Temelia Bisericii
Lecturi biblice: Isaia 22,19-23; Romani 11,33-36; Evanghelia Matei 16,13-20; lecturi biblice
Omilie
Punctul central al liturgiei de astăzi este „primatul” sfântului Petru și temelia Bisericii văzute pe slujirea unității. În prima lectură descrie transferul autorității unui funcționar regal nedemn ce e înlocuit cu unul mai bun decât el: „Te voi îndepărta din funcţia ta […] În ziua aceea îl voi chema pe slujitorul meu, Eliachim […] îl voi îmbrăca cu tunica ta, îl voi încinge cu brâul tău şi voi da puterea ta în mâna lui” (Is 22,19.20-21). Primește autoritate asupra întregii case a lui David. În Evanghelia după Matei, Isus recurge la o metaforă care îi conferă lui Simon puterea asupra Bisericii: „Eu îţi spun: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt 16,18). Este învestit cu o autoritate religioasă. A doua lectură revindecă pentru Dumnezeu libertate absolută de alegere și de decizie, deoarece nu există nimeni capabil să-l sfătuiască sau să-i cunoască gândurile: „O, profunzime a bogăţiei, a înţelepciunii şi a ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile lui şi cât de neînţelese sunt căile sale!” (Rom 11,33).
În prima lectură (Is 22,19-23), profetul Isaia aruncă o lumină asupra evangheliei de astăzi ce relatează scena primatului lui Petru. Isaia este profetul cel mai implicat în evenimentele țării sale, politice și militare. În loc de alianțe cu suveranii lumii, el ar dori ca regii lui Iuda să aibă încredere în Dumnezeu. Din acest motiv este condamnat comportamentul regelui Ahaz (cf. Is 7,3-13) și acum intervine împotriva administratorului palatului regal Șebna [sub regele Ezechia (716-687 î.C.)], încearcând prin mijloace, chiar ilicite, să obțină o poziție socială care iese mult în relief; s-a făcut nepopular prin politicile și corupția sa. Interesul profetului constă în descrierea detaliată a învestirii: tunica, brâul și, mai presus de toate, cheile. Sunt trei însemne ale puterii, căci „va fi ca un tată pentru locuitorii Ierusalimului şi pentru casa lui Iuda” (v. 21). „Voi pune pe umărul lui cheia casei lui David: când va deschide, nimeni nu va putea să închidă, iar când va închide, nimeni nu va putea să deschidă” (v. 22). Cheile din acea vreme erau impunătoare; administratorii le purtau pe umăr sau pe spate. Cheia corespunde unei funcții de deschidere și închidere și supravegherea intrărilor și ieșirilor și să permită sau să interzică accesul la rege. Era legătura dintre suveran, funcționarii și supușii săi. Orice stabilea el era stabilit de rege, iar orice decidea el era în egală măsură decis de rege. De când există poartă, imaginea cheilor e elocventă – căci este învestirea și înmânarea puterii.
În lectura a doua (Rom 11,33-36), sfântul Paul încheie expunerea doctrinară delicată problemei mântuirii lui Israel: „O, profunzime a bogăţiei, a înţelepciunii şi a ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile lui şi cât de neînţelese sunt căile sale!” (v. 33). Cu această exclamație Paul strigă cu uimire în fața minunilor proiectului de mântuire al lui Dumnezeu: este un imn adus înțelepciunii Domnului. Iubirea infinită a lui Dumnezeu este în întregime gratuită: de la el, datorită lui și pentru el sunt toate lucrurile. Domnul este începutul și sfârșitul. Este adâncul abis al lui Dumnezeu! Nimeni nu poate goli complet conținutul, căci este misterul lui Dumnezeu, exprimat minunat într-o frază din scrisoare: „Dumnezeu i-a închis pe toţi în neascultare ca să se îndure de toţi” (Rom 11,32). Domnul e un abis al iubirii, un „abis patern”, spunea Origene. „Abisul cheamă abisul” [în latină: abyssus abyssum invocat], este o zicală veche din psalmi (cf. Ps 42,8). Iubirea este toată bogăția lui Dumnezeu; înțelepciunea Domnului este capacitate de înțelegere și judecarea lucrurilor, implicând o cunoaștere adâncă a realității, un echilibru și o experiență a iubirii sale infinite. Este lauda pentru căile lui Dumnezeu. Apostolul își încheie cu un imn de laudă în milostivirea Domnului. De fapt, Paul adoră profunzimea de nepătruns a bogățiilor, a înțelepciunii și a științei lui Dumnezeu.
În Evanghelia după Matei (Mt 16,13-20), Isus se află în regiunea de la poalele sud-vestice ale muntelui Hermon [la înălțimea Golan], la izvoarelor Iordanului, lângă Cezareea lui Filip [acum Banias]. Domnul realizează un sondaj de opinie: „Cine spun oamenii că este Fiul Omului?” (v. 13). Discipolii au răspuns: unii spun că Ioan Botezătorul, alții Ilie, iar alții Ieremia sau unul dintre profeți. Îl identifică pe Isus cu o figură istorică din trecut. „Dar voi cine spuneţi că sunt?” (v. 15). Simon Petru a răspuns: „Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului cel viu!” (v. 16). Cuvântul „Cristos” este echivalent cu Mesia, adică „Cel Consacrat” sau „Uns”. Fiul este de aceeași natură cu Dumnezeu Tatăl. „Dumnezeu cel viu” – este tema fundamentală a ebraismului.
Domnul se întoarce către Petru și îi arată originea cerească a conținutului mărturisirii sale de credință: „Fericit eşti, Simon, fiul lui Iona, căci nu carnea şi sângele ţi-au revelat aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri” (v. 17). Răspunsul depinde de docilitatea noastră față de vocea lui Dumnezeu din noi. Isus ne spune cine este Petru. Trei sunt imagini biblice. În primul rând, Petru este „piatră” sau „stâncă”: „Eu îţi zic: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui” (v. 18). Misiunia sa este să fie „piatră”, adică să fie solidă, statornică și indice precizie, exactitate. Sfântul Augustin făcea deja distincția între Petrus și piatra: „Salvatorul spune: tu ești Petru și pe această piatră pe care ai mărturisit-o, pe această piatră pe care ai recunoscut-o exclamând că ‚tu ești Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu’, eu voi zidi biserica mea, adică pe mine însumi, care sunt Fiul Dumnezeului celui viu” (Augustin, Predica [Serm.], 76). Acestei Biserici, nu-i promite sănătate, ci durată veșnică. Porțile iadului sunt porțile care deschid și închid Sheòl-ul, împărăția morților. Este imaginea puterii neînfrânte a morții, căreia toți îi cedează. Dar moartea nu va avea nici o putere asupra Bisericii.
„Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor” (v. 19). Rolul lui Petru nu e doar pasiv, așa cum ar putea fi o temelie sau stâncă: va fi forță dinamică, autoritate vie, vigilență. Petru și succesorul său, papa, vor fi omul de încredere al lui Cristos. A „lega” și a „dezlega”: aceste două extreme indică, în conceptul rabinic al timpului, totalitatea magisteriului și al jurisdicției. Petru devine persoana învestită cu puteri depline a lui Isus: actele sale sunt ratificate sau aprobate de Dumnezeu. Acest „primat” va asigura „centralitatea, unitatea și punctul de referință viu” al colegialității apostolilor și al episcopilor. Întărită de Cristos înviat – care este stânca, ce nu poate fi substituită – , Biserica trăiește prin harul și misterul Domnului. Numai prin credința în Isus, „piatra unghiulară”, are sens misiunea lui Petru: o bogăție divină ținută în mâinile fragile ale unui om! „Sfântă și păcătoasă” [în latină cuvântul meretrix indică o femeie care se prostituează sau își vinde trupul pentru bani], spuneau Sfinții Părinți, căci este mereu nevoie de milostivire și convertire. Este un mister: Biserica este plină de har și de mizerie și se luptă în fiecare zi în căutarea adevărului lui Dumnezeu și a adevărului omului, despre care ea mărturisește.
Să ne încredințăm sfântului Petru și Bisericii întemeiate de Isus, în milostivirea sa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu