„Epifania” harului
Lecturi biblice: Isaia 42,1-4.6-7; Faptele Apostolilor 10,34-38; Evanghelia Matei 3,13-17; lecturi biblice
Omilie
Botezul Domnului reprezintă momentul inițial, fundamental al slujirii mesianice a lui Isus. Episod relatat de toți evangheliștii demonstrează importanța sa în întrupare. E un eveniment scandalos, deoarece botezul lui Ioan presupunea o stare de păcat și cerea convertirea. Domnul se prezintă la botezul lui Ioan ca un păcătos, dar în realitate împlinește un act de convertire în numele umanității întregi. Astfel omenirea păcătoasă își poate începe pelerinajul înapoi la Dumnezeu. În acel moment, Isus, ca om, primește consacrarea mesianică prin revărsarea Duhului. Lecturile din această duminică încep cu prima cântare a „slujitorului Domnului”: „Iată slujitorul meu pe care îl sprijin, alesul meu în care sufletul meu îşi găseşte plăcerea! […] «Eu, Domnul […] te-am luat de mână […] să deschizi ochii celor orbi, să-i scoţi din închisoare pe cei captivi şi din temniţă, pe cei care locuiesc în întuneric»” (Is 42,1.6-7). În Evanghelie, primul dintre cele două elemente este prezența intervenției lui Dumnezeu: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit plăcerea!” (Mt 3,17), în timp ce al doilea se găsește relatarea: „iată că s-au deschis cerurile şi l-a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind deasupra lui!” (Mt 3,16). A doua lectură se concentrează pe consacrarea lui Cristos în Duh: „voi ştiţi ceea ce s-a petrecut în toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul pe care l-a predicat Ioan: cum l-a uns Dumnezeu pe Isus din Nazaret cu Duhul Sfânt şi cu putere” (Fap 10,37-38). Liturgia Cuvântului de astăzi este destul de clară: sensul mesinianității care a impresionat pe evangheliști constă în solidaritatea lui Isus cu omenirea păcătoasă. Lucrarea Mesiei începe cu o scufundare scandaloasă în păcatul lumii. Domnul își asumă responsabilitatea pentru păcat și îi cere iertare lui Dumnezeu în numele tuturor. Este „epifania” harului!
În lectura întâia (Is 42,1-4.6-7), în cântul „slujitorului suferind” al lui Isaia, este profilul spiritual al lui Isus văzând chemarea și misiunia sa. Profetul a vorbit unui popor deprimat și i-a strălucit pe neașteptate o figură misterioasă, locuită de Duh, cu blândețea umană, ce va fi un învățător de înțelepciune pentru toate popoarele și va anunța mântuirea. El este „slujitorul Domnului”. Misiunea lui este mântuirea: implica reînnoirea Alianței, eliberarea din sclavie, sfârșitul oricărei orbiri. „Iată slujitorul meu pe care îl sprijin, alesul meu în care sufletul meu îşi găseşte plăcerea! El va aduce popoarelor judecata. […] Trestia frântă nu o va rupe şi fitilul fumegând nu-l va stinge. El va aduce dreptatea cu fidelitate. Nu va obosi şi nu se va descuraja până va aşeza judecata pe pământ” (v. 1.3-4). Adică se întindea pe întregul pământ. El va străluci lumina pretutindeni, adică adevărul. Se va adresa unei omeniri fragile: trestia zdrobită. Va fi curajos: nu se va descuraja. Va fi persecutat și neînțeles. Răspunsul „slujitorului suferind” implică dăruirea totală a persoanei sale, o profundă recunoștință și deplina uitare de sine pentru a-i da liber lui Dumnezeu. A fost complet devotat misiunii sale. Acesta ar trebui să fie portretul spiritual al fiecărui creștin.
În a doua lectură (Fap 10,34-38), botezul lui Isus era considerat primul eveniment, în Biserica primară, la care fiecare apostol al Domnului trebuie să fi fost martor: „Petru, deschizându-şi gura, a spus: […] Voi ştiţi ceea ce s-a petrecut în toată Iudeea, începând din Galileea, după botezul pe care l-a predicat Ioan, cum l-a uns Dumnezeu pe Isus din Nazaret cu Duhul Sfânt şi cu putere” (v. 34.37-38). „Botezul a fost începutul evangheliei”, repeta adesea sfântul Chiril al Ierusalimului. Liturgia orientală vede o „epifanie”, adică o „prezență” sau „manifestare” a lui Dumnezeu în trup omenesc. Discursul rostit de Petru în ziua botezului primului păgân din Cezareea, „cu numele Corneliu, centurion din cohorta numită «Italica»” (Fap 10,1) subliniază, în lumina învierii, că botezul lui Isus este o anticipare a „misterului pascal”, cu aspectele sale de umilință, îngropare, înălțare și viață nouă, de împlinire a Scripturi. Duhul Sfânt dărâmă orice barieră: „În timp ce Petru mai rostea încă aceste cuvinte, Duhul Sfânt a coborât asupra tuturor celor care ascultau cuvântul. Credincioşii circumcişi care veniseră cu Petru erau uimiţi că darul Duhului Sfânt se revărsase şi asupra păgânilor. […] Atunci, Petru a spus: «Poate oare cineva să le refuze apa, pentru ca aceştia, care l-au primit pe Duhul Sfânt ca şi noi, să fie botezaţi?»” (Fap 10,44-45.47). Până atunci, râul Iordan fusese considerat un fel de „șanț” teologic care separă țărmul păgân de evreiesc. Prin coborârea sa în apele Iordanului, Isus s-a revelat ca legătura dintre cele două țărmuri ale umanității: Dumnezeu nu face nicio distincție între oameni. Cristos este „Domnul” [Kyrios, în greacă] – „Domnul” tuturor!
Evanghelia după Matei (Mt 3,13-17) este singura evanghelie sinoptică care consemnează dialogul dintre Ioan Botezător și Isus: „Dar Ioan încerca să-l oprească, spunându-i: «Eu am nevoie să fiu botezat de tine şi tu vii la mine?» Răspunzând, Isus i-a zis: «Lasă acum, căci aşa se cuvine, ca noi să împlinim toată dreptatea!» Atunci el l-a lăsat” (v. 14-15). „Dreptatea” [dikaiosunen, în greacă] – este un cuvânt cheie în liturgia de astăzi; îl găsim în prima lectură [„te-am chemat în dreptate” (Is 42,6)] și în a doua lectură [„acum înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în orice neam, cel care se teme de el şi face dreptatea îi este plăcut” (Fap 10,34-35)]. Tentativa de refuz a lui Ioan se datorează faptului că el a predicat un Mesia victorios și judecător care vine să pedepsească; dar nu persistă în refuz – este o dovadă a umilinței sale. Isus pronunță primele cuvinte în zorii vieții sale publice: „Lasă acum… să împlinim toată dreptatea!”, adică să trăim într-un mod nou fideli voinței lui Dumnezeu. În Vechiul Testament, „dreptatea” este o intervenția milostivă, ajutătoare, și gratuită a lui Dumnezeu față poporul său și de toate națiunile. Imaginile sunt din profetul Isaia: „trestia frântă nu o va rupe şi fitilul fumegând nu-l va stinge; el va aduce dreptatea cu fidelitate” (Is 42,3; cf. Mt 12,20). În limbaj biblic, „dreptate” [grecescul dikaiosúne (δικαιοσύνη)] corespunde vocabularului milostivirii divine: a exercita „dreptatea” înseamnă a da fiecăruia după necesitățile sale, astfel încât fiecare să aibă și nimănui să nu-i lipsească nimic. Domnul a venit să se arate solidar cu păcătoșii, voind să-i mântuiască. Isus vrea să demonstreze ascultare față de Tatăl și solidaritate cu păcătoșii. Dumnezeu își pune pecetea peste toate acestea. Imediat după botez, Isus a ieșit din apă. De la apele primordiale peste care plutea Duhul lui Dumnezeu (cf. Gen 1,2) până la fluviile de „apă vie” despre care vorbește Ioan evanghelistul (cf. In 7,37), e misterul apei care evocă istoria mântuirii: potopul, Marea Roșie, Iordanul. Prin botezul său, Domnul a dat apelor „culoarea” divinității sale, adică puterea pascală de a distruge păcatul și de a renaște în Duhul Sfânt (cf. In 3,5). Așa cum Duhul lui Dumnezeu a plutit peste apele primordiale, chiar la începutul creației (cf. Gen 1,2), tot așa Duhul coboară peste apele Iordanului, inaugurând noua creație în noul Adam – Isus Cristos. Cerurile se deschid: „O, dacă ai despica cerurile şi ai coborî!” (Is 63,20), spune profetul. Matei dă o veste surprinzătoare cititorilor: Dumnezeu a auzit rugăciunea poporului său și a deschis cerurile. Botezul îl consacă pe Isus, căci glasul Tatălui spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit!” Îl confirmă prezența lui Dumnezeu. „L-a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi venind deasupra lui!” (v. 16). Se profilează la orizont Noua Alianță și timpul Bisericii! Este „epifania” harului!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu