sâmbătă, 26 noiembrie 2011

I ADVENT (B): A veghea înseamnă a ne angaja (Mc 13,33-37)

„Ceea ce vă zic vouă, o spun tuturor: vegheaţi!” Iar lecturile propuse în duminicile din Advent conţin foarte multe sugestii asupra faptului cum să recunoaştem venirea Domnului, cum să-l primim, care sunt consecinţele evenimentului venirii deja a lui Dumnezeu între noi, cum să trăim în lume aşteptând revenirea sa.

În centrul discursului din capitolul al XIII-lea din evanghelia lui Marcu – în care se inserează parabola din această duminică – revine cu insistenţă un avertisment dublu.

Primul adresat celor care cred că văd în evenimentele prezente ale istoriei semnele sfârşitului iminent şi se dedau nerăbdării, previziunilor asupra lui cum va fi şi când va fi, lăsând lumea în soarta sa. Acestora evanghelistul le spune: nu credeţi în profeţii falşi... nu fiţi nerăbdători, dar continuaţi să vă angajaţi în această lume.

Al doilea avertisment este adresat acelora care în schimb – constatând că istoria continuă cursul său – încetinesc vigilenţa, nu mai trăiesc în tensiunea timpurilor din urmă şi devin lumeşti. Lor le spune: vegheaţi, staţi în aşteptare, nu vă lăsaţi distraşi de angajarea voastră în lume.

Aşadar, creştinul trebuie să se angajeze în lume, dar nu în aşa măsură încât să uite aşteptarea, şi trebuie să aştepte dar nu până acolo că uită ce are de făcut el astăzi.

Scurta parabolă a stăpânului şi a portarului nu cere o explicaţie deosebită, aşa de mare este transparenţa sa. Din moment ce nu se ştie când vine Domnul (fie degrabă sau târziu, fie în timpul zilei sau al nopţii) şi din moment ce este sigur că va veni fără preaviz, atunci nu ne rămâne decât să fim mereu treji şi pregătiţi. Totul stă în cum înţelegem cuvântul veghere, care în fragmentul de astăzi revine de patru ori. Este o virtute foarte dragă primilor creştini. A veghea este atitudinea celui care stă atent, la post, ca portarul. Vegherea are două feţe: a fi atenţi pentru a avertiza asupra ocaziilor rele care se prezintă în fiecare zi, dar şi a fi gata să prindem multele ocazii ale binelui tot atât de numeroase.

În prima lectură, Isaia vorbeşte despre o speranţă pentru un timp de deziluzie. O speranţă care devine invocaţie: „O, dacă ai deschide cerurile şi ai coborî!” Creştinul ştie că rugăciunea profetului a fost deja ascultată. Cerurile s-au deschis şi Fiul lui Dumnezeu a coborât printre noi. Totuşi creştinul mai aşteaptă ca împărtăşirea sa cu Dumnezeu să devină plinătate, ca bucăţica de plămădeală să transforme întreaga făină, ca adevărul şi iubirea să-şi facă drum, ca păcatul să fie învins iar lumea reînnoită şi ca Cel care a fost pentru noi răsgitnit să fie recunoscut de toţi. (Bruno Maggioni).

joi, 24 noiembrie 2011

Ridicaţi-vă capetele în sus!

Textul evanghelic de astăzi este o profeţie despre distrugerea completă a Israelului care va avea loc în războiul din anul 70 d. C.: o tragedie care a tulburat poporul ales. Ţara promisă a fost devastată şi redusă la o grămadă de dărămături. Isus anunţă sfârşitul a toate? Cu siguranţă sfârşitul „unei” lumi, al unei anumit mod de a înţelege şi a statornici raportul cu Dumnezeu. Isus face referinţă la distrugerea Ierusalimului ca semn al sfârşitului unui anumit mod de a percepe lumea şi mântuirea.

Isus, Fiul Omului, a  veni în trup pentru a ne elibera de tot ceea ce împiedică în plinătatea Vieţii. De unde vine această privire de speranţă?

„Atunci îl vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă mare. Când vor începe să se întâmple acestea, ridicaţi-vă capetele şi priviţi în sus, pentru că mântuirea voastră se apropie!” (Lc 21,27-28).

Întoarcerea Fiului lui Dumnezeu are loc cu putere. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu, la sfârşit, va abandona drumul iubirii – crucea – pentru a înlocui cu logica puterii. Întoarcerea Fiului Omului va fi triumfui Celui Răstignit, revelaţia că iubirea este singura cauză a mântuirii noastre. Înseamnă că orice lucru capătă valoare în lumina lui Cristos, a triumfului lui Isus asupra morţii. (după DRPA).

marți, 22 noiembrie 2011

"Iată vor veni zile în care din tot ce vedeţi nu va rămâne piatră peste piatră; totul va fi distrus!" (Luca 21,6)

Suntem şi ultimele zile de la sfârşitul anului liturgic şi Isus, vorbind despre distrugerea Templului, nu face mai mult decât referindu-se la sfârşitul timpului. El ne reaminteşte că lumea are în Dumnezeu un începutul şi un sfârşitul. În toate timpurile există profeţii falşi, războaie, revoluţii, cutremure, foamete şi ciumă, dar nu şi sfârşitul care este aproape! Ucenicul este chemat să fie atent: să nu se lase înşelat, să trăiască în calitate de martori ai lui Isus în zilele istoriei sale. Dumnezeu face să se realizeze planul său de iubire cu omenirea: misterul morţii şi învierii lui Isus continuă în viaţa fiecărui ucenic la împlinirea timpului.
 
Doamne Isuse, viaţa ta să o lumineze pe a mea! Deschide inima mea ca să înţeleagă şi să accepte orice expresie a vieţii mele cu iubire şi să meargă cu încredere în mâna ta.  

luni, 21 noiembrie 2011

"A văzut şi o văduvă săracă punând două monede mici" (Lc 21,2)

Astăzi Isus este în templul din Ierusalim, în faţa tezaurului. Isus este un observator care stă se vadă ce fac oamenii: vede mulţi bărbaţi că fac ofertele lor pentru Casa Tatălui său. Vine o văduvă cu două monede mici. Confruntându-se cu darul substanţial a altora, această femeie dă foarte puţin, foarte puţin, nimic. Azi ne-ar spune doar câţiva cenţi. Această femeie este evaluată de către Isus că a oferit un nepreţuit dar, foarte bogat, mai bogat decât toate celelalte oferte împreună. Să citim vanghelia. „Înălţându-şi privirea a văzut pe câţiva oameni bogaţi care îşi puneau ofrandele în cutia vistieriei. A văzut şi o văduvă săracă punând două monede mici. Atunci le-a spus: «Vă spun adevărul: această văduvă săracă a pus mai mult decât toţi ceilalţi căci toţi ceilalţi au dat ofrandă din ceea ce le prisosea, pe când ea a dat din strictul necesar pentru viaţă: a dat tot ce avea»”. Pentru femeie văduvă şi săracă cei două monede mici era toată bogăţia sa, pâinea sa, apa sa, viaţa sa. Deci, bogatul nu-i lipsea nimic. Văduva este deposedat de toate averea sa. Diferenţa este infinit.
Îi mulţumim lui Isus pentru preţuirea văduve sărace care a ştiut să se încredinţeze cu totul Tatălui şi a demonstrat-o prin darul său.
Astăzi o cinstim şi pe Sfânta Fecioară Maria care a realizat gestul acestei văduve încă de mică.