vineri, 15 iulie 2016

† Duminica a 16-a de peste an (C): Ospitalitatea... [17 iulie 2016]

Isus, Marta și Maria.

Evanghelia Luca 10,38-42: În acel timp au intrat într-un sat. O femeie cu numele de Marta l-a primit pe Isus în casa ei. Aceasta avea o soră numită Maria care, stând la picioarele Domnului, asculta cuvântul lui. Însă Marta era ocupată cu multele griji ale casei. Venind la el, i-a zis: „Doamne, nu-ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să servesc? Spune-i să mă ajute!” Domnul, răspunzând, i-a zis: „Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijeşti şi te frămânţi, însă un lucru este necesar: Maria a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată”.
 
Omilie

„Domnul i s-a arătat lui Abraham la terebinţii din Mambre, pe când el şedea la intrarea în cort, în timpul arşiţei zilei” (prima lectură din Gen 18.1-10a). Din ziua în care el a plecat din comunităţile sedentare din Ur Chaldeiei a devenit un „locuitor al cortului”, crezând pentru credinţă că Dumnezeu i-ar acorda un pământ şi o descendență  în așteptarea „cetății care are temelii al cărei arhitect și constructor este Dumnezeu (Evr 11,10). Mobilitatea precară a cortului care face din Abraham un străin şi un pelerin pe pământ întotdeauna în plecarea în necunoscut, este semnul vizibil al totalei sale încredințări, dar chiar semnul de temporalitate al vieţii noastre, vizitați şi confirmați de Cel care „s-a făcut trup” şi, voind să împărtăşească condiţie noastră precară, „vine să planteze cortul său printre noi” (In 1,14) (semnificativ este verbul grecesc eskenosen, tradus nu prea bune cu un banal venind să locuiască în textul oficial al CEI).

Experienţa nesiguranței împinge solidaritatea celui care experimentează aceeaşi situaţie. Iată, deci, entuziasmul cu care Abraham își oferă ospitalitatea la străinii. De notat rapiditatea în a-i servi: „I-a văzut”, „a alergat de la intrarea în cort ca să-i întâmpine”,  „s-a dus în grabă la cort, la Sara” şi „a alergat la cireadă”. Reţineţi tocmai generozitatea sa atât pentru făină, din care ia trei sea [măsuri] (egală cu o efa, adică 35 litri, echivalent cu greutatea specifică a 28 de kilograme) de sôlet (Biblia foloseşte două cuvinte pentru a indica faina: qemaḥ şi sôlet, prima „făină comună”, al doilea „faina folosit pentru cult”, din care trebuia Sara să frământe turte și vine tradus cu „floarea făinii”, cât pentru viţel, ales de el însuşi, „fraged şi bun”. Cu 28 de kilograme de făină și cu un viţel pentru trei persoane, ceea ce organizează Abraham este sigur nu poate fi numit o gustare simpla! Aceste gesturi arată, fără îndoială, convingerea sa că a primit, pentru a-i servi, un bine mai mare decât cel oferit vizitatorilor necunoscuți. Autor Scrisorii către Evrei cu siguranţă a avut în vedere atunci când a scris: „Nu uitați ospitalitatea, căci datorită ei unii i-au găzduit, fără a-și da seama, pe îngeri” (Evr 13,2).

Ospitalitatea oferită poate fi o ocazie de a primi un mesaj important de cine este găzduit. Afirmația lui Abraham „dacă am aflat har în ochii tăi, nu trece pe lângă slujitorul tău” privește – e adevărat – serviciile prestate de el oaspeților, dar privește și la eventuala misiune, necunoscută pentru el, că trebuie să-și exercite misiune sa. Este acest lucru special împărtăşit de episodul din Genezei cu lectura evangheliei (Lc 10,38-42). Știrea că va avea unui moştenitor, atât de mult dorit, vine dată lui Abraham spre finalul vizitei, după ce a prestat slujirea sa. Nu ar exista acest anunţ dacă Abraham nu i-ar fi primit pe vizitatori sau dacă ar fi fost întâmpinaţi cu căldură mai puțină?

Isus, în timp ce el călătorea, a fost întâmpinat de o femeie, Marta, în casa sa. Isus vorbeşte, comunică un mesaj. Totuși, în acest caz, beneficiarul nu este a proprietarului gazdei care, asemenea lui Abraham, împlineşte obligaţiile de ospitalitate, dar sora, care, pentru faptul că nu făcea nimic cu excepţia stării la picioarele lui Isus şi ascultă, stârnește vii proteste din partea Martei. Marta, pe de altă parte, este sigură că obține solidaritatea lui Isus, atunci când întreabă: „Deci, spune-i să mă ajute”, şi, desigur, rămâne neplăcut surprinsă când, în loc de solidaritatea sperată, primeşte o mustrare, la fel de binevoitoare: „Marta, Marta, tu te îngrijeşti şi te frămânţi pentru atâția lucruri, dar un lucru este necesar”, în timp ce sora criticată de ea este lăudată: „Maria a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată”.

Aici se termină relatarea evangheliei şi noi nu ştiu dacă Marta s-a supărat pe cuvintele lui Isus închizând discursul sau a reflectat pentru a afla unde şi pentru ce ea a greşit şi cum ar putea îmbunătăți situația sa. Cu toate acestea lecția este clară pentru noi: trebuie să primim cu generozitate pe cel care are nevoie de ospitalitatea noastră, dar trebuie să avem timp şi răbdare să ascultăm oaspetele pe care ni l-a trimis şi că ar putea să fie – nu neapărat prin cuvinte – un purtător al unui mesaj important de a lui Dumnezeu.

Vorbind de generozitate, declarația apostolului Paul este tulburătoare: „Fraţilor, acum mă bucur în pătimirile mele pentru voi şi împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica” (Col 1,24-28 din a doua lectură). Ceea ce Paul suferă din cauza evangheliei se adaugă la ceea ce Cristos a suferit şi care este oarecum incompletă, pentru că el are nevoie, pentru a obţine mărimea potrivită, de contribuția la suferința celui care a fost chemat să continue opera şi a acceptat să o realizeze.

Astfel paradoxal în loc să plângem de suferinţele pe care le întâlnim făcând bine, trebuie mai degrabă să plângem dacă acestea lipsesc, fiind un ingredient necesar pentru activităţilor noastre în favoarea Bisericii să fie perfect, tocmai cum este necesară o mică picătură de apă în potirul de vin la ofertoriu de la sfânta Liturghie pentru ca Euharistia să fie perfectă.

(pr. Umberto Pineschi; traducătur pr. Isidor Chinez; sursă: 
http://www.settimanalelavita.it/?p=2544).
 

Cuvântul „gentleman”



Cuvântul gentleman a însemnat la început ceva concret: un om care avea blazon şi o proprietate funciară. Când spuneai că cineva este „un gentleman”, nu îi făceai un compliment, ci doar afirmai un fapt. Dacă spuneai despre cineva că nu este un „gentleman”, nu era o insultă, ci o informaţie. Nu era nici o contradicţie în a spune că Ioan este mincinos şi gentleman, la fel cum nici acum nu este o contradicţie dacă spui că Petru este nătâng şi licenţiat în litere.

Au venit apoi unii care au spus – foarte justificat, caritabil, spiritual, cu simţ şi în orice alt fel numai cu folos nu – „Aha, desigur ceea ce este important la un gentleman nu este blazonul şi moşia, ci purtarea. Oare nu este cu adevărat gentleman acela care se poartă aşa cum ar trebui să se poarte un gentleman? În sensul acesta, Eduard este în mai mare măsură gentleman decât Ion”.

Oamenii au fost bine intenţionaţi. A fi respectabil şi curtenitor şi curajos este desigur mult mai important decât să ai un blazon. Dar nu este acelaşi lucru. Ba mai rău, nu este nici măcar un lucru cu privire la care toţi să fie de acord. A numi pe cineva „gentleman”, în acest sens nou şi rafinat al cuvântului, devine, de fapt, nu o modalitate de a da informaţii despre el, ci o modalitate de a-l lăuda; a contesta faptul că cineva este un „gentleman” devine pur şi simplu o modalitate de a-l insulta. Când un cuvânt încetează să mai fie un termen descriptiv şi devine un simplu termen laudativ, el nu mai comunică un fapt despre obiect: el comunică doar atitudinea vorbitorului faţă de acel obiect. (O cină „bună” nu înseamnă decât că este o cină care îi place vorbitorului). Cuvântul gentleman, după ce a fost spiritualizat şi rafinat în comparaţie cu sensul său vechi brut şi obiectiv, nu mai înseamnă decât că persoana numită astfel este agreată de vorbitor. În consecinţă, cuvântul gentleman a devenit în vremea noastră un cuvânt nefolositor. Noi aveam deja o mulţime de cuvinte care să exprime aprobarea noastră faţă de cineva, aşa încât nu mai era nevoie de încă unul; pe de altă parte, dacă cineva vrea să-l folosească în sensul vechi (într-o lucrare istorică, de pildă), nu o poate face decât dacă dă nişte explicaţii. Cuvântul şi-a pierdut sensul pentru scopul acela.


(Lewis C. S., Creştinismul redus la esenţe).

joi, 14 iulie 2016

Camil de Lellis era un om de o mare caritate...



 
„Camil de Lellis era un om de o mare caritate,
care avea milă şi compasiune
nu numai faţă de cei bolnavi şi muribunzi,
dar şi, în general, faţă de ceilalţi săraci şi nenorociţi”.

(Cicatelli S., Vita di P. Camillo de Lellis, Viterbo 1615).

Viața sfântului [14 iulie]:
http://www.calendarcatolic.ro/Sfinti/tabid/66/articleType/ArticleView/articleId/2572/Sf-Camil-de-Lellis-pr-.aspx

San Camillo - Una vita straordinaria
 

Camilo de Lellis, soldado de Cristo (acto 1) 
 
  Camilo de Lellis, soldado de Cristo (acto 2)
  


miercuri, 13 iulie 2016

Dumnezeu este absolut incomparabil...



Dumnezeul oştirilor [God of Hosts] (1896)
by Viktor Vasnetsov

 
Părinţii ne învaţă că Dumnezeu este absolut incomparabil,
în sensul că nici un nume nu îI exprimă în mod adecvat.
Adonai este numele negrăit al lui Dumnezeu,
iar Yahve este numele care nu poate fi rostit.
Teologia pozitivă clasică nu este devalorizată,
ci doar confruntată cu propriile ei limite.
Ea nu se aplică  decât  atributelor  revelate,
adică manifestărilor lui Dumnezeu în lume,
pe care le traduce în mod inteligibil;
aceste traduceri nu sunt decut expresii cifrate, simbolice,
întrucât realitatea lui Dumnezeu este absolut originală, transcendentă
şi deci nereductibilă la vreun sistem de gândire.
Heruvimii au încercuit genunea abisală a lui Dumnezeu
cu frontiera unei tăceri impermeabile.


(Evdokimov Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu. Traducere, prefața și note Teodor Baconsky).
 



marți, 12 iulie 2016

Rugăciune



I am a child - by Charles Edward Wilson (1854-1951)

Dă-i fetiței mele, Dimineață,
tălpi cu care lipăi prin verdeață,
tril de ciocârlie-ascuns în gușă,
zburda veveriței jucăușă,
                                       lângă ușă.

 
Cireșar, dă-i zmeura cunună,
zâmbet de caisă și căpșună,
fă-i calești din fluturi și rădvane,
și din crini pantofi și lampioane
                                        diafane.

 
Pune-i Basm, pe zodie lăstunii,
scutură-i în vis găteala lunii,
adu-i Sănzienele să-i coase
scrânciob de mătase-n chiparoase
                                         somnoroase.

 
Și tu, Cântec, suie-mi-o lumină
pe-o lăcustă lină, cristalină,
du-mi-o bob de rouă prin glicină
și din floare-n floare mi-o așază,
                                         ca o rază!


(Gyr Radu, Stele pentru leagăn, Prima Ediție 1936, p. 6).

luni, 11 iulie 2016

Omul este meşter prin mâinile sale...

Omul este meşter prin mâinile sale...
 
„Ce vreţi? Omul este om. Este desigur homo faber [n.t. omul meşter], din leagăn nu poate să stea cu mâinile liniştite, mâinile sale puternice şi delicate [...], mâinile sale minunate... Omul este foarte satisfăcut de mâinile sale, dar nu este deloc satisfăcut de sufletul său, iată ce trebuie înţeles. N-are nici o dificultate cu mâinile sale, mâinile sale fac mereu ce vrea el, contradicţia este în sufletul său. Omul este faber prin mâini; visează să aibă patru, opt, şaisprezece, tot aâtea mâini câte ar putea să numere, le multiplică de altfel prin maşini, ştim aceasta, am spus-o, s-a auzit. Răul este în suflet. Omul n-are decât două mâini, ele lucrează foarte uşor împreună. Ele pot chiar, odată primită sarcina, să lucreze fără el. Mâinile sunt docile, în schimb duhul nu este. Iar spiritul omului nu este numai neascultător, el este adesea şi ca un judecător, ca un duşman.Desigur, nu se poate nega că există o parte de spirit acordat cu mâinile, făcut pentru ele – cel puţin mâinile nu sunt făcute pentru el – un spirit al mâinilor, şi dificultăţile nu vin de la acest spirit. Dar există această altă parte mereu nesatisfăcută, mai mult mau mai puţin în opoziţie clară cu mâinile, şi care este cu adevărat ca un alt om în om. Când adversarul misterios îl prinde, mâinile încetinesc puţin câte puţin munca, apoi se opresc dintr-o dată; spiritul mâinilor trebuie să renunţe să le pună la treabă, homo faber se simte ridicol. Ajunge chiar ca mâinile să crească sau să se ridice în aer, într-o mişcare de rugăciune sau de teamă, în faţa unei fiinţe invizibile. Atunci homo faber se simte, şi el, cuprins de nelinişte. Refuză să cedeze rivalului său, nu ştie de altfel foarte bine ce vrea de la el, şi totuşi trebuie să i se supună. Incapabil de a se preda, se răzbună. Se răzbună din cauza neliniştii sale asupra lucrărilor mâinilor sale, distruge ceea ce a făcut mâinile sale minunate, devine atât de puternic ca să distrugă aşa cum s-a arătat ingenios în a construi. (Bernanos G., La liberte, p. 1358-1359 [trad. Isidor Chinez], în Bernanos Georges, Essais et écrits de combat, II, Gallimard, Paris 1995).