sâmbătă, 11 ianuarie 2014

Botezul Domnului (A): Printre penitenți este și Fiul lui Dumnezeu (omilie)


 

Evanghelia - Botezul lui Isus (Matei 3,13-17): 13 Atunci a venit Isus din Galileea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el. 14 Dar Ioan încerca să-l oprească spunându-i: „Eu am nevoie să fiu botezat de tine și tu vii la mine?”. 15 Răspunzând, Isus i-a zis: „Lasă acum, căci așa se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea”. Atunci el l-a lăsat. 16 După ce a fost botezat, Isus a ieșit îndată din apă. Și iată că s-au deschis cerurile și l-a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel și venind deasupra lui. 17 Și iată, a fost un glas din ceruri care spunea: „Acesta este Fiul meu cel iubit, în care mi-am găsit plăcerea”.
 
Omilie
 
 
Relatând botezul lui Isus, evanghelistul vorbește despre cerurile care s-au deschis și de Duhul care coboară asupra lui Isus, două trăsături care fac trimitere la textul lui Isaia 63,19: „O, dacă ai despica cerurile și ai coborî! Munții s-ar topi înaintea ta”. Cu aceste cuvinte profetul cere de la Dumnezeu să redeschidă cerurile și de a cobor în mijlocul poporului ca să-l reconducă la libertate. La botez cerul s-a deschis. Supunându-se botezului Isus descoperă două fețe ale misterului. Se prezintă printre  păcătoși și ca ei primește botezul ca semn de pocăință. Și în același timp este declarat Fiul lui Dumnezeu. Isus în această solidaritate cu păcătoșii presimte deja germenul Crucii, care va lua asupra sa păcatele lumii.
 
Scena botezului este descrisă și ca o revelație asupra lui Isus, asupra persoanei sale și a misiunii sale, care se deschide aici. Această revelație este conținută de cuvintele vocii cerești care se referă la Isaia 42,1-2 (lectura întâia) și Psalmul 28(29). Isus este declarat Fiul în timp ce i-a fost încredințat o misiune. Filiațiunea divină se manifestă prin ascultare. Natural putem și să presimțim în botezul lui Isus figura botezului creștin. Și în botezul creștin suntem proclamați ca fii a lui Dumnezeu, umpluți de Duhul Sfânt și am primit o misiune de împlinit.
 
Poate să surprindă scurtul dialog dintre Ioan Botezătorul și Isus. Ioan spune: „Eu am nevoie să fiu botezat de tine și tu vii la mine?”. Dar Isus îi răspunde: Lasă acum, căci așa se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea”. În acest dialog scurt se ascunde toată semnificația profundă a botezului. Evanghelistul pune două concepții despre mesianitate, aceea a lui Ioan Botezătorul care gândea că Mesia este un judecător sever care ar fi separat drepții de păcătoși; și aceea a lui Isus care subliniază aspectul milostivirii. Isus vine să se boteze cu păcătoșii. Ioan Botezătorul rămâne luat prin surprindere la această figură neașteptată, dar apoi se apleacă în fața voinței lui Dumnezeu, cum ar fi trebuit să facă întregul Israel și cum ar trebui să facă orice om: să abandoneze propria lui concepție pentru a accepta pe aceea a lui Dumnezeu.
 
Nu ar trebui să ne surprindă faptul că sunt primele sale cuvinte din Evanghelie: Lasă acum, căci așa se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea”. Primele cuvinte definesc atitudinea sa profundă: El a venit să împlinească planul lui Dumnezeu și nu lasă pe nici unul care să se separe de dânsul. (don Bruno Maggioni [09.01.2005], trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

vineri, 10 ianuarie 2014

O, brad frumos... (de Radu Gyr)


O, brad frumos, ce sfânt păreai
în altă sărbătoare.
Mă văd copil cu păr bălai
și ochii de cicoare.
Revăd un scump și drag cămin
și chipul mamei sfinte,
imagini de Crăciun senin
mi-apar și azi în minte.

Un brad cu daruri și lumini
în amintiri s-arată.
În vis zâmbește ca un crin
copilul de-altădată.
Întregul cer era deschis
deasupra frunții mele.
Azi strâng doar pulbere de vis
și numai scrum din stele.

Copil bălai, Crăciun și brad
s-au stins în alte zile.
Azi, numai lacrimi cad
pe-ngălbenite file ...
Azi nu mai vine Moș Crăciun
cu barba-i jucăuse,
ci doar tristețile mi-adun
să-mi plăngă lângă ușe...

În beznă temniței mă frâng
sub grele lespezi mute,
și-mpovărat de doruri plâng
pe amintiri pierdute.
Omatul spulberat de vânt
se cerne prin zăbrele
și-mi pare temnița mormânt
al tineretți mele...


de Radu Gyr
 

joi, 9 ianuarie 2014

„Aperi mihi” sau desper aventura căutării lui Cristos


 


Realitatea este crudă cu picioarele umbrelor (C.S. Lewis, Marea despărţire).

Naşterea lui Cristos este sărbătoarea creştină prin care comemorăm şi retrăim faptul că, prin coborârea Fiului lui Dumnezeu în lume, „misterul [divin] bate la uşa inimii noastre“, cum scria în 2005 Cardinalul Joseph Ratzinger. Asumarea unei forme umane concrete de către Fiul lui Dumnezeu le permite oamenilor accesul neprevăzut la o relaţie între „eu“ şi „tu“ în care libertatea şi demnitatea omului sunt recunoscute pe deplin de Dumnezeu însuşi. Dumnezeul nevăzut şi atotputernic primeşte un chip vizibil, întrupându-se într-o fiinţă muritoare şi vulnerabilă – o fiinţă care „bate la uşa inimii noastre“.

Cred că putem medita asupra „bătăii la uşă“ a Mântuitorului recitind o parte din capitolul 5 al Cântării Cântărilor – un fragment care l-a fascinat şi pe Sf. Augustin. Mireasa, care este o figură a Bisericii, adică a sufletelor care îl iubesc pe Cristos, apare aici ca adormită, dar cu inima în stare de veghe (Ego dormio, et cor meum vigilat, Ct 5,2). Dintr-odată se aude glasul lui Cristos, iubitul care bate la uşa ei implorînd-o să-I deschidă: Aperi mihi, soror mea, amica mea, columba mea, immaculata mea („Deschide-mi sora mea, iubita mea, porumbiţa mea, tu, cea curată“). Versetul următor ne prezintă refuzul Miresei: Expoliavi me tunica mea: quomodo induar illa? lavi pedes meos: quomodo inquinabo illos? („Mi-am scos haina, cum să mă îmbrac din nou? Mi-am spălat picioarele, cum să le murdăresc iar?“, Ct 5,2). Cristos o atinge însă cu mâna prin gaura zăvorului şi inima Miresei tremură de emoţie. Ea se scoală atunci să-I deschidă, dar între timp Mirele a plecat şi s-a făcut nevăzut (Ct 5,6). Atunci, sufletul Miresei e cuprins de un dor fără leac şi începe să-şi caute febril iubitul, pornind într-o aventură care o scoate din eul ei confortabil şi ajungând să îndure chiar suferinţa de a fi „bătută“ şi „rănită“ de păzitorii de pe meterezele cetăţii, care i-au smuls vălul (Ct 5,7).

miercuri, 8 ianuarie 2014

Pentru mine Crăciunul este speranţă şi tandreţe (Papa Francisc)


Papa Francisc în fața unei iesle vii (6 ianuarie 2014) - în parohia Sf. Alfons de' Liguori  în periferia nord de Roma. (sursa: http://www.leggo.it/NEWS/ITALIA/roma_francesco_visita_presepe_vivente/notizie/427792.shtml).

“Pentru mine Crăciunul este speranţă şi tandreţe”. Papa Francisc a stat de vorbă pentru “La Stampa” şi “Vatican Insider” despre primul său Crăciun ca Episcop al Romei. Ne aflăm în Casa Sfânta Marta din Vatican; este 12:50, marţi, 10 decembrie. Papa ne primeşte într-o cameră de lângă sala de mese. Întâlnirea a durat o oră şi jumătate. De două ori, în cursul interviului, privirea calmă pe care întreaga lume s-a obişnuit să o vadă pe faţa Sfântului Părinte a dispărut atunci când a vorbit despre suferinţa copiilor şi despre tragedia foametei. Papa a vorbit şi despre relaţiile cu celelalte confesiuni creştine şi despre “ecumenismul sângelui” care uneşte în timp de persecuţie; a vorbit şi despre temele legate de familie ce vor fi abordate de următorul Sinod; a răspuns celor din SUA care îl critică şi îl numesc “marxist” şi a discutat despre relaţia dintre Biserică şi politică.

- Ce înseamnă Crăciunul pentru Dvs?

- Este o întâlnire cu Isus. Dumnezeu a căutat mereu spre poporul Său, l-a condus, i-a vegheat şi i-a promis să fie mereu aproape de el. Cartea Deuteronomului spune că Dumnezeu merge alături de noi; El ne ia de mână aşa cum face un tată cu copilul său. Este un lucru frumos. Crăciunul este întâlnirea lui Dumnezeu cu poporul Său. Este şi o mângâiere, un mister al consolării. De multe ori după Liturghia de la miezul nopţii am petrecut o oră sau mai mult, singur, în capelă, înainte să celebrez Liturghia din zorii zilei. Am experimentat un profund sentiment de mângâiere şi de pace. Îmi amintesc de o noapte de rugăciune, după o Liturghie celebrată în reşedinţa Astalli pentru refugiaţi din Roma… era Crăciunul din 1974 cred. Pentru mine Crăciunul a fost mereu despre contemplarea vizitării de către Dumnezeu a poporului Său.

- Ce spune Crăciunul oamenilor de astăzi?
 
Papa Francisc în fața unei iesle vii (6 ianuarie 2014) - în parohia
Sf. Alfons de' Liguori în periferia nord de Roma.
(sursa: http://www.blogo.it/news/cronaca/redazione/72015/papa-francesco-al-presepe-vivente-nella-periferia-di-roma-saluta-i-fedeli-e-si-carica-un-agnellino-sulle-spalle-foto-e-video/#/photo/1)
- Le vorbeşte despre tandreţe şi despre speranţă. Când Dumnezeu ne întâlneşte ne spune două lucruri. Primul lucru pe care ni-l spune este: aveţi speranţă. Dumnezeu deschide mereu uşile, nu le închide niciodată. El este un Tată care deschide uşile pentru noi. Al doilea lucru pe care îl spune este: nu vă fie teamă de tandreţe. Când creştinii uită de speranţă şi de tandreţe devin o Biserică rece, care îşi pierde simţul direcţiei şi este blocată în ideologii şi atitudini lumeşti, pe când simplitatea lui Dumnezeu ne spune: mergeţi înainte, Eu sunt un Tată căruia îi pasă de voi. Mă tem atunci când creştinii îşi pierd speranţa şi abilitatea de a-i îmbrăţişa pe ceilalţi şi de a-şi extinde grija iubitoare asupra lor. Poate că de aceea, privind spre viitor, vorbesc adesea despre copii şi despre bătrâni, adică despre cei mai lipsiţi de apărare. În viaţa mea de preot, de mers în parohie, am căutat mereu să transmit această tandreţe, în special copiilor şi bătrânilor. Îmi face bine şi mă face să mă gândesc la tandreţea lui Dumnezeu faţă de noi.

marți, 7 ianuarie 2014

Betleem – Leagănul lui Dumnezeu



În părţile Betleemului (locuit azi de mulţi arabi creştinaţi), păstorii îşi mai pasc turmele ca pe vremea lui Isus. Oraşul nou pare o glumă a timpului, străină şi de duhul pă­­mântului, şi de sufletele oamenilor. E mai multă umanitate pe câmpurile golaşe, pe unde ţipă mieii, sau în pieţele pestriţe, pe unde negustorii şi meşteşugarii îşi laudă marfa într-o pitorească devălmăşie, decât în clădirile de beton şi sticlă, mereu mai semeţe şi mereu mai egale. Pe Câmpul Păstorilor, la ceas de seară, se mai aude parcă zvon îngeresc, iar soarele pare să-şi smerească apusul dinaintea Răsăritului de Sus, a Soarelui Dreptăţii, care s-a ridicat din ieslea veacului acestuia ca să ne poarte spre împărăţia veacului ce va să vie.

Taina Betleemului

 
 
Pentru că este aşezat în Galileea, provincie socotită mărginaşă şi cu sânge cam amestecat, iudeii se îndoiau că din Nazaret ar putea să iasă vreodată ceva bun. Iar Betleemul, deşi aflat în Iudeea, nu departe de Ierusalim, părea şi el un loc umil şi uitat de lume, locuit de păstori săraci – şi cu duhul, şi cu punga. Dar iată că, urmând nu socotelii oamenilor, ci înţelepciunii Duhului care a grăit prin prooroci, Mesia, Cristosul ("Unsul") lui Dumnezeu, avea să-și tragă obârşia din Nazaret şi să se nască în Betleem, arătînd o dată mai mult că Dumnezeu alege adeseori pe cele de jos spre a le da de ruşine pe cele de sus, şi pe cele care se socot de puţin preţ, ca să le certe pe cele care se fălesc.

duminică, 5 ianuarie 2014

Epifania Domnului: Pentru toţi (omilie)


 
Evanghelia – Matei 2,1-12: Vizita magilor. 1 După ce s-a născut Isus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod, regele, iată că au ajuns la Ierusalim niște magi din Răsărit 2 și întrebau: „Unde este regele [nou]-născut al iudeilor? Căci am văzut steaua lui la răsărit și am venit să-l adorăm”. 3 Auzind aceasta, regele Irod s-a tulburat și tot Ierusalimul împreună cu el. 4 Adunându-i pe toți arhiereii și cărturarii poporului și a căutat [să afle] de la ei unde avea să se nască Cristos. 5 Ei i-au spus: „În Betleemul Iudeii, căci așa este scris de profet: 6 Și tu, Betleem, pământ al lui Iuda, nicidecum nu ești cea mai mică dintre cetățile de seamă ale lui Iuda; căci din tine va ieși stăpânitorul care va păstori poporul meu, Israel”. 7 Atunci Irod, chemându-i pe magi în secret, a aflat de la ei timpul precis când li s-a arătat steaua. 8 Și, trimițându-i la Betleem, [le-]a spus: „Mergeți și informați-vă cu exactitate despre copil și, când îl veți fi găsit, faceți-mi cunoscut și mie ca să merg și eu să să-l ador”. 9 După ce l-au ascultat pe rege, au plecat și iată că steaua pe care o văzuseră la răsărit mergea înaintea lor până când, venind, s-a oprit deasupra [locului] unde era copilul. 10 Când au văzut steaua, au fost cuprinși de o bucurie foarte mare. 11 Și, intrând în casă, au văzut copilul împreună cu Maria, mama lui. Apoi, căzând [la pământ], l-au adorat și, deschizând tezaurele lor, i-au oferit daruri: aur, tămâie și smirnă. 12 După ce li s-a revelat în vis să nu se mai întoarcă la Irod, au plecat pe alt drum în țara lor.


 Omilie

Nu există bomboane pentru cei buni şi nuiele pentru cei răi. Sărbătoarea este pentru toţi: pentru cei buni şi pentru cei răi, pentru cel care merită şi pentru cel care nu merită, pentru vecini şi pentru cei de departe. Dacă ar fi numai pentru cei aleşi de dinainte, ce Veste bună ar fi? Ce noutate am duce dacă şi noi am merge cu logica meritului? Ce frumuseţe ar fi într-o vestire a mântuirii care priveşte la codicele fiscal pentru a stabili dacă intri sau ieşi din schemă?
 
Astăzi Biserica ne invită să celebrăm Epifania, adică „manifestarea”. O sărbătoare extraordinară care vesteşte că Mesia născut în grota de la Betleem nu este o comoară privată a lui Israel – poporul promisiunii – dar este pentru toţi. Magii, care nu sunt nici trei nici regi (unde scrie aceasta?) vin din Orient tocmai pentru a arăta această direcţie universală a mântuirii dăruite de Cristos. El este pentru toţi şi nu este suficient să fii vecin ca să-l, întâlneşti.

Tocmai pentru a explica absenţa acestui automatism al credinţei, Matei creează un contrast uimitor între lumina pe care Magii o primesc şi o urmează şi întunericul în care rămâne cufundat temătorul Irod cu cărturarii şi fariseii. Acesta este un avertisment şi pentru noi toţi. Nu ajunge să te fi născut într-o naţiune creştină sau „să faci practici religioase” pentru a fi creştin. Nu ajunge să agăţi rozarii şi cruci în toate colţurile casei şi nici să mergi la liturghie în toate duminicile pentru a spune că eşti om de credinţă. Un lucru este să o faci pe creştinul şi altul este să fii creştin! Primirea lui Isus în viaţa noastră cere un „da”, o plecare...
 
Curaj! Să ne înălţăm privirea spre Cristos, steaua noastră, şi să ne lăsăm umpluţi în inimă de acea bucurie pe care el singur ştie să o dea şi pe care nimeni nu ne-o poate lua! (don Roberto Seregni [06.01.2009]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:
 

Christmas in Vienna (2008)