Cuvântul „gentleman”

Cuvântul gentleman a însemnat la început ceva concret: un om care avea blazon şi o proprietate funciară. Când spuneai că cineva este „un gentleman”, nu îi făceai un compliment, ci doar afirmai un fapt. Dacă spuneai despre cineva că nu este un „gentleman”, nu era o insultă, ci o informaţie. Nu era nici o contradicţie în a spune că Ioan este mincinos şi gentleman, la fel cum nici acum nu este o contradicţie dacă spui că Petru este nătâng şi licenţiat în litere.

Au venit apoi unii care au spus – foarte justificat, caritabil, spiritual, cu simţ şi în orice alt fel numai cu folos nu – „Aha, desigur ceea ce este important la un gentleman nu este blazonul şi moşia, ci purtarea. Oare nu este cu adevărat gentleman acela care se poartă aşa cum ar trebui să se poarte un gentleman? În sensul acesta, Eduard este în mai mare măsură gentleman decât Ion”.

Oamenii au fost bine intenţionaţi. A fi respectabil şi curtenitor şi curajos este desigur mult mai important decât să ai un blazon. Dar nu este acelaşi lucru. Ba mai rău, nu este nici măcar un lucru cu privire la care toţi să fie de acord. A numi pe cineva „gentleman”, în acest sens nou şi rafinat al cuvântului, devine, de fapt, nu o modalitate de a da informaţii despre el, ci o modalitate de a-l lăuda; a contesta faptul că cineva este un „gentleman” devine pur şi simplu o modalitate de a-l insulta. Când un cuvânt încetează să mai fie un termen descriptiv şi devine un simplu termen laudativ, el nu mai comunică un fapt despre obiect: el comunică doar atitudinea vorbitorului faţă de acel obiect. (O cină „bună” nu înseamnă decât că este o cină care îi place vorbitorului). Cuvântul gentleman, după ce a fost spiritualizat şi rafinat în comparaţie cu sensul său vechi brut şi obiectiv, nu mai înseamnă decât că persoana numită astfel este agreată de vorbitor. În consecinţă, cuvântul gentleman a devenit în vremea noastră un cuvânt nefolositor. Noi aveam deja o mulţime de cuvinte care să exprime aprobarea noastră faţă de cineva, aşa încât nu mai era nevoie de încă unul; pe de altă parte, dacă cineva vrea să-l folosească în sensul vechi (într-o lucrare istorică, de pildă), nu o poate face decât dacă dă nişte explicaţii. Cuvântul şi-a pierdut sensul pentru scopul acela.

(Lewis C. S., Creştinismul redus la esenţe).