ştiu ce fac” (Lc 23,34). Adică El pune ignoranţa, a „nu şti”, ca motiv al cererii de iertare adresată Tatălui, pentru că această ignoranţă lasă deschisă calea spre convertire, cum de altfel se va întâmpla în cuvintele pe care le va pronunţa centurionul la moartea lui Isus: „Cu adevărat, omul acesta era drept” (Lc 23,47), era Fiul lui Dumnezeu. „Rămâne o consolare pentru toate timpurile şi pentru toţi oamenii faptul că Domnul, atât în ceea ce priveşte pe cei care cu adevărat nu ştiau - călăii - cât şi pe cei care ştiau şi l-au condamnat, pune ignoranţa ca motiv al cererii de iertare-o consideră ca poartă ce ne poate deschide spre convertire” (Benedict al XVI-lea, Isus din Nazaret, II, 233).
Cel de-al doilea cuvânt al lui Isus pe cruce relatat de sfântul Luca este un cuvânt de speranţă, este răspunsul la rugăciunea unuia dintre cei doi oameni răstigniţi împreună cu El. Tâlharul cel bun înaintea lui Isus intră în sine însuşi şi se căieşte, simte că se găseşte în faţa Fiului lui Dumnezeu, care face vizibilă Faţa însăşi a lui Dumnezeu, şi îl roagă: „Isuse, aminteşte-ţi de mine când vei intra în împărăţia ta!” (Lc 23,42). Răspunsul Domnului la această rugăciune depăşeşte cu mult cererea; de fapt spune: „Adevăr îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!” (Lc 23,43). Isus este conştient de intrarea directă în comuniune cu Tatăl şi de redeschiderea pentru om a căii spre paradisul lui Dumnezeu. Astfel prin acest răspuns oferă speranţa neclintită că bunătatea lui Dumnezeu poate să ne atingă chiar în ultima clipă a vieţii şi rugăciunea sinceră, chiar şi după o viaţă greşită, întâlneşte braţele deschise ale Tatălui bun care aşteaptă întoarcerea fiului.
Însă să ne oprim asupra ultimelor cuvinte ale lui Isus muribund. Evanghelistul povesteşte: „Era cam pe la ora a şasea şi s-a făcut întuneric pe tot pământul până la ora a noua. Soarele s-a întunecat. Catapeteasma templului s-a sfâşiat la mijloc. Isus a strigat cu glas puternic: «Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu». Şi spunând aceasta, şi-a dat duhul” (Lc 23,44-46). Câteva aspecte ale acestei naraţiuni sunt diferite în comparaţie cu cadrul oferit în Marcu şi Matei. Cele trei ore de întuneric din Marcu nu sunt descrise, în timp ce în Matei sunt legate cu o serie de diferite evenimente apocaliptice, precum cutremurul, deschiderea mormintelor, morţii care învie (cf. Mt 27,51-53). În Luca, orele de întuneric au drept cauză eclipsa de soare, dar în acel moment are loc şi sfâşierea catapetesmei templului. Astfel relatarea lui Luca prezintă două semne, într-un fel paralele, în cer şi pe pământ. Cerul pierde lumina sa, pământul se prăbuşeşte, în timp ce în templu, locul prezenţei lui Dumnezeu se sfâşie catapeteasma care proteja sanctuarul. Moartea lui Isus este caracterizată în mod explicit ca eveniment cosmic şi liturgic; în special, marchează începutul unui cult nou, într-un templu neconstruit de oameni, întrucât este însuşi Trupul lui Isus mort şi înviat care adună popoarele şi le uneşte în Sacramentul Trupului şi Sângelui său.
Rugăciunea lui Isus, în acest moment de suferinţă - „Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu” - este un strigăt puternic de totală încredinţare lui Dumnezeu. Această rugăciune exprimă deplina conştientizare de a nu fi abandonat. Invocaţia iniţială - „Tată” - aminteşte prima sa declarare ca şi copil de 12 ani. Atunci a rămas pentru trei zile în templul din Ierusalim, a cărui catapeteasmă acum se sfâşie. Şi când părinţii i-au arătat îngrijorarea lor, le-a răspuns: „De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” (Lc 2,49). De la început până la sfârşit, ceea ce a determinat în totalitate simţămintele lui Isus, cuvântul său, acţiunea sa, este relaţia unică cu Tatăl. Pe cruce El trăieşte pe deplin, în iubire, această relaţia filială a sa cu Dumnezeu ce însufleţeşte rugăciunea sa.
Cuvintele rostite de Isus, după invocaţia „Tată”, reiau o expresie a Psalmului 31 (30): „În mâinile tale îmi încredinţez sufletul” (v. 6). Aceste cuvinte, însă, nu sunt o simplă citare, dar mai ales arată o decizie fermă: Isus se „încredinţează” Tatălui într-un act de totală abandonare. Aceste cuvinte sunt o rugăciune de „încredinţare”, plină de confiere în iubirea lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Isus în faţa morţii este dramatică la fel cum e pentru orice om, însă, în acelaşi timp, este pătrunsă de acel calm profund care se naşte din încrederea în Tatăl şi din voinţa de a se încredinţa pe deplin lui. În Ghetsemani, atunci când a intrat în lupta finală şi în rugăciunea mai intensă şi era pe cale să fie „dat în mâinile oamenilor” (Lc 9,44), sudoarea sa „care cădea pe pământ, s-a făcut ca picăturile de sânge” (Lc 22,44). Însă inima sa era pe deplin ascultătoare faţă de voinţa Tatălui, şi pentru aceasta „un înger din cer” a venit pentru a-l întări (cf. Lc 22,42-43). Acum, în ultimele clipe, Isus se adresează Tatălui spunând care sunt cu adevărat mâinile în care îşi încredinţează întreaga sa existenţă. Înainte de plecarea în călătoria spre Ierusalim, Isus a insistat pe lângă ucenicii săi: „Ascultaţi cu atenţie cuvintele acestea: Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor” (Lc 9,44). Acum, când este gata să plece din această viaţă, El sigilează în rugăciunea sa ultima decizie: Isus s-a lăsat dat „în mâinile oamenilor”, însă în mâinile Tatălui îşi aşează sufletul său; astfel - cum spune evanghelistul Ioan - totul s-a săvârşit, actul suprem de iubire a fost dus până la capăt, până la limite şi dincolo de limite.
Iubiţi fraţi şi surori, cuvintele lui Isus pe cruce în ultimele clipe ale vieţii sale pământeşti oferă indicaţii angajatorii pentru rugăciunea noastră, dar o deschid şi către o încredere senină şi către o speranţă fermă. Isus care îi cere Tatălui să-i ierte pe cei care îl răstignesc, ne invită la dificilul gest de a ne ruga şi pentru cei care ne fac rău, ne prejudiciază, ştiind să iertăm întotdeauna, pentru ca lumina lui Dumnezeu să poată lumina inimile lor: şi ne invită să trăim, în rugăciunea noastră, aceeaşi atitudine de milostivire şi de iubire pe care Dumnezeu o are faţă de noi: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, spunem zilnic în „Tatăl nostru”. În acelaşi timp, Isus, care în momentul final al morţii se încredinţează în întregime în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, ne dă certitudinea că, oricât de dure ar fi încercările, dificile problemele, apăsătoare suferinţele, niciodată nu vom cădea din mâinile lui Dumnezeu, acele mâini care ne-au creat, ne susţin şi ne însoţesc în drumul vieţii, pentru că sunt conduse de o iubire infinită şi fidelă. Mulţumesc. (Benedict PP. XVI, trad. Pr. Vincenţiu Balint). (sursa: http://www.arcb.ro/).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu