sâmbătă, 26 octombrie 2013

XXX TPA (C): După exemplul vameșului, omul știe că are nevoie totdeauna de iertarea lui Dumnezeu (omilie)

Fariseul și vameșul
 
Evanghelia: Luca 18,9-14 - În acel timp, 9 Isus a spus această asemănare, pentru unii care credeau în sinea lor că sunt drepţi şi-i dispreţuiau pe ceilalţi: 10 "Doi oameni s-au urcat la templu să se roage: unul era fariseu, iar celălalt vameş. 11 Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel: «Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. 12 Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile». 13 Vameşul, stând departe, nu îndrăznea nici măcar să-şi ridice ochii spre cer, ci îşi bătea pieptul zicând: «Dumnezeul meu, ai milă de mine, păcătosul!». 14 Vă spun că s-a întors acasă îndreptăţit acesta din urmă şi nu cel dintâi; căci oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat!"
 
Omilie
 
Parabola vorbește despre rugăciune dar, în realitate, este în joc modul de a concepe existența în raport cu Dumnezeu: rugăciunea este revelatoare a ceva care merge dincolo de rugăciunea însăși. În consecință, ceea ce trebuie îndreptat nu este în primul rând rugăciunea (ea este simplu rodul a ceva ce o precede), ci modul de a-l concepe pe Dumnezeu și mântuirea sa, pe noi înșine și pe aproapele.
 
Parabola fariseului și a vameșului (Lc 18,9-11) prezintă doi protagoniști, fiecare dintre ei întruchipând un mod diferit de a sta în fața lui Dumnezeu și a aproapelui.
 
Fariseul respectă cu scrupulozitate practicile religiei sale, și are mult spirit de jertfă. Nu se mulțumește cu strictul necesar, dar face mai mult. Nu postește doar o zi pe săptămână, așa cum prescria legea, ci două. Este adevărat, deci, că el respectă toate prescrierile legii, greșeala lui nu este ipocrizia. Greșeala lui stă în încrederea în propria dreptate. Consideră că Dumnezeu îi este dator: nu așteaptă milostivirea sa, nu așteaptă mântuirea ca un dar, ci mai degrabă ca o răsplată datorată pentru munca depusă. Spune: ”O, Dumnezeule, îți mulțumesc”, făcând în felul acesta să apară în fața lui Dumnezeu propria dreptate, însă această conștiință despre o dependență de la început de Dumnezeu se pierde pe drum. Atât este de adevărat că el ”plecând de la acel îți mulțumesc spus la început” nu se roagă: nu privește la Dumnezeu, nu se confruntă cu El, nu așteaptă nimic de la el, nici nu-i cere nimic. Se concentrează asupra sa și se confruntă cu alții, judecându-i cu duritate. În această atitudine a sa nu există nimic din rugăciune. Nu cere nimic, și Dumnezeu nu-i dă nimic.
 
Și un vameș urcă la templu să se roage, și atitudinea sa este exact opusul atitudinii fariseului. Se oprește la distanță, își bate pieptul și spune: ”O, Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul”. Spune adevărul: este angajat cu munca la romanii invadatori și este exigent să ceară tributul: da, cu siguranță este un păcătos. Umilința sa nu constă în a se înjosi: poziția sa este, de fapt, exact aceea pe care el o descrie, așa cum și respectarea legii din partea fariseului era reală. Dar este conștient că este păcătos, se simte un om care are nevoie de schimbare și, mai ales, știe că nu poate pretinde nimic de la Dumnezeu. Nu are nimic cu ce să se mândrească, nu are nimic de pretins. Poate doar să ceară. Se bazează pe Dumnezeu, nu pe sine însuși. Concluzia este clară și simplă: singurul mod concret de a sta în fața lui Dumnezeu ”în rugăciune și, mai înainte, în viață” este acela de a se simți continuu unul care are nevoie de iertarea și de iubirea sa.
 
Faptele bune trebuie să le facem, dar nu este cazul să ne lăudăm. După cum nu este cazul să facem comparație cu alții. (don Bruno Maggioni [28.10.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

vineri, 25 octombrie 2013

Ai ostenit (de Costache Ioanid)

Toamnă, toamnă...
 Ai ostenit de truda
urcuşului curat
Sau de-al ispitei umblet
ţi-e trupul ruinat?


De gânduri înţelepte
ai păru-ncărunţit.
Sau urma stricăciunii
pe chip ţi s-a lăţit?

 
Cu cei buni spre răsplată
îţi cheltui anii tăi?
sau pierzi a ta viaţă
de-a valma cu cei răi?

 
De la o zi la alta
mai de Cristos te ţii.
Sau dintr-un ceas în altul
mai cu Satan devii?

 
Încearcă-te, încearcă-ţi
trăirea vieţii azi.
Mai tare creşti în Domnul,
sau tot mai tare scazi?


Costache Ioanid

joi, 24 octombrie 2013

Prietenia ca descriere a evenimentului mântuitor

 
Catedrala din Köln, Germania

Dacă cu gândirea despre prietenie se încearcă a explica nu numai rezultatul răscumpărării, dar şi împlinirea evenimentului răscumpărării, atunci pot apare obiecţii. Categoria prieteniei, conform lui Toma, serveşte deci numai la o succesivă reprezentare a evenimentului răscumpărător altfel fiind de neînţeles pentru facultăţile umane de interpretare? Criteriologia dezvoltată din Etica Nichomachea – conform unei obiecţii[1] - apare ca o controreprezentare a evenimentului de mântuire. Dacă de fapt pe de o parte – aşa cum spune Aristotel în Etica Nichomachea – egalitatea (nu doar efectul, dar şi el) este premisa prieteniei şi dacă „păcatul” a determinat o enormă distanţă între om şi Dumnezeu, prietenia apare doar posibilă dacă există o intervenţei din partea lui Dumnezeu care să permită egalitatea. O acţiune presupusă de restabilire a ordinei ca premisă nu ar fi însă explicată de paradigma prieteniei, aşa încât încercarea lui Toma de a explica doctrina mântuirii prin teoria prieteniei ar da greş.
         
Dar dintr-un examen atent al pasajelor fundamentale se deduce că Toma nu vorbeşte despre o acţiune presupusă de restabilire a oridinei, ci de o sinteză contemporană de iertare şi de satisfacere, sau libertate de credinţă şi iubire în sintonie cu gândirea despre prietenie[2]. Dacă de fapt în iubirea lui Cristos şi în manifestarea ei (harul), individul învaţă că iubirea lui Dumnezeu şi concretizarea istorică a iubirii prin Isus Cristos este condiţia pentru acceptarea acestei iubiri în care se împlineşte perfecţiunea omenirii, atunci egalitatea şi restabilirea ordinei vor avea loc în acelaşi timp în iubirea lui Cristos, în acceptarea acestei iubiri, în corespunderea la această iubire şi mai ales în credinţa în această iubire. Iubirea reparatoare a lui Cristos nu are loc într-un sens juridic sau temporal înainte de constituirea prieteniei, dar în acelaşi timp cu constituirea prieteniei[3]. Aceasta înseamnă că evenimentul de răscumpărare se poate înţelege în complexul evenimentului de prietenie. Cu ajutorul paradigmei prieteniei este posibil a ţine în afara evenimentului de răscumpărare aspectele juridice aşa cum sunt satisfacerea şi justificarea în har ca două complemente separate legate doar indirect.

(Reflecție asupra mântuirii în Summa Theologica a Sf. Toma de Aquino; Sursa: http://www.thomasvonaquin.de/Thomas_von_Aquin_-_Erlosungsle/San_Tomaso_d_Aquino_-_amicizia/body_san_tomaso_d_aquino_-_amicizia.html; trad. pr. Isidor Chinez).



[1] Cu această argumentare O. PESCH, Theologie der Rechtfertigung, 561 ş.u. (cf. nota 11) contestă o semnificaţie sistematică a interpretării satisfacerii de către Cristos prin unitatea iubirii şi deci a „modelului trupului şi membrelor”
[2] Cf. H. DÖRNEMANN, Freundschaft als Paradigma der Erlösung, 176 ş.u. Cf. nota 25.
[3] Această soluţie care – cu ajutorul paradigmei prieteniei – interpretează ca un eveniment unic satisfacerea (în iubire) şi împlinirea acestei satisfaceri (în corespunderea iubirii) este confirmată de faptul că ea implică şi ambele limite ale acţiunii umane (păcatul; a nu fi în starea de har): aceasta pentru că, aşa cum un individ, în actul comiterii unui păcat devine în acelaşi timp vinovat şi pierde harul, la fel în evenimentul prieteniei îi este iertat păcatul şi îi este dat harul.

miercuri, 23 octombrie 2013

Soteriologia (mântuirea) creştină (de pr. Isidor Chinez) - PDF

Isus Cristos (Pantokrator)
Catedrala din Cefalu - Sicilia (Italia)


https://antropologieteologicabiblioteca.files.wordpress.com/2015/07/soteriologia_crec59ftinc483-de-pr-isidor-chinez.pdf

Recitirea reflecţiei mântuirii: noua interpretare - răscumpărarea ca prietenie (2)


Biarritz, France
 
S-a scos adesea în evidenţă[1] că Toma în Summa Theologiae preia elemente din teoria prieteniei aristotelice cu scopul de a descrie cu ajutorul lor fiinţa răscumpărată a individului. Cu caracterizarea împărtăşirii omului cu Dumnezeu în iubirea divină ca prietenie, Toma asumă aşadar caracteristicile formale ale prieteniei tipice din Etica Nicomachea[2]. În legătură cu gândirea şi terminologia aristotelică prietenia divină este definită ca o iubire care se poate schimba care presupune şi motivează o communicatio. Criteriul aristotelic al prieteniei ca iubire reciprocă vădită (mutia benevolentia non latens)[3] îşi află corespondentul său în introducerea la cristologia tomistă: întrucât cunoaşterea şi iubirea umană sunt totdeauna legate de ceva concret corespunde condiţiilor fiinţei umane ca oamenii să fie conduşi la mântuire per corporalia[4], adică invizibilul divin să fie revelat prin vizibil[5] şi ca iubirea lui Dumnezeu să devină perceptibilă iar aceasta să fie posibilă în măsură maximă în viaţa, suferinţa şi moartea lui Cristos. Fiinţa umană poate cunoaşte iubirea divină doar datorită revelaţiei prin Isus Cristos. Conform criteriul aristotelic se poate vorbi cu adevărat despre prietenie doar dacă iubirea demonstrată de un partener este crezută de celălalt. Referită la prietenia divină – şi făcând apel la cuvintele lui Toma – dacă omul crede iubirii lui Dumnezeu. Şi tocmai aceasta poate fi considerată chintesenţa tratatului despre credinţă a sfântului Toma[6].
 
(Reflecție asupra mântuirii în Summa Theologica a Sf. Toma de Aquino; Sursa: http://www.thomasvonaquin.de/Thomas_von_Aquin_-_Erlosungsle/San_Tomaso_d_Aquino_-_amicizia/body_san_tomaso_d_aquino_-_amicizia.html; trad. pr. Isidor Chinez).


[1] Cf. H. M. CHRISTMANN, Thomas von Aquin als Theologe der Liebe, Heidelberg 1958.
[2] Toma urmează pas cu pas pe Aristotel şi acceptă toate condiţiile sale cu privire la ratio amicitiae, dar îl rectifică punând toate elementele conceptului de prietenie pe o linie verticală în vârful căreia se află Dumnezeu, faţă de orânduirea aristotelic pe o linie orizontală. Aceasta este simpla şi totuşi geniala intuiţie teologică a lui toma, care cere doar o schimbare a locului cu nouăzeci de grade la dreapta sau la stânga pentru a conferi teoriei filosofice aristotelice despre prietenie o cheie de înţelegere de mare coerenţă substanţială şi forţă interpretativă datorită căreia omul poate obţine darul divin al lui „caritas” (cf. E. SCHOCKENHOFF, Bonum hominis, S. 516; cf. nota 4).
[3] Cf. NE VIII,2 (1155b34-1156a3) und In Eth. VIII,2 (nr. 1560). Aşa cum orice formă de iubire are o fază iniţială de apropiere, la fel este necesar într-o formă de iubire de prietenie ca iubirea să se exprime iniţial „spre extern” adică un individ care iubeşte trebuie să facă cunoscută şi să mărturisească iubirea sa pentru ca să se ajungă la o prietenie. Iubirea de prietenie este prin urmare exact contrarul unei iubiri „secrete” sau „anonime”. Conceptul de prietenie în Etica Nichomachea cere descoperirea reciprocă a iubirii din partea celor doi indivizi (cf. şi NE IX [1166b31-32] bzw. In Eth. IX,5 [nr. 1821]).
[4] „Sed quia homo, deserto Deo, ad corporalia collapsus erat, conveniens fuit ut Deus, carne assumpta, etiam per corporalia ei salutis remedium exhiberet” (STh III 1, 3 ad 1).
[5] „...illud videtur esse convenientissimum ut per visibilia monstrentur invisibilia Dei” (STh III 1, 1). Sed contra; cf. ScG IV 54: „Ad hoc igitur quod familiarior amicitia esset inter hominem et Deum, expediens fuit homini quod Deus fieret homo, quia etiam naturaliter homo homini amicus est: ut sic, „dum visibiliter Deum cognoscimus, in invisibilium amorem rapiamur”.
[6] Cf. H. DÖRNEMANN, Freundschaft als Paradigma der Erlösung. Eine Reflexion auf die Verbindung von Gnadenlehre, Tugendlehre und Christologie in der Summa Theologiae des Thomas von Aquin, Würzburg 1997, cap. 3 împreună cu cap. 5, 7 şi 8, în special pag. 177 ş.u.

marți, 22 octombrie 2013

Măreţia lui Ioan Paul al II-lea? Sfinţenia vieţii sale


Fericitul Ioan Paul al II-lea (1920-2005)
 

Într-un secol, istoria rămâne caracterizată de "evenimente"; într-un deceniu sunt persoanele şi acţiunile lor - chiar şi acţiunile mici - care o determină. Dacă acest lucru este adevărat, să-mi fie permis să sintetizez istoria vieţii lui Ioan Paul al II-lea - aşa cum o văd eu - cu o mică anecdotă.
 
Într-una din vizitele sale în Polonia a observat o bucată de pâine pe pământ; a îngenuncheat, a sărutat-o şi a pus-o pe iarbă pentru ca s-o mănânce păsările.
 
Numai o persoană cu picioarele bine înfipte în pământ şi cu privirea îndreptată spre cer poate să capteze mica minune a vieţii, în mijlocul aglomeraţiei zilnice. Astăzi s-ar spune că este gestul unui ecologist; un teolog ar preciza că este un gest al celui care îl iubeşte pe Dumnezeu prin intermediul creaţiei. Cheia a ceea ce Biserica numeşte "sfinţenie" se înrădăcinează, întocmai, în a trăi în mod neobişnuit lucrurile obişnuite.
 

luni, 21 octombrie 2013

Recitirea reflecţiei mântuirii (1)


Berna (Switzerland)
 
În reflecţia teologică, Toma vorbeşte despre mărginirea umană faţă de Dumnezeu în două moduri. Pe de o parte atât scopul vieţii umane (Dumnezeu) şi – exprimat în formă tehnică – mijlocul pentru a-l atinge (expresia iubirii lui Dumnezeu în fiinţa umană, harul) sunt în afara posibilităţilor umane. Pe de altă parte, „fiinţa fără har” – ca şi consecinţă a păcatului originar – este o vină care nu poate fi răscumpărată cu forţele umane. De aceea există deja între fiinţa umană şi Dumnezeu, între uman şi divin, o distanţă infinită[1] care face să apară de neatins posibilitatea ispăşirii. Înseamnă de altfel că orice tentativă de a explica mântuire din punct de vedere antropologic în textele tomiste este destinată să greşească pe baza supoziţiilor amintite? Sau – fără a deforma în mod voit teologia tomistă – poate fi reconsiderată în lumina supoziţiei tomiste a raportului de prietenie?
 
Dintr-o lectură atentă se vede că Toma reia gândul prieteniei acolo unde el tematizează întrebarea despre atingerea fericirii (de adeptione beatitudinis). În scopul explicării dorinţei de apropiere de Dumnezeu pe baza liberului arbitru el spune (împreună cu Aristotel): „Ceea ce putem atinge cu prietenia este rodul resurselor noastre”[2]. Aşadar dintr-o analiză atentă a întrebărilor de mai sus cu referinţă la Pătimirea lui Cristos apare că depăşirea propriei raze de acţiune în prietenie face posibilă şi depăşirea celei de a doua limite a razei de acţiune umană. Astfel rezolvarea problemei că individul nu este în stare să ajungă la Dumnezeu din cauza propriei vinovăţii este rezolvată de Toma pe baza afirmaţiei că un individ poate acţiona şi cu ajutorul unui prieten şi realizează lucruri care lui i-ar fi imposibile. „Acolo unde doi indivizi sunt uniţi de iubire unul poate lucra pentru celălalt”[3]. Exact cu aceste cuvinte demonstrează Toma lucrarea lui Cristos pentru oameni.
 
Dacă deci posibilitatea înclinaţiei fiinţei umane spre Dumnezeu – în ciuda lipsei propriilor puteri şi astfel şi depăşirea vinei de către omul însuşi nu poate fi ispăşită – este explicată datorită prieteniei, aceasta apare ca explicaţie posibilă pentru interpretarea tomistă a răscumpărării.


[1] Cf. STh III 1, 1 obj. 2: „...quae sunt infinitum distantia, inconvenienter iungantur: ... Sed Deus et caro in infinitum distant“.

[2] „Quae enim per amicos possumus, per nos aliqualiter possumus”; „...natura non deficit homini in necessariis, quamvis non dederit sibi arma et tegumentaasicut aliis animalibus, quia dedit ei rationem et manus, quibus possit haec sibi conquirere; ita nec deficit homini in necessariis; quamvis non daret sibi aliquod principium quo posset beatitudinem consequi; hoc enim erat impossibile. Sed dedit ei liberum arbitrium, quo possit converti ad Deum, qui eum faceret beatum. Quae enim per amicos possumus, per nos aliqualiter possumus, ut dicitur in III Ethic“ (STh I-II 5, 5 ad 1; cf. STh I-II 17, 1; NE III,3 [1112b27]).
[3] „...caput et membra sunt quasi una persona mystica. Et ideo satisfactio Christi ad omnes fideles pertinet sicut ad sua membra. Inquantum etiam duo homines sunt unum in caritate, unus pro alio satisfacere potest“ (STh III 48, 2 ad 1). La posibilitatea „satisfacerii în unitatea iubirii” se face referinţă şi în Supplementum de la Summa: “În măsura în care un individ este unit în iubire cu Cristos şi se comportă cu el ca o parte din trupul său faţă de cap, Cristos poate produce acea satisfacere (satisfactio condigna) a cărei împlinire pentru fiinţa umană cu mijloacele sale n-ar fi posibilă” (cf. Suppl. 13,2).

duminică, 20 octombrie 2013

Barca sfântă (cântec)



Barca sfântă

1. Tu, ai venit iar pe maluri,
şi-ai chemat oameni să te urmeze,
să pescuiască în lume inimi.

Ref. 1. O, Doamne, viaţa mea,
ai atins-o gura-ţi sfântă, inima mea, aprins-o.
Ia-mă, Doamne, vin şi eu azi cu tine,

Barca sfântă are înc-un pescar.

2. Eu sunt un om plin de lipsuri;
tot ce am sunt aceste mâini,
gata, oricând, cu tine, săpescuiască.

3. Gândul meu e doar la tine,
tot ce sunt ţie îţi aparţine;
eu vreau în lume să merg cu tine.

4. Azi pescuim împreună,
pescuim în oceanul de inimi,
cu adevărul şi viaţa noastră.
 
În poloneză:


"O Panie,
To Ty na mnie spojrzałeś,
Twoje usta
Dziś wyrzekły me imię.
Swoją barkę
Pozostawiam na brzegu,
Razem z Tobą
Nowy zacznę dziś łów."

 

Gândul zilei




 
„Adevărul Revelaţiei creştine
este tot mai adânc pus în discuţie;
valabilitatea ei în ceea ce priveşte făurirea
şi ducerea vieţii este tot mai hotărât contestată.
 Pe deasupra, atitudinea culturală intră
într-un conflict, tot mai ascuţit cu Biserica.
Noua pretenţie, că diversele domenii ale vieţii
şi creaţiei: politica, economia, ordinea socială,
ştiinţa, arta, filozofia, educaţia etc.
ar trebui să se dezvolte doar pe baza
criteriilor lor imanente apare tot mai mult
ca o pretenţie de la sine înţeleasă.
Astfel se cristalizează o formă de
viaţă necreştină, adesea anticreştină.
Ea se impune atât de consecvent încât
pare pur şi simplu ca reprezentând normalul,
iar cerinţa cum că viaţa trebuie determinată
de Revelaţie capătă caracterul de abuz bisericesc. Până şi credinciosul acceptă în mare măsură
această situaţie, gândindu-se că lucrurile religioase sunt o chestiune aparte, iar cele lumeşti la fel:
fiecare domeniu ar trebui să se alcătuiască
pornind de la propria esenţă
şi ar trebui să se lase în seama insului
cât de mult doreşte să trăiască în cele două”
(R. Guardini, Das Ende der Neuzeit. Ein Verzuch
zur Orientierung, Verlagsgemeinschaft
Matthias-Grünewald, Mainz 1950, traducerea românească:
Sfârşitul modernităţii,
Humanitas, Bucureşti 2004, 108).