Sfintei Elisabeta a Ungariei (1207-1231)
[17 noiembrie]
– soţie şi mamă, şi de asemenea prinţesă
care a trăit pentru
cei săraci –
„Împlinea toate operele de caritate
cu cea mai mare bucurie
a inimii,
fără să-şi schimbe vreodată înfăţişarea”
(din mărturia servitoarei sale, Isentrude).
„Odată, intrând în biserică în sărbătoarea Adormirii Maicii
Domnului,
şi-a dat coroana jos, a depus-o în faţa crucii
şi a rămas prosternată la pământ cu faţa acoperită.
Când o călugăriţă a certat-o pentru acel gest, ea a răspuns:
«Cum pot eu, creatură mizerabilă,
să continui să port o coroană de demnitate pământească,
atunci când îl văd pe regele meu Isus Cristos încoronat cu
spini?»”.
„În figura sfintei Elisabeta vedem cum credinţa,
prietenia cu Cristos creează simţul dreptăţii,
al egalităţii tuturor, al drepturilor celorlalţi
şi creează iubirea, caritatea.
Şi din această caritate se naşte şi speranţa,
certitudinea că suntem iubiţi de Cristos
şi că iubirea lui Cristos ne aşteaptă
şi astfel ne face capabili să-l imităm pe Cristos
şi să-l vedem pe Cristos în ceilalţi.
Sfânta Elisabeta ne invită să-l redescoperim pe Cristos,
să-l iubim, să avem credinţă
şi astfel să găsim adevărata dreptate şi iubire,
precum şi bucuria că într-o zi vom fi scufundaţi în iubirea
divină,
în bucuria veşniciei cu Dumnezeu”.
(Papa Benedict al XVI-lea, Audiența generală [20 octombrie
2010]).
