“Toţi te caută!” Învăţătorul mergea prin cetăţi să vestească evanghelia, să poarte speranţa. A merge în mijlocul lumii şi a se lăsa îmbrăţişat de durerea celui care suferă înseamnă a răspândi cuvânt de mângâiere. Ar fi zadarnic a predica, fără a intra în suferinţa omului, aşa de adevărată şi de neliniştitoare. Ar fi inutil a ne gândi că doar cu cuvântul predicat poţi fi înţeles de o lume aşa de complicată şi de departe de cuvintele noastre.
Greu de a fi acceptaţi pentru singurul adevăr vestit dacă acest Cuvânt nu pătrunde viaţa zilnică formată din experienţe, povestiri, evenimente care par comune, uneori plătite scump. Nu rareori se întâlneşte noaptea în vorbirea experienţelor atâtor oameni. Şi foarte mulţi se lasă învinşi de noapte: “Noaptea este lungă şi sunt obosit să mă învârt până dimineaţă” (Iob 7,4), repetă cel care suferă. Mila este sufletul vestirii, numai braţele care îl strâng la piept pe cel chinuit, numai zâmbetul şi mângâierile celor milostivi, numai mărturia fac credibil cuvântul.
Marcu la începutul povestirii sale descrie o zi a lui Isus: rugăciunea sa tăcută, dialogul intens cu Tată, care deschidea şi încheia ziua sa. A purta în fugă evanghelia din sat în sat era sufletul angajării sale, dar Cuvântul său era răspunsul la strigătul disperat care se ridica din inima unei omeniri rănite, strigăt care atunci ca şi astăzi rămâne acelaşi: “Vindecă-ne!”
“Omul nu face oare o muncă grea pe pământ şi zilele sale nu sunt ca le unui mercenar?” (Iob 7,1). Lumea din timpul lui Isus era un lazaret (un spital de boli contagioase), nedreptatea era mai mare şi nu era nici o formă de ajutor social, nici de primire a aceluia care este diferit din cauza condiţiei sale fizice; nu era nici solidaritate, nici milă. A se simţi protejaţi de binecuvântarea divină era singura cale de ieşire, dar se simţea protejat numai cel care nu suferea nici un rău, întrucât cel care era lovit era considerat pedepsit de Dumnezeu. Oricât îl chemau în cauză, Dumnezeu stătea deasupra durerii lor, era cel care îi răsplătea pe cei drepţi şi îi pedepsea pe păcătoşi. Dar vestind faţa milostivă a Tatălui, Cristos “a luat asupra lui slăbiciunile noastre şi a purtat bolile noastre” (Mt 8,17; cf. Is 53,4).
Eliberarea viitoare este vestită de Cuvânt şi celor care îl vestesc. Celor care vor asculta strigătul de durere al celor oprimaţi le este dată responsabilitatea de a face vizibilă mântuirea. A vindeca, a însănătoşi, a întări este materia vestirii, este metoda de comunicare a Adevărului, este anticipare a Împărăţiei. Cel care crede nu poate să-i răspundă lui Dumnezeu doar cu o aprobare intelectuală, nu poate să spună că are credinţă doar cu buzele, dar însuşindu-şi voinţa Tatălui: “Căci, deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut sclavul tuturor ca să-i câştig pe cât mai mulţi” (1Cor 9,19).
Toţi îl caută pe Învăţător şi el se lasă găsit de cel care îl caută. Ucenicul nu înfruntă lumea în mod prezumpțios, nu simte nevoia de a face prozeliţi, dar neliniştea de a vesti tuturor ceea ce a văzut şi a atins, pentru că ştie că oamenii nu pot face altfel decât Isus. Este convins că şi cei care nu îl cunosc îl caută şi au dreptul să-l întâlnească. Ştie că celor care le va fi vestită Evanghelia, le va fi adusă vindecarea.
Pentru a salva omul, pentru a-l convinge cu privire la viitorul său, pentru a-l vindeca de orice rău, Evanghelia este Calea, Adevărul şi Viaţa. “Vai mie, atunci, dacă nu vestesc Evanghelia!” (1Cor 9,16). (don Gennaro Matino).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu