„Ceea ce vă zic vouă, o spun tuturor: vegheaţi!” Iar lecturile propuse în duminicile din Advent conţin foarte multe sugestii asupra faptului cum să recunoaştem venirea Domnului, cum să-l primim, care sunt consecinţele evenimentului venirii deja a lui Dumnezeu între noi, cum să trăim în lume aşteptând revenirea sa.
În centrul discursului din capitolul al XIII-lea din evanghelia lui Marcu – în care se inserează parabola din această duminică – revine cu insistenţă un avertisment dublu.
Primul adresat celor care cred că văd în evenimentele prezente ale istoriei semnele sfârşitului iminent şi se dedau nerăbdării, previziunilor asupra lui cum va fi şi când va fi, lăsând lumea în soarta sa. Acestora evanghelistul le spune: nu credeţi în profeţii falşi... nu fiţi nerăbdători, dar continuaţi să vă angajaţi în această lume.
Al doilea avertisment este adresat acelora care în schimb – constatând că istoria continuă cursul său – încetinesc vigilenţa, nu mai trăiesc în tensiunea timpurilor din urmă şi devin lumeşti. Lor le spune: vegheaţi, staţi în aşteptare, nu vă lăsaţi distraşi de angajarea voastră în lume.
Aşadar, creştinul trebuie să se angajeze în lume, dar nu în aşa măsură încât să uite aşteptarea, şi trebuie să aştepte dar nu până acolo că uită ce are de făcut el astăzi.
Scurta parabolă a stăpânului şi a portarului nu cere o explicaţie deosebită, aşa de mare este transparenţa sa. Din moment ce nu se ştie când vine Domnul (fie degrabă sau târziu, fie în timpul zilei sau al nopţii) şi din moment ce este sigur că va veni fără preaviz, atunci nu ne rămâne decât să fim mereu treji şi pregătiţi. Totul stă în cum înţelegem cuvântul veghere, care în fragmentul de astăzi revine de patru ori. Este o virtute foarte dragă primilor creştini. A veghea este atitudinea celui care stă atent, la post, ca portarul. Vegherea are două feţe: a fi atenţi pentru a avertiza asupra ocaziilor rele care se prezintă în fiecare zi, dar şi a fi gata să prindem multele ocazii ale binelui tot atât de numeroase.
În prima lectură, Isaia vorbeşte despre o speranţă pentru un timp de deziluzie. O speranţă care devine invocaţie: „O, dacă ai deschide cerurile şi ai coborî!” Creştinul ştie că rugăciunea profetului a fost deja ascultată. Cerurile s-au deschis şi Fiul lui Dumnezeu a coborât printre noi. Totuşi creştinul mai aşteaptă ca împărtăşirea sa cu Dumnezeu să devină plinătate, ca bucăţica de plămădeală să transforme întreaga făină, ca adevărul şi iubirea să-şi facă drum, ca păcatul să fie învins iar lumea reînnoită şi ca Cel care a fost pentru noi răsgitnit să fie recunoscut de toţi. (Bruno Maggioni).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu