Un film de Robert Bresson 

după romanul de Georges Bernanos.

Preoţii în romanele lui Georges Bernanos

de François de Saint-Cheron, Georges Bernanos

Preoţii sunt numeroşi în romanele lui Bernanos. În Sous le soleil de Satan [Sub soarele lui Satan], abatele Donissan este primul dintre acei câţiva preoţi îndureraţi şi sfinţi, şi adesea pătrunşi de o pace pe care nu o au de la ei înşişi; abatele Chevance în l’Imposture; parohul de Ambricourt în Journal d’un curé de campagne [Jurnalul unui preot de țară].

După asceticul abate Donissan a cărui viaţă evocă în mai multe aspecte pe aceea a parohului de Ars, abatele Chevance – „confesorul femeilor de serviciu” – frapează de la început prin strălucirea „sufletului său de copil”, prin „simplitate sa divina”. Dar mai ales prin agonia sa, când este vegheat de fiica sa spirituală, dă romanului l’Imposture o măreţie greu de priceput.

Despre această agonie îi scrie Antonin Artaud lui Bernanos, spunându-i că i-a dat una dintre emoţiile „cele mai triste şi mai disperate” ale vieţii sale: „Rar am văzut impasul unui destin plin de amărăciune şi de lacrimi, strivit de dureri inutile şi negre ca în aceste pagini ale căror putere halucinantă nu înseamnă nimic pe lângă această prelingere de disperare pe care le degajă”. Şi mai este parohul de Ambricourt, fără îndoială cea mai pură şi mai mişcătoare figură de preot din literatura franceză. Bernanos spunea de altfel că în această carte era un har special: „Cred că supranaturalul se revarsă aici din plin”, mărturisea el pe când scria acest roman. „Nu este vorba totuşi decât de jurnalul unui paroh de ţară, foarte tânăr şi deloc răutăcios. Dar am vorbit destul despre răul parohilor, asta şi asta!… Văd ridicându-se încet-încet în faţa mea un chip de neuitat pe care eu mă omor să încerc să-l pictez cu toată credinţa şi iubirea mea” (Bernanos G., „Lettre de janvier 1935” în Combat pour la liberté, p. 50-51).

Abatele Donissan, abatele Chevance, parohul de Ambricourt, aceşti preoţi au ceva în comun – ca şi parohul de Ars – darul de a citi în suflete. Primul vede mizerabila trăsătură de laşitate, de avariţie, de desfrânare şi de minciună care vine de la Mouchette; abatele Chevance în faţa lui Cénabre vede „sufletul său turbat”; parohul din Ambricourt, în sfârşit, citeşte în sufletul lui Chantal: „Mi se părea că citeam pe buzele ei, în timp ce vorbea, alte cuvinte pe care nu le pronunţa, care mi se întipăreau unul câte unul în creier, cu toată scânteierea lor” (Bernanos G., Oeuvres romanesques, p. 1136). Dar una dintre trăsăturile cele din cele mai specifică bernanosiene ale parohului de Ambricourt este poate contrastul, de exemplu în scena cu contesa, dintre umilinţa preotului, stângăcia sa şi suverana autoritate care emană din el.

Confruntarea sa cu contesa, „această mare bătălie pentru viaţa veşnică din care ea a ieşit epuizată” este o scenă incandescentă, despre care Malraux va scrie că „urmăreşte personajele aşa cum vrăjitoarea din Biblie urmăreşte umbrele morţilor” (Bernanos G., Prefaţă la o reeditare a  romanului Journal d’un curé de campagne, Plon, 1974, p. 21. „Vrăjitoarea din Biblie”: Malraux face aluzie la vrăjitoarea din En-Dor, care a făcut să apară Samuel mort [cf. 1Sam 28, 8-15]).

La fel, foarte bernanosian este acest dar de a face să se renască în inima celuilalt ceea ce moare în a noastră. Astfel, după moartea contesei, parohul îşi aminteşte că i-a dat pacea, şi notează în jurnalul său: „Ce minune! Să poţi să faci prezent ceea ce nu ai tu însuţi! O, dulce minune a mâinilor noastre goale!” (Benanos G., Oevres romanesques, p. 1170). Léon Daudet i-a reproşat lui Bernanos că nu scrie decât „istorii de preoţi”; Malraux va ghici şi el că Bernanos a scris nu atât romanul preotului cât mai degrabă a încercat „poemul preoţiei, deci despre supranatural” (Bernanos G., Prefaţă la o reeditare a  romanului Journal d’un curé de campagne, Plon, 1974, p. 15). Iar această distincţie este foarte importantă: parohul de Ambricourt de fapt nu este nici parohul din Tours al lui Balzac, nici chiar parohul său de ţară, abatele Bonnet. Ar fi mai aproape de acel personaj din Dostoievski, prinţul Muichkin sau Alioşa Karamzov (apropierea de Dostoievski a fost făcută de Marcel Arland în N.R.F. [(n.t.) La Nouvelle Revue française: revistă literară și de critică, trimestrială] încă de la apariţia Jurnalului). Bernanos nu se dedă unui studiu al moravurilor, cu atât mai puţin unei încercări de antropologie religioasă: la el, plenitudinea stilului este în slujba supranaturalului.

(Sursa: François de Saint-Cheron, Georges Bernanos, în http://www.adpf.asso.fr/adpf-publi/folio/textes/bermamps.rtf; trad. pr. Isidor Chinez).

 

Bibliografie:

literatura | O antropologie teologica

Georges Bernanos (1888-1948) – opera și bibliografia [pdf] | O antropologie teologica

JOURNAL D'UN CURÉ DE CAMPAGNE

SOUS LE SOLEIL DE SATAN
NOUVELLE HISTOIRE DE MOUCHETTE

LA JOIE

MONSIEUR OUINE

UN CRIME

LE MAUVAIS RÊVE

Dialogue d'ombres et autres nouvelles

Dialogues lib bil.indd

isidor-chinez-omul-intre-pacat-si-har-in-scrierile-lui-georges-bernanos.pdf

Z-Library Project - Electronic library. Download books free ...

Quo vadis - de Henryk Sienkiewicz (română)

Quo vadis - de Henryk Sienkiewicz [română].pdf

Romanul Quo vadis scris de Henryk Sienkiewicz în ultimii ani ai secolului XIX, a fost tradus în peste 40 de limbi și s-a vândut în milioane de exemplare. Quo vadis (în română Unde mergi?) este titlul unui roman istoric pentru care, în 1905, i s-a decernat Premiul Nobel. A fost publicat pentru prima oară în Gazeta Polska, începând cu luna martie 1895.

Povestea de dragoste dintre Ligia și Vinicius se desfășoară pe fundalul istoric al domniei sângeroase a lui Nero. Puterii romane, reprezentate de un împărat ce avea drept de viață și de moarte asupra tuturor supușilor săi, i se opune puterea credinței creștine, împărtăşită cu precădere de plebe. Însă cele două forțe potrivnice nu sunt din aceeaşi lume şi nu se manifestă în acelaşi chip. În vreme ce puterea militară și politică a Romei se afirmă prin violență, desfrâu și opulență, puterea spirituală se vădeşte în smerenie, în bunătate şi, mai presus de orice, în dragoste curată. Titlul romanului e inspirat dintr-o legendă medievală în care se relatează că, pe vremea persecuțiilor stârnite de Nero împotriva creștinilor din Roma, apostolul Petru fuge din cetate ca să-și scape viața. Pe drum însă, îl întâlnește pe Isus și îl întreabă: „Quo vadis, Domine?” („Unde mergi, Doamne?”). Isus îi răspunde: „La Roma, ca să fiu răstignit din nou”. Rușinat de propria lașitate, Petru se întoarce în cetate, unde va muri ca martir, răstignit cu capul în jos. 

(sursă: Cărți.pdf).

[copyright expirat conform legii (peste 70 de ani de la moartea autorilor)].

Lev Tolstoi, Evanghelia pe scurt

Lev Tolstoi, Evanghelia pe scurt [pdf]

E o simplă traducere? E o traducere explicativă, o parafrazare sau o dezvoltare a acestor pasaje, de fiecare dată astfel încât să ilustreze modul în care înţelege Tolstoi învăţătura lui Cristos...

Prefață

Evanghelia pe scurt este, aşa cum remarcă autorul însuşi în primele rânduri ale Cuvântului înainte, „un extras dintr-o lucrare mai amplă, care există în manuscris, dar a cărei publicare nu este îngăduită în Rusia“.

Cele mai frumoase pagini de întelepciune biblică

Cele mai frumoase pagini de întelepciune biblică.pdf

Ce înțelegem prin „înțelepciunea biblică”?

Orientul antic a avut o literatură sapienţială înfloritoare, atât în Egipt, cât şi în diversele culturi din Mesopotamia, pre cum şi la Ugarit. Este o înţelepciune care transcende graniţele, mai degrabă profană, şi care se ocupă de destinul indivizilor nu pe baza reflecţiei filozofice (precum cea grecească), ci pe baza experienţei de viaţă. Îl învaţă pe om să se conformeze ordinii universului, căutând să-i ofere astfel mijloacele de a fi fericit. Cum nu întotdeauna reuşeşte, ajunge deseori la pesimism.

Această literatură a fost cunoscută de israeliţi: cel mai mare elogiu adus lui Solomon este că „era mai presus de fiii Răsăritului şi ai Egiptului“ şi decât cananeenii Etan şi fiii lui Mahol, Heman, Kalkol şi Darda (1Regi/3Regi [LXX] 4,31). Sunt amintiţi înţelepţii arabi şi edomiţi (Ieremia 49,7, Abdia 8). Iov şi prietenii lui trăiesc în Edom. Există Psalmi atribuiţi lui Etan (89/88) şi lui Heman „băştinaşul“ (88/87). Agur şi Lemuel, regele din Massa (trib din nordul Arabiei), apar ca autori de proverbe (Proverbe 30–31).

Chiar dacă găsim, în mod firesc, multe elemente comune cu lite ratura sapienţială a popoarelor învecinate, în cărţile biblice de înţelepciune totul e privit prin raportare la Dumnezeu, în lumina religiei revelate, care subîntinde modul de gândire al vechilor israe liţi. Datorită acestui fapt se evită pesimismul, chiar dacă problema suferinţei se pune constant şi acut, cu multă sinceritate.

Se afirmă de obicei că, spre deosebire de celelalte cărţi biblice, în cărţile sapienţiale nu apar marile teme ca legământul, mesianismul etc., scopul înţelepţilor fiind ca, pe baza experienţei personale, să extragă din viaţa cotidiană principii de comportare constante, plăcute lui Dumnezeu, deoarece relaţia cu Dumnezeu face parte din realitatea vieţii omului. De fapt, autorii cărţilor de înţelepciune s-au hrănit întreaga viaţă cu ceea ce s-a numit ulterior „Legea şi Profeţii“, indiferent de forma pe care o aveau în vremea lor textele respective: ele „trăiesc“ în literatura sapienţială inspirând principiile, iar uneori transpar şi în aluzii directe. De aceea, am socotit potrivit să începem cu câteva dintre textele inspiratoare.

(sursă: Humanitas - biblioteca virtuala - 57 volume sunt la biblioteca virtuală [26 martie 2020]).

Sfântul Augustin, Confesiuni (ediție bilingvă)

Sfântul Augustin, Confesiuni.pdf

„Inima noastră este neliniştită până să-şi afle odihna în tine!”

(Augustin, Confesiuni, Cartea 1,1.4: CCL 27, 4).

  

Cartea I

Capitolul 1

Invocaţie către Dumnezeu.

Cunoaştere şi credinţă Mare eşti, Doamne, şi cu adevărat vrednic de laudă! ¹ Mare este puterea ta, iar înţelepciunea ta nu poate fi măsurată ².

Şi totuşi, un om, o neînsemnată frântură din zidirea ta, vrea să te slăvească! Un om purtând asupra sa datul morţii, purtând mărturia că tu te împotriveşti celor trufaşi ³. Şi totuşi, un om, o neînsemnată frântură din zidirea ta, vrea să te slăvească. Tu l-ai îndemnat să-şi afle bucuria lăudându-te pe tine, căci pentru tine ne-ai zidit, iar inima noastră este neliniştită până să-şi afle odihna în tine ⁴ .

Dă-mi, Doamne, putinţa de a şti şi de a înţelege dacă trebuie mai întâi să te invoc ori să te laud, să te cunosc mai întâi ori să te invoc! Dar cine te va invoca fără să te cunoască? Căci cel care nu te cunoaşte poate invoca pe altcineva în locul tău! Sau, mai degrabă, nu eşti tu invocat tocmai ca să fii cunoscut? Dar cum îl vor invoca pe cel în care nu au crezut? Sau cum vor crede fără propovăduitor? ⁵ Şi-l vor lăuda pe Domnul cei care-l caută ⁶ . Cei care-l caută îl vor găsi, iar cei care-l găsesc îl vor lăuda.

Te voi căuta, Doamne, invocându-te, şi, crezând în tine, te voi invoca! ⁷ Căci tu ne-ai fost vestit nouă. Te va invoca, Doamne, credinţa mea, aceea pe care mi-ai insuflat-o prin natura omenească a fiului tău, prin slujirea propovăduitorului tău ⁸ .

(sursă: Humanitas - biblioteca virtuala - 57 volume sunt la biblioteca virtuală [26 martie 2020]).

În fața durerii este necesar să ne înclinăm nu să vorbim

Lângă cei în suferință...

„Chiar și astăzi înaintea celui care îmi spune suferința sa 

sunt incapabil să zic vreun cuvânt; 

doar pot să privesc, 

să-i strâng mâinile celui care plânge, 

să-i dau o mângâiere 

și o îmbrățișare prelungită în tăcere. 

În fața durerii trebuie să ne înclinăm 

nu să vorbim”. 

(sursă: Enzo Bianchi; https://twitter.com/enzobianchi7; trad. I.C.). 

  

Feodor Dostoievski sau omul fericit prin suferinţă (1821-1881) de Vlad Pohilă: http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2946

   

Măsor cu ochi pătrunzător

Emily Dickinson (1830-1886).

Măsor cu Ochi pătrunzător

Orice Durere-mi iese în cale –

Mă-ntreb de cântăreşte cât a Mea

Ori mai uşoară pare.

Mă-ntreb de e răbdată mai de mult

Ori tocmai a început –

De Când o am pe a Mea – nu ştiu –

A-mbătrânit de mult

Mă-ntreb – Acei loviţi în viaţă

De-ar fi să îndure a doua oară

Şi de-ar putea alege – ar mai încerca –

Ori poate ar vrea să moară –

Pe Unii-i văd – cum suferă îndelung –

Şi-ntr-un târziu, un zâmbet au pe chip –

O imitaţie a Luminii

O pâlpâire de Opaiţ sleit –

Mă-ntreb – când Anii se adună

Milenii – peste Răni amare –

Mai pot avea cumva puterea

Să le aducă Alinare –

Ori ei străbat Veacuri de Nervi

Răscolind tainiţele firii –

Să dea peste Dureri mai mari –

Ce-ntrec Durerile Iubirii

Cei care Suferă – sunt mulţi –

Şi pricini sunt – o mie –

Moarte e una – şi o dată vine –

Şi ochii-i bate în cuie

Există Durerea din Dor – şi cea a Nepăsării –

Durerea ce se cheamă „Disperare”

Există Despărţirea de cei dragi –

Despărţirea de Locuri Natale

Eu nu-mi pot defini Durerea –

Dar mă ajută Darul

Sfredelitoarea Mângâiere –

Să-mi pot răbda Calvarul

Să văd – ce fel de Cruci există –

Şi-n ce fel se pot duce –

Şi dacă seamănă – Vreuna –

Cu propria mea Cruce.

de Emily Dickinson, traducere de Ileana Mihai-Ştefănescu.

(sursă: http://www.citatepedia.ro)

Zbor de cocori

Toamnă mă conjuga la timpul trecut
mă întreabă de tata, de mama,
eu îi spun că din mers i-am pierdut,
c-am trait fără băgare de seamă.

Toamna m-a închis în hotarele ei,
mă număra printre frunzele moarte,
ascunsă e cu legătura de chei
prizonier să fiu slavei deșarte.

Adâncă e taina în umbrele sale
și-n noaptea ce mă poartă pe drum.
Din întâmplarea postata în cale
a început să iasă o dâră de fum.

Dă Doamne veacul mai tare
să-și bată răbdarea tobele-n mine,
căci Adevărul a fost dat la casare
și-nlocuit cu un urlet de câine!

Victor Munteanu

(sursă:http://www.onestiexpres.ro/actualitatea-literara-tacerea-si-cuvantul.html).

Faţa ta, Isuse

Christ - portrait by Joseph F. Brickey

 

Faţa ta Isuse soare fericit
mi-nsenină dulce sufletul zdrobit,
îmi alungă noaptea suferinţei grea
când faci să răsară Doamne faţa ta.

Faţa ta Isuse mângăie-ntărind
inima ce plânge, calea grea suind,
Tu în bucurie plânsu-i vei schimba
când o să răsară Doamne faţa ta.

Faţa ta Isuse când se va ivi
suferinţa-ntreagă ni se va sfârşi
inima de cântec ni se va umplea
când o să răsară Doamne faţa ta.

Faţa ta Isuse o slăvim răbdând,
către ea cu lacrimi inima ’nălţând,
şi-aşteptăm lumina care ne-o vei da
când o să răsară Doamne faţa ta.
 

Traian Dorz

Fii gata

Costache Ioanid și soția sa, Leana.
(sursă: https://rodiagnusdei.files.wordpress.com).

 

Cum tremură-n mână săgeata,
în arc de viteaz vânător,
cum toamna-şi adună cocoarele ceata,
fii gata, fii gata de zbor!

Te-aşteaptă în slavă răsplata,
cununa de brav luptător.
Curând  Salvatoru-și recheamă armata;
fii gata, fii gata de zbor!

Un Prunc ni s-a dat în Efrata,
ce-a fost până azi Salvator.
Şi-acum, înainte de-a fi Judecata,
fii gata, fii gata de zbor!

Cum tremură-n mână săgeata,
în arc de viteaz vânător,
c-un strigăt în piept de voios Maranata!
fii gata, fii gata de zbor!

 

de Costache Ioanid

 

Demonii - de Fiodor M. Dostoievski

 

A-l citi pe Dostoievski înseamnă să te predai unei forţe hipnotizante care îţi subjugă cugetul aruncându-l într-o zbuciumată şi întunecată lume a ideilor care devorează oameni. Chiar dacă ştii că răneşte, nu-i poţi rezista. Insuportabilul calvar al eroilor, disecţiile sufleteşti şi trăirile interioare ce taie respiraţia se transmit prin paginile cărţii la cititor şi mintea începe să vadă lumea în profunzime. Mereu am găsit revelatoare romanele lui Dostoievski şi aşa s-a insinuat semnul meu de carte în Demonii.

 

Construit ca o temniţă în care domneşte Răul în formele sale cele mai odioase, universul dostoievskian este scena pe care demonul moral Nikolai Stavroghin îşi împleteşte destinul cu cel al revolutionarului Piotr Verhovenski, ucigaş fără scrupule şi lider al unei bande de nihilişti care anticipează socialismul sângeros al secolului XX. Atras de misterul care-i incojoara pe cei doi eroi profund negativi ai romanului, cititorul descoperă treptat ticăloşiile pe care aceştia le ascund.

 

Demonul moral

 

Trecutul tulbure al lui Stavroghin şi purtarea excentrică din societate îi câştigă în scurt timp titlul de nebun dar toate îi sunt iertate prin prisma irezistibilei sale carisme. Însă el nu e nebun în sensul perceput de societate, ci trăieşte într-o lume a experimentărilor pe propriul său suflet: pare să îşi dorească suferinţa celor din jur pentru a se răni pe sine. Râsul diabolic care însoţeşte infamele sale relaţii cu femeile şi sângele de pe mâinile demonului moral care este Nikolai Stavroghin îl transformă pe eroul lui Dostoievski într-un adevărat monstru imposibil de descifrat, simbol etern al Răului.

 

Stavroghin respiră Răul. El este Răul. Spre deosebire de Raskolnikov (eroul din Crimă şi pedeapsă), Stavroghin încearcă în zadar să-şi elibereze cugetul de crimele sale,  căutarea unei ieşiri fiind zadarnică, pedeapsa supremă din parte unui scriitor care îşi târăşte personajele în păcat, dar le arată mereu calea către izbăvire. Uluitoarea spovedanie la călugărul Tihon deschide o fereastră către sufletul acestui nefericit damnat şi aruncă o lumină nouă peste întreaga poveste, împingând cititorul către o prelungă meditaţie. Şi asta nu e tot…

 

Demonii revoluţionari

 

Păstrându-şi sângele rece în momentul când apasă pe trăgaci sau când înşeală pe cei a căror încredere o câştigă ca un escroc veritabil, Piotr Verhovenski îşi pierde cumpătul doar în faţa calmului lui Stavroghin, pe care îl visează lider al Revoluţiei al cărui exponent este. E greu de spus însă care dintre cei doi este mai odios, pentru că Piotr conduce o organizaţie secretă menită să răstoarne ordinea în Rusia ţaristă prin crimă şi calomnie.

 

Manipulat de abilul Verhovenski, grupul de „revolutionari” derutaţi acţionează anticipând socialismul necruţător care îşi va  atinge apogeul prin comunism şi fascism în Europa secolului XX. Prin vocea teoreticianul Şigaliov, care explică entuziast crimele care urmează a fi comise, Dostoievski observă direcţia tragică în care se îndreaptă noua ideologie: „Fiecare membru al societăţii îl supraveghează pe celălalt şi este obligat să denunţe. Fiecare aparţine tuturor, şi toţi fiecăruia în parte. Toţi sunt sclavi şi egali în sclavie. În cazuri extreme calomnia şi omorul, esenţialul însă este egalitatea. Mai întâi şi întâi scade nivelul culturii, ştiinţelor, talentelor. Un nivel înalt al ştiinţelor şi talentelor este accesibil numai unor capacităţi superioare, dar nu e nevoie de capacităţi superioare! Capacităţile superioare totdeauna acaparează puterea şi devin despoţi. Capacităţile superioare nu pot să nu fie despotice şi întotdeauna au adus mai multă pervertire decât folos; ele trebuiesc eliminate sau executate. Unui Cicero i se taie limba, unui Copernic i se scot ochii, un Shakespeare este omorât cu pietre, iată ce este şigaliovismul! Sclavii trebuie să fie egali: fără despotism n-a existat încă nici libertate, nici egalitate, dar în turmă trebuie să domnească egalitatea. Şi iată deci şigaliovismul!”

 

Un roman uriaş

 

Un roman uriaş. Asta pot spune despre Demonii lui Dostoievski.

 

Dacă l-am înţeles în totalitate? Cu siguranţă nu, e o carte care se digeră mental foarte greu.

 

Dacă îl voi reciti peste 10 ani? Cu siguranţă voi reciti Demonii, împreună cu toată opera lui Dostoievski din care mai am de devorat microromanele şi Jurnalul de scriitor.

 

Este Dostoievski stăpânul minţii celui care-l citeşte? Fără îndoială.

 

O recomandare de final? Lăsaţi-vă stăpâniţi de un geniu şi… citiţi clasicii!

(Sursă:

http://www.vladbogos.ro/blog/2010/04/09/demonii-dostoievski/).

 

Copilăria şi tinereţea

Georges Bernanos și tatăl său.

Georges Bernanos s-a născut la Paris la 20 februarie 1888. Copil fiind, îşi petrece vacanţele la Fressin, în Pas-de-Calais, unde tatăl său cumpărase o casă. Bernanos a fost marcat pentru totdeauna de copilăria sa.

 

„Atunci când iau în mână pana – scria el la 47 de ani – ceea ce se ridică imediat în mine este copilăria mea, copilăria mea atât de obişnuită, care seamănă cu toate celelalte, şi din care eu totuşi scot tot ceea ce scriu ca dintr-un izvor inepuizabil de vise”. Unsprezece ani mai târziu, în 1946, adică cu doi ani înainte de moarte, mai scrie că atunci când caută să-şi imagineze personaje nu poate să le plaseze în altă parte decât în ţara tinereţii lui: „În ciuda întregului ataşament pe care îl am pentru Provence, sau neuitatul meu În ciuda întregului ataşament pe care îl am pentru Provence, sau neuitatul meu sertäo brazilian […]. Dar ce vreţi? Există un mister al copilăriei, o parte sacră în copilărie, un paradis pierdut al copilăriei unde revin mereu în vis” (Lettre du 24 septembre 1946 în Combat pour la liberté, Plon 1971, p. 683).

 

În Monsieur Ouine în cele din urmă – ultimul său roman – Bernanos va scrie că „suava copilărie urcă prima din profunzimile întregii agonii”.

 

La Fressin, Bernanos îl citeşte pe Balzac. Anii săi de colegiu îl conduc din 1898 până în 1901 la iezuiţii de pe strada de Vaugirard, la Paris, unde este extern. La 11 ani face prima sa împărtăşanie. Din 1901 până în 1903 este internist la micul seminar din Notre-Dame-des-Champs. Nu va avea amintiri frumoase, aşa cum mărturiseşte probabil, în Les Grands Cimetières sous la lune, evocând  acele „curţi interioare de cavou”, „clase puturoase”, „săli de mese mirosind a grăsime” şi „interminabilele liturghii solemne cu fanfară unde un mic suflet extenuat n-ar şti să împartă nimic cu Dumnezeu care-l plictiseşte”.

 

Superiorul seminarului mic i-a sfătuit pe părinţii lui Bernanos să-l convingă să renunţe la studiile clasice pentru a se dedica, de exemplu, comerţului, părinţii preferând să-l trimită la Bourges unde îl va întâlni pe abatele Lagrange, profesorul său de litere, apoi la colegiul Sainte-Marie d'Aire-sur-la-Lys, unde îşi termină studiile secundare. Din colegiul Sainte-Marie îi va adresa abatelui Lagrange mai multe scrisori, mărturie preţioasă despre această adolescenţă agitată. În martie 1905, de exemplu, Bernanos mărturiseşte: „În momentul primei mele împărtăşanii, lumina a început să mă lumineze. Şi eu mi-am zis că nu trebuie mai presus de toate să te ataşezi de viaţă pentru a o face fericită şi bună, ci de moarte, care este încheierea a toate”. Două luni mai târziu, îi mai scria abatelui: „În primele mele luni de şedere la Aire, m-am plictisit de moarte şi, fiind mereu puţin bolnav, m-am gândit de foarte multe ori la această moarte de care mă tem atâta [...]”. În cursul acestor ani, Bernanos citeşte mereu pe Balzac, dar şi pe Édouard Drumont şi Ernest Hello. El este monarhist. În 1906, îşi dă bacalaureatul, apoi începe la Paris o licienţă în litere şi o licenţă în drept.

 

În 1908, în vârstă de 20 de ani, Bernanos se angajează în rândul Cameloţilor regelui şi participă a manifestările organizate de Acţiunea Franceză. În martie 1909, în urma uneia dintre aceste manifestaţii, este încarcerat timp de câteva zile în închisoarea Santé. Colaborează curând cu Acţiunea Franceză precum şi cu diferite ziare monarhiste.

 

În 1913, ia chiar direcţia la l'Avant-Garde de Normandie, săptămânal monarhist al cărui sediu este la Rouen. În acest oraş o va întâlni pe viitoarea sa soţie, Jeanne, descendentă din unul dintre fraţii Ioanei d'Arc. Atunci când izbucneşte Primul Război mondial, Bernanos care fusese reformat în 1911, se angajează totuşi în regimentul VI de dragoni. Aici va face tot războiul şi va fi de mai multe ori rănit. Douăzeci şi trei de ani după arminstiţiu, în Lettre aux Anglais, scrisă în Brazilia, îşi va aminti despre războiul pe care l-a făcut cu „băieţii francezi”: „Am servit cu ei, în acelaşi rang, în rangul cel din urmă; ei mi-au făcut onoarea de a trăi şi de a muri alături de mine – nu sub ordinele mele – m-au tratat de la egal la egal, am băut din aceeaşi sticlă – oh! i-am iubit atât de mult!” (Lettre aux Anglais, Gallimard, 1946; ed. din 1989, p. 44).

 

În 1917, Bernanos s-a căsătorit – naş fiindu-i Leon Daudet. I se vor naşte şase copii din această căsătorie. La sfârşitul războiului, constrâns să-şi câştige existenţa, Bernanos intră la asigurări, trăind de aici înainte în tren, în hoteluri sau în gări. Cu toate acestea scrie. Aceasta este vocaţia sa: „O pagină aici, una dincolo, în fumul de pipă sau în zarva inocentă făcută de jucătorii de manille, sub privirea fixă a casieriţei” (Lettre à Frédéric Lefèvre din 25 februarie 1925). Numai după succesul primului său roman Sous le soleil de Satan (1926) Bernanos va renunţa la această profesie pentru a se consacra literaturii.

 

(François de Saint-Cheron, Georges Bernanos, Association pour la diffusion de la pensée française, 1998, p. 48 [La Petite Bibliothèque]; trad. Isidor Chinez).

Rugăciune

I am a child - by Charles Edward Wilson (1854-1951)

Dă-i fetiței mele, Dimineață,

tălpi cu care lipăi prin verdeață,
tril de ciocârlie-ascuns în gușă,
zburda veveriței jucăușă,
                                       lângă ușă.

 

Cireșar, dă-i zmeura cunună,
zâmbet de caisă și căpșună,
fă-i calești din fluturi și rădvane,
și din crini pantofi și lampioane
                                        diafane.

 

Pune-i Basm, pe zodie lăstunii,
scutură-i în vis găteala lunii,
adu-i Sănzienele să-i coase
scrânciob de mătase-n chiparoase
                                         somnoroase.

 

Și tu, Cântec, suie-mi-o lumină
pe-o lăcustă lină, cristalină,
du-mi-o bob de rouă prin glicină
și din floare-n floare mi-o așază,
                                         ca o rază!

(Gyr Radu, Stele pentru leagăn, Prima Ediție 1936, p. 6).

Omul este meşter prin mâinile sale...

Omul este meşter prin mâinile sale...

 

„Ce vreţi? Omul este om. Este desigur homo faber [n.t. omul meşter], din leagăn nu poate să stea cu mâinile liniştite, mâinile sale puternice şi delicate [...], mâinile sale minunate... Omul este foarte satisfăcut de mâinile sale, dar nu este deloc satisfăcut de sufletul său, iată ce trebuie înţeles. N-are nici o dificultate cu mâinile sale, mâinile sale fac mereu ce vrea el, contradicţia este în sufletul său. Omul este faber prin mâini; visează să aibă patru, opt, şaisprezece, tot aâtea mâini câte ar putea să numere, le multiplică de altfel prin maşini, ştim aceasta, am spus-o, s-a auzit. Răul este în suflet. Omul n-are decât două mâini, ele lucrează foarte uşor împreună. Ele pot chiar, odată primită sarcina, să lucreze fără el. Mâinile sunt docile, în schimb duhul nu este. Iar spiritul omului nu este numai neascultător, el este adesea şi ca un judecător, ca un duşman.Desigur, nu se poate nega că există o parte de spirit acordat cu mâinile, făcut pentru ele – cel puţin mâinile nu sunt făcute pentru el – un spirit al mâinilor, şi dificultăţile nu vin de la acest spirit. Dar există această altă parte mereu nesatisfăcută, mai mult mau mai puţin în opoziţie clară cu mâinile, şi care este cu adevărat ca un alt om în om. Când adversarul misterios îl prinde, mâinile încetinesc puţin câte puţin munca, apoi se opresc dintr-o dată; spiritul mâinilor trebuie să renunţe să le pună la treabă, homo faber se simte ridicol. Ajunge chiar ca mâinile să crească sau să se ridice în aer, într-o mişcare de rugăciune sau de teamă, în faţa unei fiinţe invizibile. Atunci homo faber se simte, şi el, cuprins de nelinişte. Refuză să cedeze rivalului său, nu ştie de altfel foarte bine ce vrea de la el, şi totuşi trebuie să i se supună. Incapabil de a se preda, se răzbună. Se răzbună din cauza neliniştii sale asupra lucrărilor mâinilor sale, distruge ceea ce a făcut mâinile sale minunate, devine atât de puternic ca să distrugă aşa cum s-a arătat ingenios în a construi. (Bernanos G., La liberte, p. 1358-1359 [trad. Isidor Chinez], în Bernanos Georges, Essais et écrits de combat, II, Gallimard, Paris 1995).

Așa zice Domnul

Vasile Voiculescu (1884-1963)
a fost un scriitor și medic român.
În domeniul literar s-a distins
în principal ca poet și prozator.
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Vasile_Voiculescu).

Până nu vă veți înțelege cu dreptatea
și cu adevărul nu veți face pace
Nu se vor întemeia sufletele voastre
Ci mereu cu ele mă voi război;

Ca pe niște cuiburi de jivini spurcate,
Până nu vă veți înfrăți că mila
și cu dragostea nu veți face legământ
Pururea pre voi vă stârpesc:

Că nu spre fără de legi eu însumi v-am zămislit,
Nici pentru minciună v-am dat sufletul meu,
Vărsătorilor de sânge, zice Domnul

Ci ca lumea s-o împărtășesc cu frumusetea,
Cu bunatatea să o mângâi
și pre voi în lumina mea sădindu-vă,
Cu iubirea să o încununez.

de Vasile Voiculescu

(sursă: http://www.vasilevoiculescu.eu).