Pe Cruce, Dumnezeu a ales tragicul de Tereza-Brîndușa Palade [6 aprilie 2012]

 

        Isus și-a dus crucea pe umeri, de  Anatoly Shumkin.

De multe ori, creştinismul a fost asociat cu filozofia stoică din Antichitate. În fapt, se pot stabili anumite corespondenţe între terapia filozofică prin „exerciţii spirituale“ a lui Epictet şi Marc Aureliu şi versiunea creştină a exerciţiilor spirituale, canonizată în Occident de către sfântul Ignaţiu de Loyola. Detaşarea „filozofică“ faţă de propria viaţă, în perspectiva imensităţii lumii, antrenarea atenţiei pentru a rămâne concentrată asupra clipei de faţă, meditaţia in articulo mortis pentru dobândirea discernământului asupra celor mai înţelepte alegeri, practica examenului de conştiinţă pentru obţinerea auto-controlului, exerciţiul meditativ cu sprijinul imaginaţiei şi al reflecţiei discursive – toate aceste practici sunt comune atât tradiţiei stoice, cât şi spiritualităţii creştine (aceste practici au fost răspândite în creştinismul occidental mai ales datorită Exerciţiilor spirituale ale sfântul Ignaţiu de Loyola, fondatorul ordinului iezuit).

Sfânta Tereza din Avila (1515-1582): scrierile și viața

1) Scrieri:

Sfânta Teresa din Avila - Cartea vieții (italiana) [pdf]

Il Cammino di Perfezione (italiana) [pdf]

Esclamazioni (italiana) [pdf]

Il Castello Interiore (italiana) [pdf]

Le Fondazioni (italiana) [pdf]

Pensieri sull'amore di Dio (italiana) [pdf]

Relazioni spirituali e favori celesti (italiana) [pdf]

Monastero virtuale.it - download

Libri di fede consultabili online e/o scaricabili

Mistica.info/unteresa

Libri scaricabili [pdf]

Opere di S. Teresa [pdf]

Enciclopedia delle donne.it/biografie/teresa-davila/

http://www.sfinticatolici.ro/tereza-a-lui-isus-din-avila/2/

2) Viața

„Binecuvântat să fie Dumnezeu care ne-a permis să vedem o sfântă pe care o putem imita cu toții; mănâncă, doarme și vorbește ca noi, și trăiește cu multă simplitate” (Bibliotheca Santorum, XII, Citta Nuova, Roma 1990, 402).

Iată o trăsătură caracteristică a personalității Terezei a lui Isus, așa cum este surprinsă de franciscanele „reales” din Madrid, care au găzduit-o un timp în casa lor. Tereza, femeie în atâtea aspecte extraordinară, niciodată nu a pierdut contactul cu normalitatea vieții, știind să conjuge cea mai înaltă contemplație cu acțiunea prudentă și eficientă.

Sfânta Tereza a Pruncului Isus [de Lisieux] (1873-1897), călugăriţă, doctor al Bisericii (1 octombrie)

„Am înțeles că Biserica avea o inimă și că această inimă ardea de Iubire. Am înțeles că numai Iubirea dădea vitalitate membrelor Bisericii, că, dacă Iubirea s-ar fi stins, apostolii nu ar mai fi vestit evanghelia, martirii ar fi refuzat să-și verse sângele… Am înțeles că Iubirea era totul… Atunci am exclamat: «Vocația mea este Iubirea!»” [1].

Istoricul Joseph Lortz, vorbind despre oamenii care au influențat reînnoirea Bisericii în sec. al XIX-lea, o citează și pe Tereza de Lisieux, spunând că „ea nu este acea sfântă sentimentală așa cum a fost considerată mult timp” [2]. Abia în 1956, când manuscrisele sale au fost publicate în întregime, s-a reve-lat lumii figura extraordinară a acestei femei. Fiică a timpului ei, când ateismul își făcea drum în cultura europeană, ea, deși trăia între zidurile Carmelului, „a avut – continuă Lortz – o extraordinară înțelegere pentru necreștini, pentru necredincioși și chiar pentru cei excomunicați” [3].

Tereza nu a ezitat să se așeze la masă cu cei fără credință și să-și facă propriu chinul lor. Astfel, din gaura neagră a necredinței, prin inima ei feciorelnică, prin inima ei de fecioară, strigătul îndurerat al acestui segment de umanitate urca până la ceruri.

O copilărie nevinovată

Tereza s-a născut la Alengon, în Normandia, la 2 ianuarie 1873, ca fiică a Zeliei Guerin și a lui Ludovic Martin; ea, dantelăreasă foarte apreciată și el, ceasornicar priceput. Cei doi doriseră să intre în mănăstire, dar, dându-și seama că nu acesta era drumul lor, au cerut de la Dumnezeu o familie numeroasă. Au avut nouă fii, dar au supraviețuit doar cinci, toate fete. Tereza, ultima născută, avea mai puțin de 3 ani când viața mamei a fost atinsă de un cancer la sân. Din fericire, armonia care domnea în casa Martin între fiice și tată era așa de mare, încât mica Tereza nu a suferit nici o traumă din cauza pierderii premature a mamei. 

Sfântul Pio da Pietrelcina (1887-1968), preot [23 septembrie]

Sfântul padre Pio.

Oare nu „mândria crucii” străluceşte cel mai mult în Padre Pio? Cât de actuală este spiritualitatea crucii, trăită de umilul capucin din Pietrelcina! Timpul nostru trebuie să redescopere valoarea ei, pentru a-şi deschide inima spre speranţă. In toată existenţa lui, el a căutat întotdeauna o mai mare conformare cu Cel Răstignit, având conştiinţa că a fost chemat să colaboreze în chip special la opera răscumpărării. Fără această referinţă constantă la cruce, nu s-ar putea înţelege sfinţenia lui [1]. 

Divinul Constructor îşi pregăteşte pietrele cu care să construiască edificiul etern, caută să pregătească pietrele cu care are de gând să construiască edificiul etern printr-o purificare mântuitoare şi atentă, prin lovituri repetate de daltă, aşa încât preablânda noastră mamă, sfânta Biserică Catolică, să cânte imnul oficiului sfinţirii Bisericii [2].

Francesco Forgione [3] s-a născut la Pietrelcina, provincia Benevento, la 25 mai 1887. La 22 ianuarie 1903, la 16 ani, a intrat în convent şi, ca franciscan capucin, îşi ia numele de fratele Pius de Pietrelcina. A devenit preot şapte ani mai târziu, pe data de 10 august 1910. În 1916, superiorii s-au gândit să-l mute la „San Giovanni Rotondo”, pe Muntele Gargano, şi aici, în Conventul „Santa Maria delle Grazie”, a început pentru părintele Pius o extraordinară aventură de taumaturg şi de apostol al confesionalului. La 20 septembrie 1918, capucinul a primit stigmatele pătimirii lui Cristos, care vor rămâne deschise, dureroase şi sângerânde pentru cincizeci de ani. A murit la 23 septembrie 1968, la vârsta de 81 de ani. A fost declarat venerabil în 1997, beatificat în 1999 şi canonizat în 2002.

Sfântul Ioan Gură de Aur [Crisostomul] (347-407), episcop, doctor al Bisericii [13 septembrie]

„Multe valuri şi furtuni ameninţătoare vin peste noi, dar nu ne este teamă că ne vom scufunda, deoarece suntem zidiţi pe stâncă […] De ce să ne temem? De confiscarea banilor? «Nu am adus nimic pe acest pământ şi nici nu putem lua nimic cu noi». Dispreţuiesc puterile acestei lumi şi bunurile ei mă fac să zâmbesc. Nu mă tem de sărăcie, nu doresc bogăţiile, nu mă tem de moarte, nici nu doresc să trăiesc, decât pentru binele vostru”  [1]. 

Acestea sunt cuvinte pronunţate de păstorul Bisericii din Constantinopol în timp ce mergea în exil. Curtea imperială nu reuşise să-l corupă pentru a-l face să tacă. Crisostomul trăia şi anunţa evanghelia fără să-şi facă calcule nici pentru sine, nici pentru alţii. Aceasta a fost şansa sa înaintea lui Dumnezeu şi a istoriei şi, de asemenea, a fost dizgraţia sa înaintea puternicilor lumii. 

Rădăcinile sale 

S-a născut la Antiohia, între anii 340 şi 350. Tatăl său se numea Secundus şi era general al armatei romane staţionate la Antiohia, în Asia Mică. Când acesta a cunoscut-o pe Antusa, o tânără de origine greacă, în care frumuseţea fizică se unea cu o inteligenţă ieşită din comun, nu s-a gândit prea mult să o ceară de soţie. Erau amândoi creştini şi înţelegerea lor a fost perfectă, spre marea bucurie a familiilor lor.

Sfântul Grigore cel Mare (540-604), papă, doctor al Bisericii

 

Sfântul Grigore cel Mare de Francisco Goya.

„E sigur că funcţiile nu trebuie să fie căutate cu toată inima, dar e la fel de adevărat că trebuie să le acceptăm, dacă nu noi suntem cei care le căutăm. Când este vorba apoi de persoane supuse planurilor lui Dumnezeu şi care nu sunt atinse de păcatul încăpăţânării, răspunsul la chemarea responsabilităţii dă semnificaţie şi finalitate darurilor primite. Ţine de natura darului ca el să fie de folos mai mult pentru alţii decât pentru sine” [1].

Grigore, întotdeauna atent la planurile pe care Dumnezeu le are cu sine, a exercitat funcţiile cele mai înalte în Biserică şi, suplinind carenţele altora, a intervenit chiar şi în sectorul civil, dar cu conştiinţa clară că îşi împlineşte o datorie şi că este un simplu „slujitor al slujitorilor lui Dumnezeu”.

Creştin încă de la naştere

S-a născut la Roma, în jurul anului 440, din familia nobilă Anici. Tatăl său, Gordoniu, senator, şi mama sa, Silvia, se bucurau de respectul comunităţii creştine şi, după moarte, au fost trecuţi în rândul sfinţilor. Două mătuşi, Tarsilla şi Emiliana, s-au consacrat ca fecioare, şi printre înaintaşii săi puteau fi număraţi doi papi, Felix al III-lea şi Agapit. S-ar putea spune foarte bine că micul Grigore a băut creştinismul o dată cu laptele matern. A frecventat cu mult folos şcoala, studiind literele şi specializându-se, apoi, în drept. Datorită poziţiei speciale sociale a familiei sale, el a fost destinat carierei, pe atunci prestigioase, de funcţionar imperial.

Sfântul Augustin (354-430), episcop, doctor al Bisericii [28 august]

„Târziu te-am iubit, frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu te-am iubit. Şi iată că tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară, şi acolo te căutam. Şi eu, nenorocitul, mă avântam spre lucrurile frumoase create de tine. Tu erai cu mine şi eu nu eram cu tine. Mă ţineau departe de tine creaturile care, dacă nu ar fi fost în tine, nici nu ar fi existat. M-ai chemat, ai strigat, ai învins surzenia mea. M-ai străfulgerat cu lumina ta şi, în sfârşit, mi-ai vindecat orbirea. Ai răspândit asupra mea parfumul tău, şi eu l-am inspirat, şi acum te doresc pe tine. Te-am gustat, şi acum mi-e foame şi sete de tine. M-ai atins, şi acum ard de dorinţa de a dobândi pacea ta”[1].

Cu aceste cuvinte, Augustin face sinteza celor două perioade ale vieţii sale: mai întâi preocuparea plină de nelinişte a celui care, căutând calea, a comis multe erori; apoi, o dată aflată calea, dorinţa arzătoare de a ajunge la scop pentru a-l putea îmbrăţişa pe cel iubit.

„Doar un copil şi deja mare păcătos”

Augustin s-a născut la Tagaste, în Numidia, la 13 noiembrie 354, dintr-o familie de clasă medie. Tatăl său, pe nume Patriciu, era membru în Consiliul Local şi avea un caracter afectuos, cu excepţia unor ieşiri mânioase ce creau în casă un apăsător climat de tăcere. Prima în privinţa tăcerii era Monica. Femeie inteligentă şi iscusită, ştia cum să controleze ieşirile soţului şi, la momentul potrivit, obţinea mereu cea ce era mai bine pentru familia ei. Patriciu, din partea sa, era mândru de acest lucru, şi de aceea o iubea cu multă afecţiune. Ea era creştină ferventă, el, un simplu catecumen; s-a botezat doar spre sfârşitul vieţii, urmând un obicei comun în acel timp. Din căsătoria lor s-au născut, în afara lui Augustin, Navigiu şi o soră care, rămasă văduvă, a devenit responsabilă de mănăstirea feminină din Hippona.

Sfânta Brigitta a Suediei (1303-1373), călugăriţă [23 iulie]

„Deoarece papa ezită să vină pentru a readuce pacea şi pentru a reforma Biserica mea, îţi fac cunoscut că voinţa mea este ca el să vină în această toamnă, şi să vină pentru a rămâne. De asemenea, papa trebuie să ştie că nici un lucru făcut de el nu-mi aduce mai multă fericire decât să se întoarcă în Italia”^[1].

Acesta era unul dintre mesajele pe care Brigita l-a primit de la Cristos într-o viziune şi pe care îl transmitea papei pentru a-l determina să abandoneze fără întârziere sediul de la Avignon şi să se întoarcă la Roma. Femeie de o excepţională valoare, şi-a lărgit tot mai mult orizontul, de la familie la casa împărătească, şi de la ţara sa la Europa întreagă, înfruntând problemele cele mai dificile ale timpului ei.

În dialog cu Isus

S-a născut la Finstad, în Suedia, aproape de Upsala, în iunie 1302 sau 1303, într-o familie nobilă şi profund creştină. Tatăl ei, Birgen Persson, era lagmann, adică judecător sau guvernator al regiunii Uplan. El a fost autorul primei legislaţii creştine a regatului Suediei. Soţia sa se chema Ingeborga, şi ea de origine nobilă. Au avut şapte copii şi unuia dintre aceştia i-au pus numele Brigita, în cinstea sfintei Brigita a Scoţiei, admirată în mod deosebit de ei.

Credința, caritatea fără speranță e un cimitir

„Credința este o catedrală ridicată pe pământul unei țări. 

Caritatea este un spital care adună toate mizeriile lumii. 

Dar fără speranța, toate acestea nu ar fi decât un cimitir”. 

Charles Péguy

(sursă: https://twitter.com/EroStraniero; trad. I.C.).

Să nu denaturăm „Tatăl nostru”

Fericitul Vladimir Ghika, 
monsenior (1873-1954).

Tot ceea ce deformează viața nostră interioară se poate reduce la felul, mai mult sau mai puțin conștient, în care denaturăm în noi textul din „Tatăl nostru”. În loc să spunem „Tatăl nostru care ești în ceruri”, ceea ce spunem este potrivit calității noastre sufletești: „Judecătorul nostru care ești la tribunal”, „Furnizorul nostru care ești la tejghea”, „Creditorul nostru care prea des ne bați la ușă”, „Cauza noastră primă al cărei efect pierdut în depărtări suntem”, „Stăpânul nostru suprem în fața căruia nu suntem decât pulbere”, „Camaradul nostru cu care tratăm liber” – și așa mai departe, într-o dezolantă varietate... Nu mai spunem în adevărul lor tocmai cuvintele pe care Dumnezeu ne-a învătat să le rostim când ne rugăm: Tatăl nostru care ești în ceruri.

(Vladimir Ghika, Gânduri pentru zilele care vin).

A muri nu este opusul lui a trăi, ci al lui a te naşte

 

La troiță - de Ignat Bednarik.

A muri nu este opusul lui a trăi, ci al lui a te naşte. Cele două antonime reprezintă fiecare clipa intrării într-o stare – în viaţă sau în moarte –, în timp ce a trăi este acţiunea, de durata vieţii, căreia nu îi este opus în limbă decât a fi mort. Dar acesta din urmă nu este decât o formă verbală pasivă, nu un verb propriu-zis, nu o acţiune, pentru că nimeni n-a fost în stare să creadă, dincolo de moarte, în posibilitatea reală a unei acţiuni. Dar dacă, totuşi, ea există, şi pentru a fi revelată nu-i lipseşte decât verbul exprimării? Dacă s-ar întoarce cineva să povestească ce înseamnă a morţi?

(Dicționar de Ana Blandiana, Coridoare de oglinzi, Editura Liternet  2003, p. 16).

Sunt în inima lui Dumnezeu

„Să nu spunem: am pe Dumnezeu în inimă, 

ci mai degrabă: sunt în inima lui Dumnezeu”.

(don Tonino Bello, episcop).

Magii

Pe urma stelei strălucite ce-a izvorât din infinit

Trei magi, sătui de contemplare, încălecară, şi-au pornit…

Ca trei lunateci prinşi de-un farmec, nici nu priviră înapoi,

Ci s’avântară ‘n largul lumii, naivii, gârbovii eroi.

Deşi din porţile cetăţii un pas afară n’au făcut,

Mergeau acum ca duşi de aripi pe-un drum deapururi cunoscut.

Străini, pe ţărmuri neumblate, pe mări, prin codri şi pustii

De-a-dreptul cale îşi croiră pe urma stelei argintii…

Înfriguraţi, nu se opriră nici chiar când steaua-i părăsi:

…Şi nu ştiau unde-au s’ajungă, ştiau atât, ce vor găsi!

În fundul lumii străbătură, apoi încet s’au înturnat

Prea fericiţi c’au dat prinoase şi că ’n sfârşit s’au închinat.

Şi cum li se vărsa din suflet prisosul sfintei bucurii,

Bătrânii magi de-odinioară păreau acuma trei copii.

Ce ’nsufleţiţi ca de-o izbândă, îşi cred tot visul împlinit

C’au mers pe urma unei stele... ce s’a pierdut în infinit!

de Vasile Voiculescu

 

Mica speranță

Credința, speranța și caritatea - 
după Giambattista Tiepolo. 
Trei virtuți teologale: 
credința cu crucea și potirul, 

speranța, în verde și cu ancora, 

iar caritatea în roșu.

„Mica speranţă avansează între două surori 

şi nimeni nu vrea să o privească. 

Ea pune în mișcare orice lucru ea. 

Pentru că credinţa nu vedea decât ceea ce este ea. 

Caritate nu iubește decât ceea ce e. 

Dar ea iubeşte ceea ce va fi”. 

Charles Péguy [1873-1914].

Drumul

...Drumul nu este lumină

e speranța clarității;

nu e flacăra dinainte,

e promisiunea adevărului.

E limita așteptării,

veșnica strădanie:

sfârșitul străzii care urcă,

este traversarea morții.

(Madeleine Delbrêl, Noi delle strade, Milano, Gribaudi, 2008, 16; trad. I.Chinez).

În dialogul nu există învinși, ci numai câştigătorii

Zygmunt Bauman - unul dintre cei mai influenţi sociologi ai secolului al XX-lea.

„Intrând într-un dialog înseamnă că 

ai depăși pragul de oglindă, 

arăți că înveți să te îmbogățești 

din diversitatea altuia.   

În dialogul nu există învinși, 

ci numai câştigătorii”. 

(Zygmunt Bauman [1925- 2017]).

Măsor cu ochi pătrunzător

Emily Dickinson (1830-1886).

Măsor cu Ochi pătrunzător

Orice Durere-mi iese în cale –

Mă-ntreb de cântăreşte cât a Mea

Ori mai uşoară pare.

Mă-ntreb de e răbdată mai de mult

Ori tocmai a început –

De Când o am pe a Mea – nu ştiu –

A-mbătrânit de mult

Mă-ntreb – Acei loviţi în viaţă

De-ar fi să îndure a doua oară

Şi de-ar putea alege – ar mai încerca –

Ori poate ar vrea să moară –

Pe Unii-i văd – cum suferă îndelung –

Şi-ntr-un târziu, un zâmbet au pe chip –

O imitaţie a Luminii

O pâlpâire de Opaiţ sleit –

Mă-ntreb – când Anii se adună

Milenii – peste Răni amare –

Mai pot avea cumva puterea

Să le aducă Alinare –

Ori ei străbat Veacuri de Nervi

Răscolind tainiţele firii –

Să dea peste Dureri mai mari –

Ce-ntrec Durerile Iubirii

Cei care Suferă – sunt mulţi –

Şi pricini sunt – o mie –

Moarte e una – şi o dată vine –

Şi ochii-i bate în cuie

Există Durerea din Dor – şi cea a Nepăsării –

Durerea ce se cheamă „Disperare”

Există Despărţirea de cei dragi –

Despărţirea de Locuri Natale

Eu nu-mi pot defini Durerea –

Dar mă ajută Darul

Sfredelitoarea Mângâiere –

Să-mi pot răbda Calvarul

Să văd – ce fel de Cruci există –

Şi-n ce fel se pot duce –

Şi dacă seamănă – Vreuna –

Cu propria mea Cruce.

de Emily Dickinson, traducere de Ileana Mihai-Ştefănescu.

(sursă: http://www.citatepedia.ro)

Să murim împreună cu Cristos, ca să trăim împreună cu el

Cristos înviat apare la cei din limb 

 [locul unde stau sufletele drepților decedați înainte de Cristos].

 Din cartea Despre moartea fratelui Satir a sfântului Ambroziu, episcop  

(Cartea 2, 40.41.46.47.132.133: CSEL 73, 270-274.323-324)

Trebuie să recunoaștem că și moartea poate fi un câștig, iar viața, o pedeapsă. De aceea, și sfântul Paul spune: Pentru mine, a trăi este Cristos, iar a muri este un câștig (Fil 1,21). Ce este Cristos, dacă nu moartea trupului și duhul vieții? De aceea, să murim împreună cu el, ca să trăim împreună cu el. Să avem în noi, în fiecare zi, obiș­nuința și dispoziția de a muri așa încât sufletul nostru să învețe să se dezlipească de poftele trupului, și, ca și cum ar plana în înălțimi, departe de a se atinge de plăce­rile josnice ale lumii, care tind mereu să ademenească spiritul, să accepte imaginea morții, ca să nu îndure apoi moartea ca pe o pedeapsă. De fapt, legea trupului repugnă legii spiritului și încredințează sufletul legii păcatului. Dar care va fi remediul? Cine mă va elibera de acest trup al morții? Harul lui Dumnezeu prin Isus Cristos, Domnul nostru (cf. Rom 7,24 ș.u.).

Avem medicul, să acceptăm medicamentul. Medica­mentul nostru este harul lui Cristos, iar trupul muritor este trupul nostru. Așadar, să ne exilăm din trup pentru a nu fi exilați din Cristos. Chiar dacă suntem în trup, să căutăm să nu urmăm dorințele trupului. Este adevărat, nu trebuie să renegăm drepturile legitime ale naturii, dar trebuie să dăm mereu preferință darurilor harului.

Când voi recurge la alte limbaje...

Iertarea femeii păcătoase (Lc 7,36-50).

„Când cuvântul drept lipseşte şi nu ştiu cum să continui să vorbesc atunci voi  recurge la alte limbaje, cei al ochii, al mâinilor, al trupului şi chiar cel al tăcerii: de multe ori sunt limbaje mult mai eficiente decât cuvintele!”  

(sursă: Enzo Bianchi; https://twitter.com/enzobianchi7; trad. Isidor Chinez).

Ce siguranță ne oferă credința?

Buste de Christ en croix (1950) - de Eugène Leroy.

 „Un aspect ulterior al credinței nu se îndreaptă spre cunoaștere și interpretare, dar spre comportare. Cred în cineva. Credința este încrederea într-o persoană. Chiar dacă această încredere, în ultimă analiză, se consideră că este Dumnezeu, susținătorul adevărat și propriu al vieții, pentru mulți nu este posibil ați da încrederea lui Dumnezeu, care apare așa de departe. Și totuși, se simte într-un mod susținuți. Dietrich Bonhoeffer, în renumita poezie compusă înainte de a fi ucis într-un lagăr de concentrare, a vorbit despre puterile prietenoase ce ne sprijină: „Din forțele prietenoase în mod minunat înfășurate, așteptăm liniștiți pe cel care va veni. Dumnezeu este cu noi seara și dimineața, va fi cu noi în orice nouă zi”. În aceste cuvinte pot să recurgă și cei care au dificultate în a-l recunoaște pe Dumnezeu ca fundamentul încrederii lor”. 

(Anselm GRÜN, Il libro delle risposte, San Paolo, Cinisello Balsamo [MI] 2008, 84; trad. Isidor Chinez).