sâmbătă, 29 septembrie 2012

XXVI (B): comentarul la Marcu 9,38-48

Marcu 9,38-43.45.47: 38 Ioan, unul dintre cei doisprezece, i-a spus lui Isus: "Învăţătorule, am văzut pe cineva care scotea diavoli în numele tău; am voit să-l împiedicăm, căci nu-i din rândul acelora care ne urmează". 39 Isus i-a răspuns: "Nu-l împiedicaţi, căci cel care face o minune în numele meu nu poate, imediat după aceea, să mă vorbească de rău. 40 Cel care nu este împotriva noastră este cu noi. 41 Cine vă va da şi numai un pahar cu apă, pentru că îi aparţineţi lui Cristos, vă spun adevărul, nu va rămâne nerăsplătit. 42 Cine se face vinovat de căderea, chiar şi a unuia singur dintre aceştia mici, care cred în mine, i-ar fi mai bine să i se lege de gât o piatră de moară, trasă de măgari, şi să fie aruncat în mare. 43 Dacă mâna ta te duce la păcat, tai-o! E mai bine să intri ciung în viaţa veşnică, decât cu amândouă mâinile să fii aruncat în gheenă, acolo unde focul nu se stinge. 45 Dacă piciorul tău te duce la păcat, taie-l, căci e mai bine să intri schilod în viaţa veşnică decât cu amândouă picioarele să fii aruncat în gheenă. 47 Dacă ochiul tău te duce la păcat, scoate-l. Căci mai bine este să intri chior în împărăţia lui Dumnezeu, decât cu amândoi ochii să fii aruncat în gheenă, unde chinul nu se sfârşeşte şi focul nu se stinge".


Prezentând episodul exorcistului străin de grupul apostolilor, evanghelia ne dă o învăţătură importantă. În toate timpurile, mulţi creştini au crezut că au monopolul asupra lui Cristos şi, în consecinţă, au riscat să fie intoleranţi. Prima datorie a celor care au autoritate este aceea de a nu opri să fie făcut binele. Binele, sub orice formă, nu este monopolul celui care are putere sau a creştinilor faţă de alţii. A face binele, a alunga diavoli este un drept şi o datorie care revine oricărui om. Isus şi Duhul sfânt sunt prezenţi oriunde se face binele şi deci şi în afara comunităţilor vizibile ale Bisericii.

În spatele protestului lui Ioan se vede clar egoismul de grup, frica de concurenţă, care adesea sunt mascate de credinţă, dar în realitate sunt cele mai radicale dezminţiri ale credinţei. Mulţi, prea mulţi susţinători încăpăţânaţi ai lui Dumnezeu, în realitate, se susţin pe ei înşişi sau interesele lor de grup.

În fragmentul precedent din evanghelie (Mc 9,33-37) pe care l-am ascultat duminica trecută, ucenicii se divizau între ei în numele propriului eu: voiau să ştie care este cel mai mare dintre ei. În fragmentul evanghelic de astăzi se despart de alţii în numele grupului din care fac parte. Propriul nume, individual sau colectiv, este principiu de divizare; numai „Numele” lui Isus este factor de unitate între toţi. Egoistul este victima invidiei, care este fiica egoismului şi mama orgoliului. Ea transformă viaţa într-un infern pentru că produce o suferinţă proporţională cu binele individuat, până la o suferinţă infinită în faţa Binelui infinit, Dumnezeu. De aceea Biblia ne învaţă: „Moartea a intrat în lume prin invidia diavolului” (Înţ 2,24). Iubirea este dar, invidia este contrariul, este voinţa de a poseda totul, şi deci de a distruge viaţa tuturor.

Egoismul, invidia, orgoliul pot fi în formă personală ca şi în formă colectivă. Păcatul strămoşesc al unuia singur este a pune propriul eu în locul lui Dumnezeu, păcatul strămoşesc al grupului este a ne pune pe noi înşine (grupul) în locul lui Dumnezeu. Biserica nu este formată din cei care ne urmează pe noi, dar din cei care-l urmează pe Cristos, cu noi sau fără de noi.

Motivaţia adusă de Isus: „Nu-l opriţi, pentru că nu este nimeni care să facă o minune în numele meu şi imediat după aceea să poată vorbi rău despre mine” (v. 39), nu este oportunistă, ci vrea să-i facă pe ucenici să înţeleagă cât de ne la locul ei este atitudinea lor. El dă ca directivă comunităţii toleranţa şi mărinimia, şi vrea ca ucenicii săi să aibă un spirit deschis, care să se înalţe deasupra strâmtei mentalităţi de grup. Creştinul adevărat, care este fiul lui Dumnezeu, nu vede în ceilalţi nişte duşmani de combătut, ci nişte fraţi de primit şi de iubit.

Isus Cristos este prezent oriunde se face ceva bun, înăuntrul sau în afara Bisericii vizibile. Şi un pahar de apă dat unui sărman creştin, nu va rămâne fără recompensă. Această prezenţă a lui Cristos, chiar în afara Bisericii oficiale este pentru comunitatea creştină o chemare constantă: o chemare la slujire şi la disponibilitate faţă de toţi. Cristos ne cheamă pe toţi să ieşim cu curaj din situaţiile noastre de comoditate pentru a întâlni orice om, bun sau rău.

În timpul lui Isus erau mulţi învăţători de lege care cu greutatea autorităţii lor şi cu ameninţarea excomunicărilor lor (cf. In 9,22; 12,42) căutau să împiedice oamenii simpli să-l urmeze pe Isus. Scandalul, despre care vorbeşte evanghelia, este tot ceea ce împiedică pe cineva să-l urmeze pe Dumnezeu pentru a ajunge la mântuire. Pentru un om care derutează pe alţii de la credinţa în Cristos ar fi mai bine, conform cuvintele lui Isus, să-şi lege o piatră de moară de gât şi să se arunce în mare. Decât să facă ca unul singur să-şi piardă credinţa, ar fi mai bine să mori. Această expresie face trimitere la cuvintele pronunţate de Isus în faţa lui Iuda: „Ar fi fost mai bine pentru el să nu se fi născut” (Mc 14,21). Fraze de acest fel nu trebuie luate ca sentinţe de condamnare directă şi imediat, ci mai degrabă ca expresii care vor să ajute la a înţelege mai bine monstruozitatea faptei. Punând în practică aceste cuvinte ale lui Isus, comunitatea creştină nu intenţionează să le limiteze doar la copii, dar la toţi credincioşii comunităţii care erau ispitiţi să renunţe la credinţă. Totdeauna este un lucru extrem de grav a pune în pericol sau a distruge credinţa în inima celor simpli.

Acea serie de maxime care privesc membrele trupului devenite ocazie de cădere morală, arată cât este de radicală cererea lui Isus din punct de vedere etic. Pentru el argumentul mântuirii este aşa de grav, încât trebuie făcut orice efort pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu (cf. Lc 13,24). Când este în joc mântuirea noastră veşnică, nu ne putem mulţumi cu jumătăţi de măsură.

„Focul care nu se stinge” şi „viermele care nu moare” (v. 48) sunt două moduri de a spune care fac trimitere la Vechiul Testament (Is 66,24). În textul din Isaia se vorbeşte despre oamenii judecaţi de Dumnezeu, ale căror cadavre erau aruncate claie peste grămadă în valea Hinnon, situată la sud-vest de Ierusalim, lăsate acolo fără să fie înmormântate, paradă putrezirii (imaginea viermelui) şi focului care le distruge. De la numele văii Hinnon (în ebraică ge-Hinnon) provine cuvântul Gheenă. Aceasta era groapa de gunoi a Ierusalimului.

„A nu intra în viaţă”, „a nu intra în împărăţia lui Dumnezeu” înseamnă falimentul scopului ultim al vieţii, a nu intra în viaţa veşnică a lui Dumnezeu: este falimentul total al existenţei, înseamnă a deveni „gunoi” de aruncat la groapă pentru a fi ars, întrucât este inutil, deranjant şi cu miros urât.

Aici este o invitaţie insistentă de a descoperi absoluta importanţă a urmării lui Isus pentru a nu pierde în mod iremediabil darul vieţii prezente şi viitoare. (pr. Lino Pedron; trad. pr. Isidor Chinez).

vineri, 28 septembrie 2012

O autobiografie spirituală

L’Autre Soleil (Celălalt Soare) este una din cele mai frumoase şi personale cărţi ale lui Olivier Clément (1921 - 2009).

Retrasează, în peste optzeci de scurte capitole, experienţa intelectuală şi spirituală a autorului până în momentul convertirii la ortodoxie, la vârsta de treizeci de ani. Născut într-o familie socialist-atee, micul Olivier va fi ani de zile obsedat de un răspuns al tatălui său. La întrebarea copilului: „Ce există după moarte?” tatăl îi răspunde sec şi necruţător: „Nimic”. Obsesia acestui „Nimic” rostit de buzele tatălui îl va urmări toată viaţa, chiar şi dincolo de convertire. Volumul Sources, de pildă, consacrat recuperării marilor viziuni patristice, debutează cu tema, existenţialistă, a Nimicului care, în creştinism, primeşte răspunsul Învierii. Pentru Olivier Clément, creştinismul este religia Învierii prin excelenţă, a Învierii şi Transfigurării. Merită amintit şi faptul, destul de remarcabil, că, în timp ce majoritatea intelectualilor francezi ai vremii se converteau la comunism, în versiune Stalin sau Mao, Olivier Clément descoperă creştinismul, după numeroase tatonări adiacente: ezoterism, hinduism. De formaţie istoric (a fost profesor de liceu toată viaţa), tinereţea i-a fost ghidată de Alphonse Dupront, cel care trăise câţiva ani la Bucureşti, cel care i-a oferit o bursă de studii, ce se va dovedi salvatoare, lui Cioran şi care, peste ani, îi va oferi lui Mircea Eliade titlul de doctor honoris causa al Sorbonei. Prin Dupront, tânărul student va fi descoperit pentru prima dată, din sursă directă, ortodoxia. Nu trebuie uitat însă faptul că ortodoxia începuse a fi bine cunoscută la Paris prin valul enorm de emigranţi ruşi din interbelic, care a adus cu el şi figuri prestigioase de intelectuali-teologi: Serghei Bulgakov, Florovsky, Berdiaev, sau mai tinerii Vladimir Lossky şi Pavel Evdokimov. Celălalt soare conţine pagini excepţionale despre Berdiaev şi Lossky, cei doi Maeştri, cu majusculă, ai lui Olivier Clément. Aşa cum mărturiseşte autorul însuşi, a fost „confiscat” de ortodoxie prin două cărţi: Duh şi libertate şi Teologia mistică a Bisericii orientale.
Olivier Clément (1921 - 2009)

Olivier Clément a fost una din şansele ortodoxiei în secolul abia încheiat şi, cu siguranţă, este una din şansele ei pentru secolul abia început. Papa Ioan Paul al II-lea îl preţuia ca pe unul din teologii reprezentativi ai ortodoxiei. Actualul Papă Benedict al XVI-lea se arată nu mai puţin impresionat de anvergura intelectuală şi spirituală a acestui „simplu laic”, devenit una din cele mai autorizate Voci ale ortodoxiei în spaţiul occidental. Din nefericire, tocmai ortodocşii din Est par refractari la cărţile lui Olivier Clément, destul de puţin traduse, înţelese ori asimilate. Atâta vreme cât volume precum Sources. Les mystiques chrétiens des origines (Izvoare. Misticii creştini ai originilor), Rome autrement. Un orthodoxe face à la papauté (Roma altfel. Un ortodox despre papalitate), Croix de mort et de gloire (Crucea de moarte şi de slavă) sau acest splendid Celălalt Soare nu vor intra în circuitul ortodoxiei est-europene, aceasta va fi văduvită de una din figurile-reper al propriei sale identităţi universale.

joi, 27 septembrie 2012

Violenţa



Simone Weil (1909-1943)
Moartea se află între darurile cele mai pretioase făcute omului. Pentru aceasta, a o folosi rău este impietatea supremă. Să mori rău. Să ucizi rău. (Cum însă să scapi şi sinuciderii şi omorului?) După moarte, iubirea. Problemă analogă: nici plăcere pătimasă, nici privatiune dezaxată. Războiul şi Erosul sunt, între oameni, cele două surse de iluzie şi minciună. Amestecul lor - cea mai sordidă murdărie.
Să te străduiesti a substitui din ce în ce mai mult în lume violenta prin non-violenta eficace.

Non-violenta nu este bună decât dacă este eficace. Astfel, la întrebarea unui tânăr cu privire la sora sa, răspunsul lui Gandhi trebuia să fie: Uzează de fortă, numai să o faci de aşa manieră, încât să o fi putut apăra - cu tot atâta probabilitate de succes - şi fără violentă. Numai să posezi o radiere a căreia energie (adică eficacitate posibilă, în sensul cel mai material al cuvântului) să fie egală celeia continută în muşchii tăi.

Să te străduieşti să devii aşa, încât să poţi fi non-violent. Asta depinde şi de adversar.
 
Cauză a războaielor: fiecare om, fiecare grup uman se simte - şi pe bună dreptate - stăpân şi posesor legitim al universului. Însă această posesie este prost înteleasă, în lipsa cunoaşterii faptului că accesul - atât cât este posibil omului pe pământ - trece, pentru fiecare, prin propriul său trup.

Pentru un ţăran proprietar, Alexandru este ceea ce este Don Juan pentru un sot fericit.

Război. Să menţii intactă în tine iubirea vieţii; să nu dai niciodată pe cineva morţii fără să o fi acceptat pentru tine însuti.

În cazul în care viaţa lui X ar fi legată de a ta până într-asa măsură încât cele două morţi să trebuiască a fi simultane, s-ar putea totuşi voi ca acela să moară? Dacă trupul si sufletul întreg aspiră la viaţă, şi dacă cu toate acestea si fără a minţi, se poate răspunde da, atunci ai dreptul să ucizi. (Sursa: Simone Weil,  La pesanteur et la grâce, Plon 1988; text apărut în Renasterea, nr. 9, septembrie 1996; trad. Iulian Nistea).

miercuri, 26 septembrie 2012

Bărbatul şi femeia – de Victor Hugo


Bărbatul este cea mai elevata dintre creaturi.
Femeia este cel mai sublim ideal.

Dumnezeu a facut pentru bărbat un tron,
pentru femeie un altar.
Tronul exalta, altarul sfinţeste.

... Bărbatul este creierul, femeia este inima.
Creierul primeşte lumina, inima primeşte iubire.
Lumina fecundeaza, iubirea reînvie.

Bărbatul este puternic prin ratiune,
femeia este invincibila prin lacrimi.
Raţiunea convinge, lacrimile înduioşează sufletul.

Bărbatul este capabil de eroism, femeia – de orice sacrificiu.
Eroismul înnobileaza, sacrificiul aduce sublimul.

Bărbatul are supremaţia, femeia are intuiţia.
Suprematia semnifica forţa, intuiţia reprezinta dreptatea.

Bărbatul este un geniu, femeia este un înger.
Geniul este incomensurabil, îngerul este inefabil.

Aspiraţia bărbatului este către gloria suprema,
aspiraţia femei este îndreptată către virtutea desăvârşită.
Gloria face totul măret, virtutea face totul divin.

Bărbatul este un cod, femeia este evanghelia.
Codul corijeaza, evanghelia ne face perfecţi.

Bărbatul gândeşte, femeia intuieşte.
A gândi înseamna a avea creier superior.
A intui, simţind înseamna a avea în frunte o aureola.

Bărbatul este un ocean, femeia este un lac.
Oceanul are o perlă care îl împodobeşte,
lacul, poezia care-l lumineaza.

Bărbatul este un vultur care zboara,
femeia – o privighetoare ce cânta.
A zbura înseamna a domina spatiul,
a cânta înseamna a cuceri sufletul.

Bărbatul este un templu, femeia este sanctuarul.
În faţa templului ne descoperim,
în faţa sanctuarului îngenunchem.

Bărbatul este aşezat acolo unde se sfârşeşte pământul,
femeia acolo unde începe cerul.

marți, 25 septembrie 2012

Gândul zilei



...„sărăcia le părea un blestem, bogăţia o binecuvântare...
Dacă Evanghelia a reluat formula,
a făcut-o inversând termenii.
Pentru un creştin, fericirea sau nefericirea
nu au de altfel semnificaţie supranaturală,
este voinţa lui Dumnezeu asupra noastră că le dă una”
(G. Bernanos, „Combinazione” (juillet 1941)
în G. Bernanos Le Chemin de la Croix-des-Âmes,
EEC II, 335).

luni, 24 septembrie 2012

Gândul zilei


În interviul pe care l-a luat unui mare artist
– Rober Hossein – artistul
povesteşte cum a început în glumă să creadă:
„când eram copil, spuneam «Îmi este prea teamă
de diavol ca să fiu înţelept».
...îmi spuneam: am credinţă, dar: mi-e frică!
Atunci mi s-a răspuns:
frica este începutul credinţei.
Ea înseamnă că ai recunoscut existenţa
a ceva sau a lui cineva.
Şi eu am avut mereu sentimentul
în tot ce făceam rău,
de a nu fi mereu fericit,
chiar dacă trişam,
totul apărea într-o claritate totală
cuiva care îmi scăpa.
Ştiam că nu puteam să trişez cu el,
şi este un lucru care m-a obsedat timp de ani de zile”.
(Cf. Christian CHABANIS, Dieu existe? Oui,
Stock, Paris 1979, 444-445; trad. I.Chinez).

duminică, 23 septembrie 2012

Sf. Padre Pio (filme)


Sf. Pius din Pietrelcina (Padre Pio), preot

Moştenitor spiritual al Sfântului Francisc de Assisi, Padre Pio din Pietrelcina a fost primul preot care a purtat întipărite în trup semnele răstignirii. Deja cunoscut lumii ca „Fratele stigmatizat", Padre Pio, căruia Domnul îi dăduse carisme deosebite, s-a străduit cu toate puterile pentru mântuirea sufletelor. Numeroasele mărturii directe ale „sfinţeniei" Fratelui, ajung până în zilele noastre, însoţite de sentimente de recunoştinţă. Mijlocirea lui providenţială la Dumnezeu a fost pentru mulţi oameni cauză de vindecare a trupului şi de renaştere în Duh.

Padre Pio din Pietrelcina, numit Francisc Forgione înainte de intrarea în mănăstire, s-a născut în Pietrelcina, la 25 mai 1887. A venit pe lume în casa unor oameni săraci în care tatăl, Grazio Forgione, şi mama, Maria Giuseppa di Nunzio, primiseră deja alţi copii. Încă de la o vârstă fragedă Francisc experimenta în sine dorinţa de a se consacra total lui Dumnezeu şi această dorinţă îl deosebea de ceilalţi copii de vârsta lui. Această „diferenţă" a fost observată de părinţii săi şi de prietenii săi. Povestea mama, Peppa, - „nu făcea nici o greşeală, nu era capricios, asculta mereu de mine şi de tatăl lui, în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară se ducea la biserică să îi viziteze pe Isus şi pe Sfânta Fecioară. În timpul zilei nu ieşea niciodată cu tovarăşii. Uneori îi spuneam: Franci, ieşi puţin să te joci. El refuza spunând: nu vreau să merg pentru că ei înjură".

Din jurnalul părintelui Augustin da San Marco in Lamis, care a fost unul dintre directorii spirituali ai Părintelui Pio, aflăm că Padre Pio, încă din 1892, când avea doar cinci ani, trăia deja propriile lui experienţe carismatice. Extaze şi apariţii erau atât de frecvente încât copilul le considera absolut normale.