Lecturi biblice: Exodul 34,4b-6.8-9; 2Corinteni 13,11-13; Evanghelia Ioan 3,16-18; lecturi biblice
Omilie
În prima duminică după timpul pascal, liturgia ne face să celebrăm solemnitatea Sfintei Treimi, ca și cum ne-ar cere să sintetizăm zilele precedente și să revenim din nou la Paște, căci Paștele conduce omul la o viață divină. A vorbi despre Treime înseamnă să vorbești despre „fața” sau „chipul” unui Dumnezeu care este extraordinar și fascinant [tremendum et fascinans, în latină], ce e de nepătruns, total „altul”, apropiat, separat și într-o relație intimă cu noi; este un „mister”. S-a spus că omul modern nu iubește misterul, căci este atras de manipulare, de calcul... Însă misterul Sfintei Treimi nu-l zdrobește pe om și nu-l umilește, dimpotrivă, îl înalță, pentru că ne permite să înțelegem intimitatea dintre Dumnezeu și omenire. În solemnitatea de astăzi, accentul este pus pe atributul divin al milostivirii. Prima lectură relatează noua „stabilire” a Alianței, după păcatul vițelului de aur: «Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: Domnul, Domnul este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi de adevăr»” (Ex 34,6). Dumnezeu se revelează lui Moise ca un Dumnezeu milostiv. Evanghelia identifică cel mai mare dar al milostivirii divine – e Fiul său făcut om: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (In 3,16). A doua lectură constă în fragmentul final al Scrisorii către Corinteni [a doua], unde Dumnezeu este definit ca un Dumnezeu al păcii și al iubirii și este prezentat ca Treime: „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi!” (2Cor 13,13). Tema milostivirii lui Dumnezeu pătrunde întreaga liturgia de astăzi.
În prima lectură luată din cartea Exodului (Ex 34,4b-6.8-9), Moise s-a suit pe muntele Sinai. E a doua ascensiune a lui Moise pe munte, după episodul vițelului de aur. Moise făcuse experența rugul aprins în deșert. Acum, Domnul s-a coborât în nor, „a stat acolo cu Moise şi el a chemat numele Domnului. Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: «Domnul, Domnul este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi de adevăr»” (v. 5-6). În viziunea rugului aprins, Dumnezeu și-a revelat numele: Eu-sunt-Cel-ce-sunt (Ex 3,14). Acum, pe muntele Sinai, Dumnezeu se revelează în gesturile sale de bunătate față de oameni: este milostivirea, adică bunătatea sa față de cei săraci, umili, păcătoși; îndurarea, adică iubirea sa plină de compasiune, iar harul este bunăvoința și generozitatea sa, dar și fidelitatea ce îi permite să-și țină promisiunile. Moise s-a aplecat până la pământ și s-a prosternat spunând: „Te rog, Doamne, să mergi în mijlocul nostru!” (v. 9). Rugăciunea și milostivirea sunt caracteristicile omului și ale lui Dumnezeu și Moise „extrage” argumentul pentru a-i invoca iertarea asupra poporului: „Iartă-ne fărădelegile şi păcatele şi fă-ne moştenirea ta!” (v. 9). Prin greșelile oamenilor și prin iertarea lui Dumnezeu, ajungem să ascultăm din gura lui Isus cea mai formidabilă „încredere”: „Abba, Tată! […] Îndepărtează de la mine potirul acesta, însă nu ceea ce vreau eu, dar ceea ce vrei tu” (Mc 14,36). Dumnezeu este iubirea milostivă; nu este un Dumnezeu solitar: este un Dumnezeu unic în trei persoane divine – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt!
În a doua lectură (2Cor 13,11-13), Paul îi invită pe creștini să practice iubirea reciprocă: e un program minunat de viață creștină! Apostolul lansează o promisiune: „să trăiţi în pace şi Dumnezeul iubirii şi al păcii va fi cu voi!” (v. 11). Scrisoarea se încheie o formulă trinitară: „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Duhului Sfânt să fie cu voi toţi!” (v. 13). Este un salut liturgic sau poate fi un fragment dintr-un imn din primele comunități creștine. Dumnezeu Tatăl este văzut ca izvor al iubirii, Fiul, cel care ne-a dăruit harul lui Dumnezeu, adică viața divină, iar Duhul Sfânt este izvorul comuniunii, adică cel al legăturii profunde care îi unește pe credincioși între ei și cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeul ascuns se manifestată în Isus din Nazaret și acționează prin Duhul Sfânt pe care îl dăruiește fraților care cred în el, adică al iubirii care este sufletul Bisericii.
În Evanghelia după Ioan (In 3,16-18), Isus se află în convorbire cu Nicodim – un „conducător al iudeilor” [Ioan îl arată ca membru al Sinedriului (cf. In 7.48-52)], un om înțelept și în căutare – și vorbește despre „fața” lui Dumnezeu. Domnul spune: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (v. 16). Știam că Dumnezeu este iubire, dar nu știam că el este așa de nemăsurat până la punctul de a-și oferi pe o cruce și a-și da propriul Fiu, unul-născut, cel iubit. „Pentru că Dumnezeu nu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (v. 17). Trebuie să credem în Fiul înălțat pe cruce pentru ca lumea să fie mântuită prin el. Aici se află alegerea fundamentală pentru om: veșnicia depinde de credința sa sau de refuzul său în fața iubirii arătate de Isus. Moartea Fiului conferă omului valoarea unei decizii supreme: „Vor privi la cel pe care l-au străpuns” (In 19,37). Din cruce primim o rază de lumină sau un văl de întuneric. Fiecare om înaintea crucii devine transparent sau întunecos. Dumnezeu este lumină pentru cei care cred; este întuneric și orbire pentru cei care refuză să creadă. „Cine nu crede a fost deja judecat pentru că nu a crezut în numele Fiului unic al lui Dumnezeu” (v. 18). Întreaga viață a lui Isus este sub semnul „dăruirii” pentru a intra în această comuniune de prietenie cu Tatăl. Ioan nu folosește niciodată termenul abstract de credință, ci verbul „a crede” [de o sută de ori]. Ce înseamnă a crede? A primi persoana lui Isus, a-i asculta mesajul său de iubire, cuvintele sale, adevărurile pe care le învață. A crede înseamnă a merge pe urmele sale, a decide să treci de la o existență la alta, de la realitățile pământești la cele cerești.
Evanghelistul nu folosește cuvântul „Tată” pentru a desemna prima persoană a Sfintei Treimii, ci cuvântul „Dumnezeu”. Totuși, paternitatea lui Dumnezeu apare evidentă în expresia „Fiul său, unicul născut”. Duhul Sfânt, cel care este iubire, este conturat ca „darul” lui Dumnezeu ce permite oamenilor să participe la viața veșnică a lui Dumnezeu. Domnul a adus „aproape” de noi „fața” lui Dumnezeu care este comuniune: proiectul său nu este să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Astfel începe comunicarea unei vieți noi. În limbajul evangheliei a patra, realitatea este marcată de păcat și de rău: dar există o schimbare – convertirea.
Isus ni l-a revelat pe Dumnezeu că este unul singur, dar în trei persoane, care au o între ele o relație de iubire. Sfânta Treime exaltă iubirea, harul, comuniunea. Credința este consimțământul umil al inteligenței umane la misterul de neînțeles al lui Dumnezeu. Sărbătoarea Sfintei Treimii ne invită la o umilință adevărată în fața misterului Domnului… căci Dumnezeu este milostiv cu noi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu