 |
| Berna (Switzerland) |
În reflecţia teologică, Toma vorbeşte
despre mărginirea umană faţă de Dumnezeu în două moduri. Pe de o parte atât
scopul vieţii umane (Dumnezeu) şi – exprimat în formă tehnică – mijlocul pentru a-l atinge (expresia
iubirii lui Dumnezeu în fiinţa umană, harul) sunt în afara posibilităţilor
umane. Pe de altă parte, „fiinţa fără har” – ca şi consecinţă a păcatului
originar – este o vină care nu poate fi răscumpărată cu forţele umane. De aceea
există deja între fiinţa umană şi Dumnezeu, între uman şi divin, o distanţă
infinită[1] care face să
apară de neatins posibilitatea ispăşirii. Înseamnă de altfel că orice tentativă
de a explica mântuire din punct de vedere antropologic în textele tomiste este
destinată să greşească pe baza supoziţiilor amintite? Sau – fără a deforma în
mod voit teologia tomistă – poate fi reconsiderată în lumina supoziţiei tomiste
a raportului de prietenie?
Dintr-o lectură atentă se vede că Toma
reia gândul prieteniei acolo unde el tematizează întrebarea despre atingerea
fericirii (de adeptione beatitudinis).
În scopul explicării dorinţei de apropiere de Dumnezeu pe baza liberului
arbitru el spune (împreună cu Aristotel): „Ceea ce putem atinge cu prietenia
este rodul resurselor noastre”[2]. Aşadar dintr-o
analiză atentă a întrebărilor de mai sus cu referinţă la Pătimirea lui Cristos
apare că depăşirea propriei raze de acţiune în prietenie face posibilă şi
depăşirea celei de a doua limite a razei de acţiune umană. Astfel rezolvarea
problemei că individul nu este în stare să ajungă la Dumnezeu din cauza
propriei vinovăţii este rezolvată de Toma pe baza afirmaţiei că un individ
poate acţiona şi cu ajutorul unui prieten şi realizează lucruri care lui i-ar
fi imposibile. „Acolo unde doi indivizi sunt uniţi de iubire unul poate lucra
pentru celălalt”[3].
Exact cu aceste cuvinte demonstrează Toma lucrarea lui Cristos pentru oameni.
Dacă deci posibilitatea înclinaţiei
fiinţei umane spre Dumnezeu – în ciuda lipsei propriilor puteri şi astfel şi
depăşirea vinei de către omul însuşi nu poate fi ispăşită – este explicată
datorită prieteniei, aceasta apare ca explicaţie posibilă pentru interpretarea
tomistă a răscumpărării.
(Reflecție asupra mântuirii în Summa Theologica a Sf. Toma de Aquino; Sursa: http://www.thomasvonaquin.de/Thomas_von_Aquin_-_Erlosungsle/San_Tomaso_d_Aquino_-_amicizia/body_san_tomaso_d_aquino_-_amicizia.html).
[1]
Cf. STh III 1, 1 obj. 2: „...quae sunt infinitum distantia, inconvenienter
iungantur: ... Sed Deus et caro in infinitum distant“.
[2]
„Quae enim per amicos possumus, per nos aliqualiter possumus”; „...natura non
deficit homini in necessariis, quamvis non dederit sibi arma et tegumentaasicut
aliis animalibus, quia dedit ei rationem et manus, quibus possit haec sibi
conquirere; ita nec deficit homini in necessariis; quamvis non daret sibi
aliquod principium quo posset beatitudinem consequi; hoc enim erat impossibile.
Sed dedit ei liberum arbitrium, quo possit converti ad Deum, qui eum faceret
beatum. Quae enim per amicos possumus, per nos aliqualiter possumus, ut dicitur
in III Ethic“ (STh I-II 5, 5 ad 1; cf. STh I-II 17, 1; NE III,3 [1112b27]).
[3]
„...caput et membra sunt quasi una persona mystica. Et ideo satisfactio Christi
ad omnes fideles pertinet sicut ad sua membra. Inquantum etiam duo homines sunt
unum in caritate, unus pro alio satisfacere potest“ (STh III 48, 2 ad 1). La
posibilitatea „satisfacerii în unitatea iubirii” se face referinţă şi în Supplementum
de la Summa: “În măsura în care
un individ este unit în iubire cu Cristos şi se comportă cu el ca o parte din
trupul său faţă de cap, Cristos poate produce acea satisfacere (satisfactio condigna) a cărei împlinire
pentru fiinţa umană cu mijloacele sale n-ar fi posibilă” (cf. Suppl. 13,2).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu