Maria, Doamna pâinii

Maria Neprihănită,

îmi place să te contemplu şi

a te numi „Femeia pâinii”.

Te laud

pentru că eşti brutăreasa Pâinii Divine.

Sânul tău este cuptorul

unde, cu ajutorul căldurii Iubirii,

a crescut acela care a spus:

„Eu sunt Pâinea Vie”.

 Tu, care eşti cuptorul arzând,

face să crească în mine bucuria

de a gusta intimitatea cu fiul tău.

Te binecuvântăm

pentru tot ce pui în iesle,

ca şi cos pentru o masă veşnică.

Fii binecuvântată printre femei

pentru parfumul şi mireasma

pâinii tale măcinată şi frământate

să ajungă până la noi.

Fă-mă umil, capabil de a conţine totul,

de a face să sărut sfinţenia şi păcatul

care sunt în mine.

Maria, Doamna pâinii frânte,

expertă în a face apa să fie schimbată în vin,

martor în a se diviza cât şi a se multiplica,

a nărui cât a hrăni,

de înghiţituri mici care satură marea foamea,

de asemenea tu la Nazaret

ai frânt pâinea oboselii zilnice,

şi ţi-ai rugat

ştiind bine că „nu cu pâine trăieşte omul”.

Extazul viu al contemplaţiunii

şi mă bucur să fiu săturat.

Da, omul trăieşte numai cu pâine

când se hrăneşte din rodul sânului tău,

şi devenind săţios de tine,

Doamna pâinii.
(don Paolo Nagari; trad. pr. Isidor Chinez).

 

Tota pulchra es Maria (gregorian)



Tota pulchra es, Maria.
Et macula originalis non est in te.
Tu gloria Ierusalem.
Tu laetitia Israel.
Tu honorificentia populi nostri.
Tu advocata peccatorum.
O Maria.
Virgo prudentissima.
Mater clementissima.
Ora pro nobis.
Intercede pro nobis ad Dominum Iesum Christum.
In conceptione tua, Immaculata fuisti.
Ora pro nobis Patrem cuius Filium peperisti.
Domina, protege orationem meam.
Et clamor meus ad te veniat.

Immacolata Concezione

8 decembrie – Neprihănita Zămislire – Ascultătoare de cuvânt

În inima timpului Adventului, timp de rugăciune şi de aşteptare a venirii Domnului în glorie, celebrăm astăzi sărbătoarea care amintește începutul vieţii aceleia care avea să devină ”mama Domnului” (Lc 1,43). Datorită disponibilităţii sale la ascultare fără întârziere a cuvântului lui Dumnezeu, Maria predispune întreaga sa fiinţă ca să se poată împlini în istorie întruparea, umanizarea lui Dumnezeu în Isus. Iar venirea Fiului lui Dumnezeu în trup este pentru noi garanţia venirii sale la sfârşitul timpurilor.

         

Maria este figura întregului popor al vechii alianţe acum umplut de harul Domnului, făcut capabil să-l nască pe Mesia cel promis. Vestirea profetului Sofonia: ”Bucură-te, fiica Sionului…, Domnul Dumnezeul tău este în sânul tău” (Sof 3,14.17), se împlinește în vestirea îngerului adresată Mariei: ”Bucură-te, femeie transformat de har, Domnul este cu tine!” Acest salut face din fecioara de la Nazaret semnul unei realităţi mai ample decât persoana sa: venită la lumină în contextul ”sărmanilor lui Yahweh”, din umilul ”rest al lui Israel” care îşi pusese încrederea numai în Domnul, datorită credinţei sale Maria devine manifestarea personală a poporului lui Israel, acea fiică a Sionului care aştepta în suferinţele istoriei naşterea speranţei şi a libertăţii sale.

Sfântul Ambroziu, episcop şi învăţător la Bisericii

Sfântul Ambroziu

După ce Constantin cel Mare a dat libertate Bisericii Creştine prin edictul de la Milano din anul 312, membrii marilor familii romane au continuat să ocupe funcţii însemnate în conducerea de stat şi mulţi dintre urmaşii lor, devenind creştini, au ajuns să îndeplinească un rol hotărâtor în cadrul Bisericii, şi astfel, au contribuit la armonizarea relaţiilor dintre Imperiul Roman şi Biserică. În această situaţie se află Sfântul Ambroziu.

Ambroziu era fiul prefectului Galiei şi s-a născut în oraşul Treviri, astăzi Trier, în Germania, în jurul anului 340. A făcut studii literare şi juridice şi a început să cerceteze învăţătura creştină, deoarece, conform obiceiului de atunci, nu a fost botezat în copilărie. Sora lui, Marcelina, după primirea botezului, a îmbrăcat vălul fecioarelor consacrate lui Dumnezeu, în anul 353, pe când Ambroziu avea treisprezece ani. Acesta, după terminarea studiilor, a practicat câţiva ani avocatura şi, la vârsta de 34 de ani, a ajuns guvernator al provinciilor Emilia şi Liguria, din nordul Italiei, cu sediul la Milano.

I – Advent: vineri - 7 decembrie 2012 (Mt 9,27-31)

După ce a ieşit din casa capului sinagogii, Isus este urmat de doi orbi care îi adresează o rugăciune foarte simplă: "Fiul lui David, ai milă de noi!" O găsim în evanghelii adesea.

Şi Biserica ne face să o repetăm la începutul sfintei liturghiei: „Doamne, miluieşte-ne!” Isus primeşte pe cei doi orbi în casă şi vorbeşte cu ei. Vindecarea nu este o specie de magie. (V. Paglia; trad. I. Chinez).      

Emmanuel - canto di adorazione

Madrigal - Moş Crăciun cu plete dalbe - Buna dimineaţa

Mărire şi slavă - partitură

http://isichi.files.wordpress.com/2012/12/marire-si-slava-card-cagliaro.pdf

Sfântul Nicolae, episcop

Sfântul Nicolae a fost episcop în oraşul Mira din provincia Lichia, provincie în sud-vestul Asiei Mici, dar rămăşiţele sale pământeşti se află în catedrala din portul italian Bari, pe malul Mării Adriatice, în sudul Italiei, deoarece, în anul 1087, mai mulţi corsari italieni le-au aflat părăsite de către locuitorii din Mira, fugiţi din oraş de teama unei invazii a turcilor. Datorită iconografiei, (picturi, vitralii, miniaturi), şi literaturii, Legenda de aur, viaţa sfântului episcop al Mirei, este una dintre cele mai cunoscute vieţi de sfinţi, iar sărbătoarea lui este aşteptată cu nerăbdare de copiii din multe regiuni. Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Petru Damian, Sfântul Bonaventura şi alţii s-au întrecut în a-i aduce laude.

Conform datelor păstrate de tradiţie, Nicolae era fiul unor părinţi creştini din Patara, în Sichia, şi de mic copil a dat semne de o alegere deosebită din partea lui Dumnezeu; respecta cu sfinţenie zilele de post, se ţinea departe de jocuri şi vorbe necuviincioase, petrecea în rugăciune o mare parte din timpul său şi arăta o bunătate îngerească faţă de toţi. A vizitat mănăstirile din ţinutul Tebaida, unde a rămas mai multă vreme printre pustnici, dar s-a întors în oraşul natal. Episcopii întruniţi la Mira pentru desemnarea unui succesor al episcopului de Mira decedat, deoarece nu au reuşit să cadă de acord asupra persoanelor propuse, au hotărât să-l aleagă pe omul care a doua zi dimineaţă avea să intre cel dintâi în biserică; şi deoarece Nicolae a venit primul la sfântul lăcaş pentru a se ruga, ei l-au ales episcop. La început s-a împotrivit, dar, înţelegând că este voia lui Dumnezeu, a primit şi, după cuvenita pregătire, a fost consacrat episcop.

I – Advent: joi - 6 decembrie 2012 (Mt 7,21.24-27)

In evanghelia de astăzi ne propune ultimele cuvinte ale Predica de pe Munte, primul mare discurs al lui Isus din Evanghelia lui Matei. A primi şi a întări propria viaţă cu aceste pagini este decisiv pentru orice credincios. La sfârşitul discursului Isus spune: „oricine aude aceste cuvinte ale mele şi le împlineşte, se va asemăna cu un om înţelept care şi-a clădit casa pe stâncă”, pe când „oricine aude aceste cuvinte ale mele şi nu le îndeplineşte, se va asemăna cu un om nechibzuit care şi-a clădit casa pe nisip”. Şi exemplul continuă: a căzut ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile, au izbit în cele două case. Isus vorbeşte despre obstacolele din această viaţă pe care toţi le experimentăm. Ei bine, casa întemeiată pe stâncă a rămas neclintită, în timp ce casa clădită pe nisip s-a prăbuşit. Sunt două imagini eficace asupra cărora Isus îi compară pe constructorii de case. De fapt, evanghelia vine anunţată ca să construim viaţa noastră, pe cea a comunităţii, pe baze solide şi stabile. Pentru aceasta Isus ne invită să-l ascultăm şi mai ales să punem în practică cuvântul său. Pentru aceasta suntem invitaţi să ne hrănim cu cuvântul evanghelic pentru a fundamenta viaţa noastră nu pe noi înşine, nu pe aroganţa noastră, care ca şi nisipul mării sunt mereu schimbătoare, dar pe Cuvântul lui Dumnezeu care este piatră adevărată, adevăratul fundament la existenţei noastre. (V. Paglia; trad. I. Chinez).    

Colindă - Deschide uşă, creştine

I - Advent: miercuri, 5 decembrie 2012 (Mt 15,29-37)

Fragmentul evanghelic din Matei ne însoţeşte din nou cu Isus care se întoarce în Galileea şi se suie pe munte. În tradiţia biblică muntele reprezintă locul întâlnirii cu Dumnezeu. Isus – notează evanghelistul – se opri ca şi cum s-ar ridica pe sine însuşi şi toată opera sa la familiaritatea cu Tatăl său. E uşor să ne imaginăm pe Isus încă o dată cufundat în rugăciune. În rest, de la întâlnirea cu Tatăl se ridică toată opera sa de iubire, de compasiune, de vindecare şi de mântuire. Acel locul de rugăciune devine ca un sanctuar la ai cărui bolnavi, săraci, şchiopi vin ca să fie vindecaţi. Evanghelistul notează că Isus îi vindeca şi le adresa tuturora cuvintele sale. Pentru trei zile continuă să-l asculte. Ce deosebire este între distracţia noastră pentru Cuvântul lui Dumnezeu! La terminarea acestor trei zile – scrie Matei – Isus simţea o compasiune pentru mulţime. După ce a hrănit inimile lor cu pâinea Cuvântului voia să-i hrănească şi cu pâine materială. Isus are în inimă sa toată persoana, are grijă de toată viaţa noastră întreagă.

Ucenicii sunt insensibili faţă de situaţie. Când Isus cere ajutor, ei nu ştiu altceva decât să propună obişnuita resemnare. În fapt şi noi am fi răspuns ca ei. „De unde să luăm în pustiu atâtea pâini încât să se hrănească atâta mulţime?” Isus, care nu se resemnează, face să i se aducă cele şapte pâini şi câţiva peşti şi le înmulţeşte pentru toţi. Este un miracol care se naşte din iubire.

Să ne lăsăm prinşi de această iubire şi vom participa la acest miracol. (V. Paglia; trad. I. Chinez).    

Ridicaţi-vă fruntea

Ninna Nanna a Gesù Bambino

I – ADVENT: marţi, 4 decembrie 2012 (Lc 10,21-24)

Evanghelia ne prezintă pe Isus în rugăciune. Este o invitaţie şi pentru noi ca să fim oameni şi femei în rugăciune. În realitate, rugăciunea pune pe credincios într-o condiţie de aşteptare, aşteptarea Răscumpărătorului. Notează evanghelistul că a tresăltat de bucurie în Duhul Sfânt. Marea bucurie a lui Isus nu se naşte dintr-o exultaţie psihologică momentană, dar din Duhul Sfânt care modelează inima şi o duce spre Tatăl.

E un moment solemn: Isus se îndreaptă spre Tatăl care este creatorul cerului şi pământului. Isus uneşte cu sensul familiarităţii spre Tatăl cu acela al măreţiei Creatorului. Acesta este Dumnezeul nostru: Tatăl şi Creatorul. Îi mulţumeşte pentru că acest Părinte a ales să reveleze misterul mântuirii celor mici, ascundându-le înţelepţilor de pe faţa pământului. Este un comportament care nu respectă logica umană. Dumnezeu îi alege pe cei mici şi pe cei săraci ca predilecţi al săi. Isus care totul a primit de la Tatăl, la rândul său manifestă misterul ascuns de veacuri celor mici şi săraci. Şi el însuşi se face mic, născându-se într-o iesle. În toate paginile evangheliei apare această preferinţă pentru cei mici. Acesta este motivul fericirii. Nu sunt fericiţi pentru că sunt săraci, dar pentru că Domnul i-a ales ca primii săi prieteni. Ei văd că Isus să apropiat de ei şi devine slab şi sărman până la a muri pe cruce. Văzând cum Isus îi iubeşte, ei îi văd pe Dumnezeu însuşi şi înţeleg până la ce punct sunt iubiţi de el. Mulţi profiţi au vrut să-l vadă pe Isus, să-i asculte cuvintele, dar nu au avut ocazia. Noi, ucenicii, cei săracii, am avut ocazia. Să nu o irosim! (V. Paglia; trad. I. Chinez).

Colindă

I – ADVENT: luni - 3 decembrie 2012 (Mt 8, 5-11)

Fragmentui evanghelic de luni din Advent ne prezintă un centurion roman care se apropie de Isus pentru a-i cere vindecarea unui servitor al său. Putem spune că acest soldat roman este un exemplu pentru noi cum se merge la Domnul, cum se trăieşte această aşteprare. Este un om adult, neobişnuit cu cultul şi cu tradiţile lui Israel; mai presus de toate este un ocupant militar. Cu toate aceste motive ar trebui să-l împedice de a se adresa unui evreu ca să-i ceară ajutor. Însă are un servitor bolnav. Pentru aceasta se îndreaptă spre Isus şi neştiind bine nici măcar cum să-i prezinte cazul. Însă ştie că este suficient a pune un pic din propria inimă în mâinile tânărului profet pentru a fi ascultat. În realitate, Isus citeşte în inima centorionului, cu vie emoţie, îi răspunde îndată că va merge la casa sa pentru a-i vindeca pe servitorul său. În acest punct poate am profitat de o generozitatea atât de gratuită. Acel centurion, în schimb, se jenează şi mai tare: se găseşte în faţa cu sine însuşi, la o judecată cu sine însuşi, şi spune că nu e vrednic ca Învăţătorul să treacă pe la el. Dovedeşte ruşine în faţa unui om aşa de bun. Şi pronunţă acele cuvinte splendide pe care noi şi astăzi le repetăm: "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va vindeca slujitorul meu!”

Servitorul centurionului, într-adevăr, se vindecă la cuvântul lui Isus. Dar şi omul adult se vindecă după întâlnirea sa cu Maestrul: a descoperit că este un nevrednic, iar la descoperit pe cel care îl înţelege în profunzine; a văzut cum interesul pentru alţii poate să transforme în manieră surpinzătoare viaţa sa. Cu aceste atitudini vom fi cu Domnul. (V. Paglia; trad. pr. I. Chinez).

Coroana de Advent

 ORIGINEA COROANEI DE ADVENT

Lumina, căldura, viaţa pe care le dorim nu provin de la soare, aşa cum vedem în riturile precreştine legate de solstiţiul de iarnă, ci de la Cristos; vrem să celebrăm victoria lui Cristos asupra întunericului şi a morţii. Originea acestei tradiţii este recentă şi se inserează bine în climatul de iarnă şi în dorinţa sosirii luminii.

         

Coroana de Advent este o tradiţie născută în sec. XIX în Hamburg. În acest oraş erau mulţi copii orfani care nu aveau o casă, trăiau cerşind şi dormind pe străzi. Unii deveneau mici delincvenţi şi ajungeau în închisoare. Un tânăr pastor evanghelic Johann Heinrich Wichern (1808-1881) a cumpărat o casă mare în Hamburg, a restructurat-o şi a început să adune copiii de pe stradă, să le dea un acoperiş şi ceva de mâncare. Anul 1883 poate fi considerat anul întemeierii casei numite „Rauhe Haus”. El i-a învăţat pe acei copii o meserie: unii au devenit cizmari, alţii pictori, grădinari, croitori... şi în felul acesta au încetat de a mai cerşi învăţând să-şi câştige singuri viaţa.

         

În fiecare an, în timpul Adventului, tânărul pastor Wichern organiza un moment de rugăciune. În Adventul anului 1838 vrând să facă mai frumos acest timp pentru oaspeţii săi, s-a gândit ca fiecare copil să aprindă, începând cu 1 decembrie,în timpul momentelor de rugăciune, câte o lumânare colorată. Din 1840 în fiecare an avea loc în această casă o scurtă ceremonie religioasă: pastorul şi copiii se adunau în dormitor, Wichern povestea ceva despre Advent şi Crăciun şi se cântau multe cântece. Deoarece în fiecare zi se aprindea câte o lumânare, acel moment s-a numit Kerzendacht (celebrarea lumânărilor). Un prieten de al pastorului a pregătit un cerc de lemn pe care s-au aşezat lumânările, aşa încât să pară o mare „coroană de lumină”, Lichterkranz. Se ajungea la Crăciun cu toate cele 24 de lumânări aprinse.

         

Deoarece le plăcea foarte mult, începând cu 1851 chiar copiii au început să ornamenteze coroana cu ramuri de brad ca semn al vieţii.

         

Multe persoane au găsit coroana de advent atât de frumoasă, încât au vrut să aibă chiar în casa lor ceea ce se numea Coroana de lumină. În felul acesta uzanţa aceasta a ieşit din acel ambient şi s-a răspândit mai ales în familii.

         

Dar cine avea în casă un loc atât de mare ca să atârne o coroană de Advent pe care să stea 24 de lumânări? Astfel s-a micşorat numărul lumânărilor ajungându-se doar la patru, după cele patru duminici ale Adventului: trei de culoare violet şi una de culoare roşie.

         

Acest obicei s-a răspândit repede în familiile evanghelice din întreaga Germanie, dar în scurt timp s-a răspândit în lumea anglo-saxonă şi apoi în Franţa. Fiind considerată la origine o tradiţie protestantă, la început a fost privită cu suspiciune în lumea catolică.

         

După primul război mondial ea a primit un nou impuls şi a intrat şi în casele catolicilor. În 1925 coroana de advent, în forma sa actuală şi-a făcut apariţia într-o biserică catolică din Koln iar în 1930 la Munchen. Prin 1935, în Austria, a început să se binecuvânteze coroanele de advent pentru casele particulare.

         

Astăzi acest obicei are o mare răspândire, complice fiind şi supermarketurile care pun la dispoziţie coroane de Advent deja confecţionate, de toate tipurile, pentru toate gusturile, la toate preţurile.

FOLOSIREA COROANEI DE ADVENT

Coroana de Advent are o funcţie religioasă: vesteşte apropierea Crăciunului mai ales copiilor, ne pregăteşte pentru Crăciun, trezeşte rugăciunea comună, arată că Isus este adevărata lumină care învinge întunericul şi răul.

Consumismul modern a pus stăpânire pe acest obicei, a confecţionat tot felul de forme de atârnat pe uşile de la intrare în locuinţe, a făcut din ea un motiv ornamental de Crăciun care se găseşte nu doar în case ori biserici, ci şi în magazine, în pieţe, la concerte.

Cântece pentru Advent - Marana tha

http://isichi.wordpress.com/2012/12/02/cantece-pentru-advent-maranatha/

1a domenica di Avvento - anno C -