† Sfântul Ștefan, primul martir: Este noutatea creștinismului [26 decembrie 2025]

 

Martyrdom of St. Stephen - Copy after Charles Lebrun.

Este noutatea creștinismului

Lecturi biblice: Fapte 6,8-10; 7,54-60; Evanghelia Matei 10,5.17-22; lecturi biblice

Omilie

În fiecare an suntem surprinşi de frumuseţea zilei de Nașterea Domnului şi că a doua zi urmează culoarea roşie, a sângelui: e primului martir, sfântul Ştefan. Este prima naştere a omului pentru cer. Liturgia Bisericii este realistă. Bucuria şi durerea exprimate în viaţa lui Isus continuă în istoria Bisericii și a martorilor săi. Încă nu am terminat de sărbătorit bucuria nașterii pruncului când liturgia ne cufundă în misterul morții. Astăzi rămânem uluiți în fața unei gloate înfuriate, înarmată cu pietre, care ucide un martor al credinței în Isus Cristos. Liturgia ne propune un convertit care provine din lumea grecilor: „crescând numărul discipolilora, eleniştii murmurau împotriva evreilor pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea în slujirea de fiecare zi. […]  I-au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt, pe Filip” (Fap 6,1.5) și pe alții, până la șapte diaconi. Ștefan l-a recunoscut pe Isus ca Mesia. Acum discută cu „fiii lui Abraham” pentru a-i convinge că omul pe care l-au ucis este Mesia, mult așteptat de ei; cei care îl așteptau cu neliniște și ardoare pe Mesia au ajuns să-l răstignească. „S-au ridicat […] ca să discute cu Ștefan, dar nu puteau să se opună înțelepciunii și duhului cu care vorbea” (Fap 6,9.10). Este rodul Duhului Sfânt, focul Rusalilor; este noutatea creștinismului!

Sunt grâul lui Dumnezeu: voi fi măcinat de dinții fiarelor

Din Scrisoarea către romani a sfântului Ignațiu de Antiohia, episcop martir (cap. 4, 1-2; 6, 1 – 8,3: Funk 1, 217-223).

Sunt grâul lui Dumnezeu: voi fi măcinat de dinții fiarelor
 
Scriu tuturor Bisericilor și vestesc tuturor că voi muri de bunăvoie pentru Dumnezeu, dacă voi nu mă veți împiedica. Vă implor, nu-mi arătați o bunăvoință nepotrivită. Lăsați să fiu hrană a fiarelor, prin care să-mi fie dat să ajung la Dumnezeu. Sunt grâul lui Dumnezeu și voi fi măcinat de dinții fiarelor pentru a deveni pâine curată a lui Cristos. Rugați-l pe Cristos pentru mine, pentru ca, prin lucrarea acestor fiare, eu să devin ostie pentru Domnul.

Nu mi-ar folosi la nimic bucuriile din lume, nici împărățiile de pe acest pământ. Pentru mine, este mai bine să mor pentru Cristos Isus decât să stăpânesc până la marginile pământului. Eu îl caut pe acela care a murit pentru noi, îl vreau pe acela care pentru noi a înviat. Este aproape momentul nașterii mele. Fraților, aveți milă de mine. Nu mă împiedicați să trăiesc, să nu voiți ca eu să mor. Nu-l lăsați lumii și seducțiilor materiei pe cel care vrea să fie al lui Dumnezeu. Lăsați ca eu să ajung la lumina curată; ajuns acolo, voi fi cu adevărat om. Lăsați ca eu să imit pătimirea Dumneze­ului meu. Dacă cineva îl are în sine, să înțeleagă ceea ce vreau eu și să mă compătimească, gândindu-se la neliniștea care mă chinuiește.  

Principele lumii acesteia vrea să mă ia cu sine și să sufoce aspirația mea către Dumnezeu. Nimeni dintre voi să nu-l ajute; mai degrabă, fiți de partea mea, adică de partea lui Dumnezeu. Nu fiți dintre aceia care îl mărtu­risesc pe Dumnezeu și încă mai iubesc lumea. Să nu găsească loc în voi sentimente mai puțin bune. Chiar dacă v-aș implora, atunci când voi fi printre voi, să nu mă ascultați: credeți mai curând ceea ce vă scriu acum, când sunt în posesia deplină a vieții mele. Vă scriu că doresc să mor. Orice dorință pământească a mea este răstignită și nu mai este în mine nici o aspirație pentru realitățile materiale, ci în mine susură o apă vie și-mi spune: „Vino la Tatăl!” Nu-mi mai găsesc plăcerea într-o hrană trecătoare, nici în plăcerile acestei lumi. Vreau pâinea lui Dumnezeu, care este trupul lui Isus Cristos, din neamul lui David; vreau ca băutură sângele său, care este dragoste nepieritoare.  

Nu mai vreau să trăiesc viața de aici, de pe pământ. Dorința mea se va realiza dacă voi veți vrea aceasta. Vă rog să vreți aceasta, pentru a găsi și voi bunăvoință. Vă cer aceasta cu puține cuvinte: credeți-mă. Isus Cristos vă va face să înțelegeți că spun adevărul: el este gura adevărată prin care Tatăl a vorbit în adevăr. Cereți pentru mine ca eu să pot ajunge la el. Nu vă scriu conform trupului, ci conform gândului lui Dumnezeu. Dacă voi suferi martiriul, aceasta va însemna că m-ați iubit. Dacă voi fi repus în libertate, va fi semn că mă urâți.

(sursă:http://www.ibreviary.com/m/breviario.php?s=ufficio_delle_letture).

Sfântul Ianuariu repetă miracolul lichefierii sângelui (19 septembrie 2018)

Sfântul Ianuariu, episcop și martir, repetă miracolul lichefierii sângelui. Anunţul de lichefiere a sângelui sfântului Ianuariu a fost dat la 10:38 de Cardinalul Crescenzio Sepe din Napoli și a fost întâmpinat cu aplauze lungi de credincioși din Catedrala din Napoli în primele ore ale dimineţii. Repetarea miracolul este văzută ca un semn bun pentru oraşul Napoli şi întreaga regiunea Campania. Minunea are loc de trei ori: la 19 septembrie, ziua sfântului Ianuariu, în sâmbăta înainte în prima duminică din mai şi în 16 decembrie. 

(sursă: http://www.famigliacristiana.it/fotogallery).

 

A fost ucis episcopul copt ortodox Epiphanius...

Episcopul Epiphanius cu părintele Enzo Bianchi.

A fost ucis în mod barbar episcopul copt ortodox Epiphanius, abate [egumen] a Mănăstirii Sfântul Macarie cel Mare din Egipt [Dayr Abū Maqār] (30 iulie 2018). Trupul i-a fost găsit într-o baltă de sânge, în interiorul mănăstirii, ieșind din chilioara sa pentru a merge în biserică să celebreze la începutul zilei rugăciunile de dimineață, dându-i glorie lui Dumnezeu. Episcopul a fost lovit în cap cu un obiect greu și ascuțit. 

Avea șaizeci și patru de ani. S-a născut la Tanta, este laureat în medicină. A intrat în Mănăstirea sfântul Macarie din regiunea Wadi Natrun în 1984. A fost hirotonit preot în 2002. Cercetător și temeinic studios, a lucrat la traducerea din limba greacă în arabă a diferitelor cărți ale Scripturii, participând la conferințe internaționale de studii copte la Roma în 2012. O sută de călugări din Mănăstirea sfântul Macarie l-au ales cu majoritate ca egumen [abate] la 3 februarie 2013. Episcopul Epiphanius trăia intens rapoarte de comuniune spirituală cu prieteni și comunități monastice din Biserica catolică.

Am acceptat învățătura adevărată a creștinilor

Sfântul Iustin (100-165)

După arestarea lor, sfinții au fost conduși la prefectul de Roma, care se numea Rusticus. Ajungând în fața tri­bunalului, prefectul Rusticus i-a spus lui Iustin: „Înainte de toate, să crezi în zei și supune-te împăraților”. Iustin a spus: „Nimic nu i se poate reproșa și nici nu poate fi inculpat cel care ascultă de poruncile Mântuitorului nostru Isus Cristos”.

Rusticus a spus: „Ce fel de învățătură susții?” Iustin a răspuns: „Am încercat să învăț toate filozofiile, apoi am aderat la învățătura adevărată, la cea a creștinilor, chiar dacă aceasta nu este simpatizată de cei care sunt cuprinși de eroare”.

Prefectul Rusticus a spus: „Și ție, nenorocitule, îți place această învățătură?” Iustin a răspuns: „Da, pentru că eu o urmez cu credință dreaptă”.

Însuflețit de iubire fața de Cristos - Sfântul Ștefan [26 decembrie]

Sfântul Ștefan, martir - de Charles Lebrun.

Însuflețit de iubire fața de Cristos

pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 10:00 (marți, 26 decembrie 2017)

Lecturi: Faptele Apostolilor 6,8-10; 7,54-59; Evanghelia Matei 10,17-22. 

Omilie

Astăzi îl sărbătorim pe primul martir al creştinismului, pe sfântul Ştefan care şi-a vărsat sângele pentru credinţa în Cristos. Intenția liturgiei de astăzi este de a asocia sărbătorii Crăciunului pe sfinții din Noul Testament care au fost slujitori fideli ai Cuvântului făcut om. Ieri, în prima zi a nașterii Domnului, am avut ieslea cu pruncul abia născut, cu cântarea îngerilor și vizita păstorilor. Astăzi este sângele sfântului Ștefan, ucis cu pietre, pentru că a avut curajul să creadă în promisiunea exprimată în simplitatea ieslei. Poimâne – uciderea pruncilor nevinovați – ne vorbește despre soarta care îl așteaptă pe Fiul lui Dumnezeu, astăzi copil, mâine răstignit pe cruce. Contrasul este enorm. Ne vorbește despre prețul mântuirii noastre, despre uneltirile obscure pe care oamenii le urezesc dintotdeauna împotriva lui. Ne vorbește despre păcatul lumii și despre istoria adevărată a Bisericii lui Cristos. Se desleagă astăzi deja acel duel minunat și neîncetat dintre forțele răului care ar voi să-l închidă definitiv într-un mormânt de moarte mai întâi pe Cristos și apoi pe urmașii săi. Toți persecutorii Bisericii ar trebui să înțeleagă că sângele martirilor, începând de la cel al lui Ștefan până la cel al martirilor zilelor noastre, a fost totdeauna sămânța care a făcut să se nască noi fii prin botez.

Sfântul Ştefan s-a lasăt cucerit de acest Cuvânt divin şi a devenit primul martir, martor al lui Cristos. A fost omul credinţei. Aşa îl caracterizează sfântul Luca în Faptele Apostolilor (Fap 6,8-10; 7,54-59) – din care am luat o lectură – descriind alegerea celor şapte diaconi. Cel dintâi a fost ales Ştefan „plin de har şi de putere” (v. 8), „plin de Duh Sfânt” (v. 55). Ştefan ne arată ce înseamnă cu adevărat să crezi în Cristos. Ce este credinţa? A crede în Isus nu înseamnă a accepta nişte idei, nişte învăţături, nişte adevăruri de credinţă, ce ni le-a descoperit alții. Credinţa nu este doar un act al minţii, ci un act al fiinţei umane, la care iau parte mintea, voinţa şi inima omului. Credinţa, pentru Ştefan, este o adeziune, un ataşament, nu faţă de învăţătura unui om ce a trăit pentru un timp pe pământ, apoi a dispărut, ci faţă de o persoană vie, Cristos, mort, dar înviat. Înainte de a-şi da sufletul, a exclamat: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu!” (v. 56). Credinţa lui Ştefan este o credinţă vie, concretă, trăită, care se vedea în faptele şi în viaţa sa. Credinţa lui în Isus este o credinţă însufleţită de o iubire înflăcărată faţă de Cristos.

Lichefierea sângelui sfântului Ianuariu în catedrala din Napoli (19 septembrie 2017)

Sfântul Ianuariu († 305) „episcop de Benevento, a suferit martiriul la Napoli, împreună cu însoţitorii săi, în timpul persecuţiei lui Diocleţian”. Este patronul oraşului Napoli. Condamnat „ad bestias” în amfiteatrul din Pozzuoli, împreună cu tovarăşii de credinţă, din cauza întârzierii unui judecător, ar fi fost decapitat şi nu dat ca hrană fiarelor pentru distracţia gratuită şi macabră a păgânilor. După mai bine de un secol, în anul 432, cu ocazia mutării relicvelor de la Pozzuoli la Napoli, o femeie ar fi încredinţat episcopului Ioan două vase conţinând sângele închegat al sfântului Ianuariu. Drept garanţie a afirmaţiei femeii sângele s-a lichefiat în faţa ochilor episcopului şi a unei mari mulţimi de credincioşi. Evenimentul singular de atunci se repetă în mod constant în fiecare an în anumite zile, adică în sâmbăta care precede prima duminică din mai şi în cele opt zile succesive; la 16 decembrie şi la 19 septembrie şi pe toată durata octavei celebrărilor în cinstea sa. Mărturiile acestui fenomen încep din anul 1329 şi sunt atât de numeroase şi concordante, încât nu pot fi puse la îndoială. (cf. sursă: http://ercis.ro/liturgie/sfantzi.asp). 

Miracolul s-a făcut și astăzi: lichefierea sângelui sfântului Ianuariu în catedrala [dom] din Napoli (19 septembrie 2017).

sursă: (video)
http://www.napolitoday.it/cronaca/miracolo-san-gennaro-video-19-settembre-2017.html

Pruncii nevinovați [28 decembrie]

„De ce te temi, Irod, la vestea că s-a născut Regele?

El nu vine să te dea la o parte pe tine,

ci să-l învingă pe diavol.

Dar tu, neînţelegând aceasta,

te tulburi şi loveşti;

pentru a-l pierde pe unul singur pe care îl cauţi,

devii cumplit de crud prin uciderea atâtor copii...

Ei încă nu ştiu să vorbească şi deja îl mărturisesc pe Cristos.

Nu sunt în stare să-şi mişte braţele pentru a lupta,

dar poartă deja în mâini ramura de palmier a victoriei”.

(Sfântul Quodvultdeus, episcop).

Sfânta Lucia – relatare şi cateheză [13 decembrie]

Sfânta Lucia condusă la martiriu - de Luca Giordano.

Prefectul i-a poruncit Luciei să aducă jertfă zeilor, conform legii imperiale. Aici, passio [relatarea pătimirii sfintei Lucia] ne prezintă dialogul dintre cei doi, care este pentru noi o foarte frumoasă cateheză.

Lucia: „Sacrificiul adevărat şi curat înaintea lui Dumnezeu este acela de a-i vizita pe orfani şi pe văduve. De trei ani, nu am făcut altceva. Acum, mă voi sacrifica Dumnezeului celui viu pe mine însămi ca ostie vie”.

Pascasius: „Tu ai risipit patrimoniul cu corupătorii tăi”.

Lucia: „Nu am frecventat niciodată corupători ai sufletului şi ai trupului, ci doar mi-am pus patrimoniul în mâini sigure”.

Pascasius: „Îţi voi închide gura cu vergile”.

Lucia: „Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi înlănţuit”.

Pascasius: „Te crezi oare Dumnezeu?”

Lucia: „Cel care trăieşte în această lume în pietate şi curăţie este templul Duhului Sfânt”.

Pascasius: „Te voi duce la lupanar şi, când trupul tău va fi pângărit, Duhul Sfânt va fugi de la tine”.

Lucia: „Trupul nu poate fi pângărit dacă mintea nu-şi dă consimţământul. Ba, mai mult, dacă voi fi violentată împotriva voinţei mele, castitatea mea va dobândi o dublă coroană”.

Pascasius: „Dacă nu vei sacrifica zeilor, vei muri în necurăţie”.

Lucia: „Nu mă vei putea constrânge niciodată să accept păcatul. Iată, sunt gata pentru orice chin. Ce aştepţi?”

Prefectul a poruncit să fie condusă la lupanar [local de perdiție, bordel], pentru ca oricine să poată abuza de trupul ei. Nimeni, însă, nu a reuşit să o mişte din loc, deoarece o putere misterioasă a făcut-o inamovibilă. Au aprins în jurul ei un foc, dar flăcările nu au cuprins-o. Pascasius a atribuit toate acestea puterilor ei de vrăjitoare şi a poruncit să-i străpungă gâtul.

Imediat ce ordinul a fost executat şi comunităţii creştine i s-a permis să se adune în jurul fecioarei aflate încă în agonie, un grup de soldaţi l-au arestat pe Pascasius, vinovat de a-şi fi folosit autoritatea pentru a-şi însuşi bunuri ale unor oameni din Siracuza. Dus la Roma, a fost condamnat la decapitare.

Lucia, muribundă fiind, a primit din partea episcopului ultimele sacramente, în timp ce comunitatea răspundea Amin şi celebrarea procesului se încheia astfel cu o celebrare liturgică.

Foarte curând, cultul fecioarei a trecut hotarele Siciliei şi s-a răspândit în întreg Occidentul. Sfântul Grigore cel Mare, într-o scrisoare, vorbeşte despre două mănăstiri în cinstea ei, apărute una la Roma şi cealaltă la Siracuza.

Pentru numele ei, care face trimitere la lumină, a devenit protectoarea vederii şi, pentru că şi-a împărţit bunurile săracilor, în diferite locuri, sărbătoarea sa este însoţită de obiceiul de a da daruri copiilor.

(Sursă:http://calendarcatolic.ro).

Mărturii despre moartea episcopului Anton Durcovici [10 decembrie]

„La mijlocul lunii noiembrie a fost mutat din celula noastră într-o celulă ca să moară singur, neobservat de nimeni. Noi am cerut să rămână cu noi. Am fi vrut să ne îngrijim de el. În zadar. Cam prin 10 decembrie 1951 el a primit de la Dumnezeu răsplata pentru munca sa, pentru suferinţele sale suportate pentru cauza lui Cristos şi a sfintei Biserici”. (pr. Otto Canisius Farrenkopf).

"Când era aproape de moarte, l-au scos din celula 44 şi l-au izolat; aceasta era procedura celor fără de suflet, să-l izoleze pe muribund, lăsându-l părăsit ca pe o vită căzută la margine de drum, iertaţi cuvântul, dar aceştia şi la moarte păgâneşte s-au purtat cu el şi cu toţi cei ce treceau la veşnicie; câtăva vreme a mai trăit aproape uitat în celula sa, fără nici un ajutor în neputinţa sa; dar totuşi s-a aflat bunul nostru miliţian «Piccolo», el i-a fost de ajutor întru toate, el ne-aducea vestea despre starea sa în zilele grele; prin el au ajuns fraţii noştri să vorbească la uşă cu dânsul; nu ştia cine este la uşă, şi aşa, din precauţiune, a spus în latineşte: «Orate pro morte mea bona», «pro extrema perseverantia»; cerea rugăciunea fraţilor pentru statornicia până la sfârşit şi pentru o moarte bună. Aşa s-a stins Anton Durcovici, episcopul Iaşilor, în temniţa Sighetului, pentru credinţă şi pentru alipirea cu dragoste de credincioşii săi până la sfârşit”. (ep. Iuliu Hossu).

„După ce am fost izolat, am ajuns pe acelaşi nivel cu el, chiar în apropierea celulei sale. De câteva ori am putut vorbi împreună. Îmi cerea doar să mă rog pentru el. Printr-un gardian omenos mi-a trimis pâine şi marmelada pe care nu le mai putea consuma. [...] De câteva ori, măturând, l-am mai întrebat cum se simte. Acelaşi răspuns: «Mor de foame!» Dar în ultimele zile nu a mai avut putere să vorbească... [...] La două zile după aceea un miliţian mai prietenos («omul nostru», îl numeam noi) m-a dus în celula 13 să fac puţină ordine. Era celula în care murise episcopul Anton Durcovici. Prima impresie a fost jalnică... [...] Camera fiind mare, pe timp de iarnă era foarte friguroasă. Avea două ferestre duble, dar la o fereastră lipsea geamul din afară. Patul pe care a zăcut şi a murit era perpendicular pe peretele uşii. Lângă el, la peretele din dreapta, era un pat gol, fără saltea, pe care era o mătură de nuiele pentru măturat zăpada, două gamele goale şi a treia gamelă în care era puţin griş fiert în apă şi pe care se vedeau urme de şoareci... Tot aici erau două bucăţi de pâine uscată, una începută de el, a doua începută de şoareci. Într-o gamelă era o bucăţică de marmeladă din care se vedea că a gustat. Pe pat erau două pături bune. Se pare că a protestat că i-e frig şi i-au dat o pătură în plus”. (ep. Ioan Ploscaru).

„Friedrich mi-a povestit următoarele: un deţinut din altă celulă s-a apropiat de fereastra noastră şi a întrebat: «Cunoaşte cineva pe episcopul Anton din Iaşi?» Atunci a fost chemat Friedrich. «Da, îl cunosc - a spus - ce s-a întâmplat?» «Este în celula morţii». Profesorul Friedrich s-a prezentat la măturat. Astfel a ajuns la celula morţii. Acolo a spus: «Ego sum Friedrich» (ca eventualii ascultători să nu înţeleagă). Din interior a răspuns un glas slab: «Morior fame et siti. Da mihi absolutionem!» (Mor de foame şi de sete! Dă-mi dezlegarea!). Curând episcopul a murit. Ziua următoare, un deţinut care a trebuit să măture şi să curăţe în celula morţii i-a povestit că celula era mai insuportabilă decât tot ceea ce şi-ar fi putut imagina”. (pr. Rafael Friedrich, prin intermediul pr. Leopold Nestmann [Altötting, 7 aprilie 1987]).

(sursă: http://www.durcovici.ro).

Părintele Jacques Hamel a fost ucis marţi, în timp ce oficia liturghia în biserica catolică din Saint-Etienne-du-Rouvray, localitate în nordul Franţei (26 iulie 2016)

Părintele Jacques Hamel martirizat marți, 26 iulie 2016 - foto: Le Figaro

Părintele Jacques Hamel a fost ucis marţi, în timp ce oficia liturghia în biserica catolică din Saint-Etienne-du-Rouvray, localitate în nordul Franţei. Doi bărbaţi înarmaţi au intrat în biserică şi i-au închis pe cei aflaţi la slujbă - preotul, două măicuţe şi trei enoriaşi. O călugăriţă a reuşit să fugă şi să alerteze poliţia. Atacatorii i-au tăiat gâtul preotului şi au rănit grav o altă persoană. Cei doi bărbaţi au fost neutralizaţi de forţele de ordine când au ieşit afară. Gruparea teroristă Daesh (Stat Islamic) a revendicat atacul.

 

În continuare: http://stiri.tvr.ro/cine-este-parintele-jacques-hamel-ucis-in-timpul-luarii-de-ostatici-dintr-o-biserica-din-franta_76777.html

 

Viața episcopului de Iași Anton Durcovici, martir (de Florian Muller)

Episcopul de Iași Anton Durcovici (1888-1951)

https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/12/viata-episcopului-de-iasi-anton-durcovici-martir-de-florian-muller.pdf

Introducere

 

„Timpul aleargă dincolo de capacitatea memoriei umane şi dacă o personalitate nu‑şi găseşte din timp un biograf, ea cade în uitare”, scrie Josef Othmar Zöller în „Creştinul şi lumea”. Pericolul e şi mai mare pentru personalităţile care au trăit în ţările comu­niste fiindcă acolo era interzis să se scrie ceva despre ele. Aceasta a fost şi situaţia lui Anton Durcovici, rector al seminarului catolic din Bucureşti, om cu viaţă sfântă, mare teolog al României, episcop de Iaşi, mort în închisoarea din Sighet în anul 1951 pentru fidelitatea sa faţă de credinţă.

 

Ani întregi rupt de lume, a murit în închisoare şi nu se ştie nici unde i se află mormântul.

 

Biografia lui o pot reconstitui numai pe baza mărturiilor foştilor săi elevi şi preoţi, a celor întemniţaţi cu el şi, nu în ultimul rând, bazându‑mă pe experienţa şi pe amintirile mele. Am fost zece ani elevul său la seminarul din Bucureşti şi am colaborat trei ani cu el în calitate de prefect de studii la acelaşi seminar.

 

Toţi martorii sunt în vârstă. De aceea mă grăbesc să scriu viaţa episcopului Durcovici, înainte de a fi prea târziu, existând pericolul căderii în uitare.

 

Mulţumesc mult lui Anton Durcovici din Hainburg pe Dunăre, nepotul episcopului Anton Durcovici, care mi‑a pus la dispoziţie fotografii şi unele acte importante. În discuţia cu el, am putut constata cât de mult îl cinsteşte pe unchiul său, episcopul. Această biografie o scriu pentru aceia care îl cinstesc pe episcopul Durcovici şi sper că, prin aceasta, cinstirea sa se va răspândi şi mai mult.

 

Donzdorf, 10 decembrie 1991, comemorarea zilei morţii episcopului Anton Durcovici.

dr. Florian Müller

 

Spre amintire veșnică

 

„Fericit poporul care are păstori buni şi adevăraţi!”

 

Imaginea lui Cristos, păstorul cel bun, care‑şi dă viaţa pentru oile sale şi care le poartă la păşuni verzi, nu poate fi uitată niciodată şi s‑a înscris în istoria omenirii ca întruchipare a iubirii Părintelui veşnic, Tatăl nostru din ceruri.

 

„Cristos înviind din morţi nu mai moare, moartea nu mai are nici o putere asupra lui” (Rom 6,9). Cristos este viu şi prezent în istoria noastră şi continuă să ne ofere viaţa sa prin Cuvântul său şi prin sacramentele sale. Cristos, păstorul cel bun, este prezent în lume şi prin aleşii săi, prin episcopi şi preoţi.

 

Parcurgând paginile acestei lucrări îl descoperim pe Cristos, păstorul cel bun, care‑şi dă viaţa pentru oile sale, în persoana inegalabilului părinte şi episcop Anton Durcovici.

 

Întreaga sa viaţă, din primele clipe ale copilăriei, de pe tot parcursul studiilor şi ministerului său sacerdotal şi apostolic, este o mărturie vie a unei iubiri unice şi fără rezerve faţă de Dum­nezeu şi faţă de oameni. Toţi cei care l‑au cunoscut şi i‑au fost ucenici sau au avut bucuria să‑i stea în preajmă, dau mărturie cu competenţă şi entuziasm despre sufletul său nobil şi despre iubirea sa, asemănătoare lui Cristos, care „iubindu‑i pe ai săi care erau în lume, i‑a iubit până la sfârşit” (In 13,1). Viaţa sa oferită în totalitate Bisericii şi moartea sa în teribila închisoare din Sighetu Marmaţiei l‑au înscris în rândul eroilor şi martirilor neamului nostru şi ai Bisericii noastre.

 

El, asemenea păstorului cel bun, şi‑a dat viaţa pentru oile sale. El este bucuria şi onoarea Bisericii noastre. El trebuie să fie Modelul şi Ocrotitorul nostru ceresc, el, episcopul şi păstorul nostru: Anton Durcovici.

 

Le mulţumim tuturor acelora care s‑au străduit să ne readucă în faţă figura acestui titan al credinţei şi erou al iubirii; mulţu­mim într‑un chip special autorului pr. prof. dr. Johan Florian Müller, traducătorilor şi întregului colectiv al redacţiei şi tipografiei „Presa Bună” Iaşi, precum şi Conferinţei Episcopale Germane care a finanţat această lucrare.

 

Fericit poporul care are asemenea oameni, asemenea eroi şi martiri!

 

† Petru Gherghel, episcop de Iaşi

Sfântul Laurențiu a fost slujitorul sângelui sfânt al lui Cristos (10 aug.)

 

Astăzi, Biserica din Roma celebrează ziua triumfului lui Laurenţiu, ziua în care el a respins lumea Celui Rău. A strivit-o atunci când se înverşuna cu ură împotriva lui şi a dispreţuit-o atunci când îl ademenea cu linguşirile sale. Şi într-un caz, şi în celălalt, el l-a învins pe Satana care ridica persecuţia împotriva lui. Sfântul Laurenţiu era diacon al Bisericii din Roma. Acolo era slujitor al sângelui lui Cristos şi acolo, pentru numele lui Cristos, şi-a vărsat sângele. Fericitul apostol Ioan a expus în mod clar misterul Cinei Domnului, spunând: După cum Cristos şi-a dat viaţa pentru noi, tot aşa, şi noi trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi (1In 3,16).

 

Fraţilor, sfântul Laurenţiu a înţeles toate acestea. Le-a înţeles şi le-a pus în practică. Cu adevărat s-a achitat de ceea ce primise la această masă. L-a iubit pe Cristos în viaţa sa, l-a imitat în moartea sa.

 

Fraţilor, şi noi, dacă iubim cu adevărat, să imităm. Nu am putea să dăm în schimb un rod mai gustos al iubirii noastre decât prin imitarea lui Cristos, care a pătimit pentru noi, lăsându-ne un exemplu, ca să mergem pe urmele sale (1Pt 2,21). Cu această frază se pare că apostolul Petru aproape că a voit să spună că Cristos a pătimit numai pentru cei care merg pe urmele sale şi că pătimirea lui Cristos este de folos numai celor care îl urmează. Sfinţii martiri l-au urmat până la vărsarea sângelui, până la asemănarea cu el în pătimire. L-au urmat martirii, dar nu numai ei. De fapt, după ce ei au trecut, puntea nu a fost tăiată; nici nu a secat izvorul, după ce au băut ei.

 

Fraţilor, frumoasa grădină a Domnului are nu numai trandafirii martirilor, ci şi crinii fecioarelor, iedera celor care trăiesc în căsătorie, violetele văduvelor. Nici o categorie de persoane nu trebuie să se îndoiască de chemarea proprie: Cristos a pătimit pentru toţi. Despre el s-a scris pe bună dreptate: El vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului (1Tim 2,4).

 

Aşadar, să încercăm să înţelegem în ce mod, în afară de vărsarea sângelui, în afară de încercarea pătimirii, trebuie să-l urmeze creştinul pe Cristos. Apostolul, vorbind despre Cristos Domnul, spune: Deşi din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu. Ce desăvârşire! S-a despuiat pe sine însuşi, luând chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor; s-a umilit pe sine (Fil 2,7-8). Ce umilinţă!

 

Cristos s-a umilit: iată, creştinule, exemplul care trebuie imitat. Cristos s-a făcut ascultător: tu de ce te umfli de mândrie? După ce a parcurs toate gradele acestei înjosiri, după ce a învins moartea, Cristos s-a înălţat la cer: să-l urmăm. Să-l ascultăm pe Apostolul care spune: Dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus, unde Cristos şade la dreapta lui Dumnezeu (Col 3,1).

 

 

(Din Predicile sfântului Augustin, episcop (Pred. 304, 1-4: PL 38, 1395-1397).

Sfânta Lucia (+304), fecioară martiră

 

“Mă adresez ţie, care vii din popor, dintre oamenii obişnuiţi, dar aparţii şirului de fecioare. În tine, strălucirea sufletului iradiază în frumuseţea exterioară a persoanei. Pentru aceasta eşti o imagine fidelă a Bisericii” (Sf. Ambroziu, PL 16, 281).

 

Marele episcop de Milano exprima cu aceste cuvinte conceptul foarte înalt pe care comunitatea creştină îl avea, încă din primele secole, despre fecioare: ele reprezentau frumuseţea şi rodnicia Bisericii. Era, deci, normal să readucă în memorie acele tinere care, în timpul persecuţiei, au dat o dublă mărturie: aceea a fecioriei şi aceea a martiriului. Unele dintre ele erau aşa de celebre, încât erau amintite în cadrul celebrărilor euharistice împreună cu apostolii şi martirii.

 

În mod natural, comemorarea liturgică a acestor tinere eroice nu comporta în mod necesar o reconstrucţie a vieţii şi martiriului lor în conformitate cu criteriile istoriografice moderne; comunitatea creştină voia, înainte de toate, să admire acea virtute eroică prin care tinere lipsite de apărare au ştiut să sfideze şi să învingă supraputerile corupte ale ambientului lor.

 

Celebra passio, adică relatarea martiriului, ea însăşi o adevărată capodoperă literară, se apropie de genul literar al romanului nostru istoric, în care autorul, luându-şi libertatea pe care o acordă acest gen literar, înfrumuseţează adevărul istoric cu elemente care îl fac mai atrăgător şi mai bine inserat în contextul epocii.

 

Povestesc despre Lucia

 

Despre Lucia ştim cu siguranţă că a trăit la Siracuza şi că a fost martirizată, în jurul anului 304, în timpul cunoscutei persecuţii a lui Diocleţian. Aceste date au fost confirmate de săpăturile recente, care au adus la lumină o catacombă dedicată ei şi locul unde a fost depus trupul ei. În rest, trebuie să ne mulţumim cu datele pe care le avem din passio scrisă în secolul al V-lea sau al VI-lea (cf. G. Pettinato, I Santi canonizzati del giorno [XII], Ed. Segno, Udine 1991, p. 146).

 

Lucia aparţinea unei familii înstărite din Siracuza, în Sicilia. Trăia cu mama, deoarece de şapte ani îşi pierduse tatăl. Amândouă erau creştine, ba chiar Lucia se consacrase lui Cristos ca fecioară, chiar dacă, de mică, tatăl ei, conform obiceiului timpului, o promisese ca soţie unei persoane bogate din oraş.

 

În ciuda persecuţiei, creştinii din oraşul Catania celebrau în fiecare an, împreună cu foarte mult popor, sărbătoarea sfintei Agata, fecioară cataneză, care fusese martirizată în anul 250. Lucia s-a dus în pelerinaj în Catania împreună cu mama ei, şi amândouă au luat parte la comemorare, în timpul căreia diaconul a citit evanghelia despre femeia bolnavă de hemoragie. O pură coincidenţă sau un semn din cer? Mama ei suferea de aceeaşi boală de mulţi ani, fără să mai aibă speranţa că s-ar mai putea vindeca.

 

Lucia i s-a adresat mamei: “Mamă, tu trebuie să crezi celor citite. Agata a suferit pentru Cristos şi acum domneşte împreună cu el în cer. Atinge cu credinţă mormântul ei şi vei fi vindecată”.

 

Au aşteptat ca mulţimea să se retragă şi, împreună, s-au dus la mormântul martirilor şi a implorat vindecarea. Lucia, învinsă de oboseală, a aţipit şi a văzut-o în vis pe fecioara Agata înconjurată de îngeri şi împodobită cu perle, care i-a zis: “Lucia, surioara mea, de ce îmi ceri mie ceea ce tu însăţi ai obţinut? Iată, pentru credinţa ta, mama ta s-a vindecat”. Apoi, spre marea mirare a Luciei, a adăugat: “Aşa cum Cristos a glorificat prin mine oraşul Catania, la fel, va preamări prin tine oraşul Siracuza, deoarece tu, prin fecioria ta, i-ai pregătit lui Dumnezeu o locuinţă foarte plăcută”. La trezire, şi-a dat seama, împreună cu mama, că miracolul avusese loc şi Lucia i-a spus mamei: “Acum, că te-ai vindecat, te rog, în numele aceleia care ţi-a dobândit însănătoşirea, să nu mă constrângi să mă căsătoresc, dar să-mi pui la dispoziţie bunurile pe care le-ai pregătit pentru căsătoria mea”. Mama i-a spus atunci: “De nouă ani nu numai că am păstrat, dar am şi sporit tot ceea ce tatăl tău ţi-a lăsat. Mai întâi, lasă-mă să închid ochii şi apoi vei putea face ce vrei cu bunurile tale”. Şi Lucia i-a spus: “E prea puţin să-i dau lui Dumnezeu ceea ce nu se poate duce dincolo, în cealaltă lume”. Şi mama sa a fost de acord, şi abia întoarse la Siracuza, au început să distribuie bunurile lor săracilor, conform cu indicaţiile comunităţii creştine din oraşul lor.

 

Când logodnicul care nu era creştin şi-a dat seama de ceea ce se petrecea a protestat în încercarea de a nu o pierde nici pe viitoarea soţie şi nici bogăţiile sale. Nereuşind însă să schimbe hotărârea celor două femei, a recurs la prefectul oraşului, Pascasius, făcându-i cunoscut că Lucia sa îi risipea patrimoniul pe care trebuia să i-l aducă drept zestre. Şi acest lucru a fost însă inutil. A făcut atunci ultima încercare: a acuzat-o pe Lucia că este creştină şi a început procesul.

 

Povestire şi cateheză

 

Prefectul i-a poruncit Luciei să aducă jertfă zeilor, conform legii imperiale. Aici, passio ne prezintă dialogul dintre cei doi, care este pentru noi o foarte frumoasă cateheză.

 

Lucia: “Sacrificiul adevărat şi curat înaintea lui Dumnezeu este acela de a-i vizita pe orfani şi pe văduve. De trei ani, nu am făcut altceva. Acum, mă voi sacrifica Dumnezeului celui viu pe mine însămi ca ostie vie”. Pascasius: “Tu ai risipit patrimoniul cu corupătorii tăi”. Lucia: “Nu am frecventat niciodată corupători ai sufletului şi ai trupului, ci doar mi-am pus patrimoniul în mâini sigure”. Pascasius: “Îţi voi închide gura cu vergile”. Lucia: “Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi înlănţuit”. Pascasius: “Te crezi oare Dumnezeu?” Lucia: “Cel care trăieşte în această lume în pietate şi curăţie este templul Duhului Sfânt”. Pascasius: “Te voi duce la lupanar şi, când trupul tău va fi pângărit, Duhul Sfânt va fugi de la tine”. Lucia: “Trupul nu poate fi pângărit dacă mintea nu-şi dă consimţământul. Ba, mai mult, dacă voi fi violentată împotriva voinţei mele, castitatea mea va dobândi o dublă coroană”. Pascasius: “Dacă nu vei sacrifica zeilor, vei muri în necurăţie”. Lucia: “Nu mă vei putea constrânge niciodată să accept păcatul. Iată, sunt gata pentru orice chin. Ce aştepţi?”

 

Prefectul a poruncit să fie condusă la lupanar, pentru ca oricine să poată abuza de trupul ei. Nimeni, însă, nu a reuşit să o mişte din loc, deoarece o putere misterioasă a făcut-o inamovibilă. Au aprins în jurul ei un foc, dar flăcările nu au cuprins-o. Pascasius a atribuit toate acestea puterilor ei de vrăjitoare şi a poruncit să-i străpungă gâtul.

 

Imediat ce ordinul a fost executat şi comunităţii creştine i s-a permis să se adune în jurul fecioarei aflate încă în agonie, un grup de soldaţi l-au arestat pe Pascasius, vinovat de a-şi fi folosit autoritatea pentru a-şi însuşi bunuri ale unor oameni din Siracuza. Dus la Roma, a fost condamnat la decapitare.

 

Lucia, muribundă fiind, a primit din partea episcopului ultimele sacramente, în timp ce comunitatea răspundea Amin şi celebrarea procesului se încheia astfel cu o celebrare liturgică.

 

Foarte curând, cultul fecioarei a trecut hotarele Siciliei şi s-a răspândit în întreg Occidentul. Sfântul Grigore cel Mare, într-o scrisoare, vorbeşte despre două mănăstiri în cinstea ei, apărute una la Roma şi cealaltă la Siracuza.

 

Pentru numele ei, care face trimitere la lumină, a devenit protectoarea vederii şi, pentru că şi-a împărţit bunurile săracilor, în diferite locuri, sărbătoarea sa este însoţită de obiceiul de a da daruri copiilor.

 

(Sursă: http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/3536/Sf-Lucia-fc-m-.aspx).

Beatificarea episcopul martir Anton Durcovici [17 mai 2014]

 

Episcopul martir Anton Durcovici (1888-1951)

 

"Atitudine puternică, nerenunţare la papalitate. Element ostil regimului, instigă masele, canalizează clerul supus pe linia anti-democratică". Cu aceste puţine rânduri Securitatea, cunoscuta poliţie politică a regimului comunist român, îl descria pe episcopul de Iaşi, Anton Durcovici (1888-1951). O notă informativă a cărei consecinţă naturală a fost eliminarea fizică a prelatului martir, care pentru aceasta este beatificat, sâmbătă, 17 mai 2014. În România, cardinalul Angelo Amato, prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, va prezida ritul reprezentându-l pe papa Francisc.

 

Persecuţia a început la 1 decembrie 1948, cu emiterea unei legi, care declara ilegală Biserica Greco-Catolică. Episcopii, unul după altul, au fost încarceraţi. Guvernul comunist voia să creeze o singură Biserică naţională, separată de Roma. În această situaţie critică, episcopul Durcovici şi cel de Alba Iulia, Marton Aron, elaborează împreună un manifest de disensiune: “Biserica Catolică din România face parte din Biserica Romană-Catolică, în fruntea căreia se află papa”. Şi ca răspuns la atitudinea atee a statului, după intrarea în Dieceza de Iaşi, care a avut loc la 14 aprilie 1948, Durcovici a început vizita pastorală în toate parohiile şi la 22 august le-a consacrat Inimii Neprihănite a Mariei, trezind credinţa în comunităţi. Securităţii îi era frică să intervină deoarece se temea de reacţia populară şi în acest context socio-politic, episcopul a fost constrâns să suporte mari presiuni: în timpul celebrărilor, oficialii din poliţia politică ascultau cu atenţie omiliile şi discursurile pe care apoi le transcriau pentru a găsi în ele referinţe politice. Aceste note informative conţineau zeci de acuze la adresa episcopului pentru a-l incrimina. Dar în mod paradoxal ele au ajuns să constituie o dovadă a mărturiei credinţei de granit a martirului şi a alipirii sale filiale de papa.

 

La începutul anului 1949, persecuţia a ajuns la apogeu. Episcopul Durcovici şi-a ridicat în mod curajos glasul pentru a condamna acţiunile promovate de regim împotriva catolicilor. La 26 iunie în acelaşi an a fost arestat în timp ce mergea la Parohia Popeşti-Leordeni din Bucureşti, pentru a administra sacramentul Mirului. După multe torturi, maltratări şi ofense, a fost dus în închisoarea ministerului de interne, unde a rămas până în iunie 1950, când a fost transferat în mult temuta închisoare de la Jilava. Următoarea etapă a personalei via crucis a fost aceea la Sighetu Marmaţiei, unde deja fuseseră închişi alţi episcopi. Cu ei şi cu preoţii închişi s-a rugat şi a suferit pentru credinţă, încurajându-i pe toţi să poarte crucea cu răbdare şi cu iubire faţă de Cristos, în vederea mântuirii. Apoi a fost izolat şi transferat într-un alt bunker, seminud şi privat de hrana necesară, cu foarte puţin aer şi lumină, transformat în obiect de insulte, de chinuri şi de maltratări, până când a fost redus la starea de larvă. Şi cu toate acestea, mental a rămas mereu lucid şi în deplina posesie a propriilor facultăţi intelectuale, din punct de vedere fizic a putut să reziste numai trei luni în acea închisoare.

 

L-au lăsat să moară de foame în celula numărul 13 în ziua de 10 decembrie 1951. Părintele Rafael Friedrich, preot din dieceza sa, a mărturisit că în timp ce făcea curăţenie pe coridoare s-a apropiat de celula sa şi i-a spus în latineşte: “Ego sum Friedrich”. Din interior a răspuns un glas slăbit: "Antonius muribundus. Morior fame e siti. Da mihi absolutionem". Şi în aceeaşi zi episcopul Durcovici a murit. A fost îngropat noaptea, în cimitirul “rutean” fără ca să fie prezent cineva. Mormântul său a fost camuflat de Securitate pentru a nu putea fi identificat.

 

Se născuse cu şaizeci şi trei de ani înainte, la 17 mai 1888 la Bad Deutsch-Altenburg, în Austria, într-o familie modestă: tatăl, Francisc, era lucrător într-o carieră de piatră; mama, Maria, născută Mittermeier, era casnică.

 

[Isidor Iacovici, „Fidel faţă de Biserica romană până la martiriu”, trad. pr. Mihai Pătrașcu; după L’Osservatore romano, 17 mai 2014; sursa: http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20140578].