 |
| Papa Francisc în fața unei iesle vii (6 ianuarie 2014) - în parohia Sf. Alfons de' Liguori în periferia nord de Roma. (sursa: http://www.leggo.it/NEWS/ITALIA/roma_francesco_visita_presepe_vivente/notizie/427792.shtml). |
“Pentru mine Crăciunul este
speranţă şi tandreţe”. Papa Francisc a stat de vorbă pentru “La Stampa” şi
“Vatican Insider” despre primul său Crăciun ca Episcop al Romei. Ne aflăm în
Casa Sfânta Marta din Vatican; este 12:50, marţi, 10 decembrie. Papa ne
primeşte într-o cameră de lângă sala de mese. Întâlnirea a durat o oră şi
jumătate. De două ori, în cursul interviului, privirea calmă pe care întreaga
lume s-a obişnuit să o vadă pe faţa Sfântului Părinte a dispărut atunci când a
vorbit despre suferinţa copiilor şi despre tragedia foametei. Papa a vorbit şi
despre relaţiile cu celelalte confesiuni creştine şi despre “ecumenismul
sângelui” care uneşte în timp de persecuţie; a vorbit şi despre temele legate
de familie ce vor fi abordate de următorul Sinod; a răspuns celor din SUA care
îl critică şi îl numesc “marxist” şi a discutat despre relaţia dintre Biserică
şi politică.
- Ce înseamnă Crăciunul pentru
Dvs?
- Este o întâlnire cu Isus.
Dumnezeu a căutat mereu spre poporul Său, l-a condus, i-a vegheat şi i-a promis
să fie mereu aproape de el. Cartea Deuteronomului spune că Dumnezeu merge
alături de noi; El ne ia de mână aşa cum face un tată cu copilul său. Este un
lucru frumos. Crăciunul este întâlnirea lui Dumnezeu cu poporul Său. Este şi o
mângâiere, un mister al consolării. De multe ori după Liturghia de la miezul
nopţii am petrecut o oră sau mai mult, singur, în capelă, înainte să celebrez
Liturghia din zorii zilei. Am experimentat un profund sentiment de mângâiere şi
de pace. Îmi amintesc de o noapte de rugăciune, după o Liturghie celebrată în
reşedinţa Astalli pentru refugiaţi din Roma… era Crăciunul din 1974 cred.
Pentru mine Crăciunul a fost mereu despre contemplarea vizitării de către
Dumnezeu a poporului Său.
- Ce spune Crăciunul oamenilor
de astăzi?
 | |
|
- Le vorbeşte despre tandreţe şi
despre speranţă. Când Dumnezeu ne întâlneşte ne spune două lucruri. Primul
lucru pe care ni-l spune este: aveţi speranţă. Dumnezeu deschide mereu uşile,
nu le închide niciodată. El este un Tată care deschide uşile pentru noi. Al
doilea lucru pe care îl spune este: nu vă fie teamă de tandreţe. Când creştinii
uită de speranţă şi de tandreţe devin o Biserică rece, care îşi pierde simţul
direcţiei şi este blocată în ideologii şi atitudini lumeşti, pe când
simplitatea lui Dumnezeu ne spune: mergeţi înainte, Eu sunt un Tată căruia îi
pasă de voi. Mă tem atunci când creştinii îşi pierd speranţa şi abilitatea de
a-i îmbrăţişa pe ceilalţi şi de a-şi extinde grija iubitoare asupra lor. Poate
că de aceea, privind spre viitor, vorbesc adesea despre copii şi despre
bătrâni, adică despre cei mai lipsiţi de apărare. În viaţa mea de preot, de
mers în parohie, am căutat mereu să transmit această tandreţe, în special
copiilor şi bătrânilor. Îmi face bine şi mă face să mă gândesc la tandreţea lui
Dumnezeu faţă de noi.
- Cum este posibil să crezi că
Dumnezeu, care este considerat de religii a fi infinit şi atotputernic, se
poate face pe Sine atât de mic?
- Părinţii greci numeau aceasta synkatabis,
condescendenţa divină, care înseamnă că Dumnezeu s-a coborât ca să fie cu noi.
Este unul dintre misterele lui Dumnezeu. În anul 2000, la Betleem, Papa Ioan
Paul al II-lea spunea că Dumnezeu a devenit un copil care era în totalitate
dependent de grija unui tată şi a unei mame. De aceea Crăciunul îmi dă atâta
bucurie. Nu ne mai simţim singuri; Dumnezeu s-a coborât ca să fie cu noi. Isus
a devenit unul dintre noi şi a suferit moartea cea mai cruntă pentru noi, aceea
de criminal, pe Cruce.
- Crăciunul este adesea
prezentat ca o poveste dulceagă. Dar Dumnezeu s-a născut într-o lume în care
există de asemenea multă suferinţă şi sărăcie.
- Mesajul vestit nouă în
Evanghelii este un mesaj de bucurie. Evangheliştii ne descriu un eveniment plin
de bucurie. Ei nu vorbesc despre lumea nedreaptă şi despre cum a putut Dumnezeu
să se nască într-o astfel de lume. Toate acestea sunt rodul propriei noastre
contemplaţii: sărăcia, Pruncul care se naşte într-o situaţie dificilă. Primul
Crăciun nu a fost o condamnare a nedreptăţii sociale şi a sărăciei; a fost o
vestire a bucuriei. Toate celelalte sunt concluziile pe care noi le tragem.
Unele sunt corecte, altele nu prea, şi altele sunt ideologizate. Crăciunul este
bucurie, bucurie religioasă, bucuria lui Dumnezeu, o bucurie interioară de
lumină şi pace. Dacă te afli într-o situaţie umană care nu îţi permite să
înţelegi această bucurie, atunci trăieşti această sărbătoare cu o bucurie
lumească. Dar este o diferenţă între bucuria profundă şi bucuria lumească.
- Acesta este primul Dvs.
Crăciun (ca Papă), într-o lume marcată de conflict şi de război…
- Dumnezeu nu dă niciodată
nimănui un dar pe care nu este capabil să îl primească. Dacă ne dă darul
Crăciunului, este pentru că noi toţi avem capacitatea de a-l înţelege şi a-l
primi. Cu toţii, de la cei mai mari sfinţi la cei mai mari păcătoşi; de la cei
mai puri la cei mai corupţi dintre noi. Chiar şi o persoană coruptă are această
capacitate: sărmanul de el, poate că este puţin ruginită, dar capacitatea
există. În acest timp de conflicte, Crăciunul este o chemare de la Dumnezeu
care ne dă acest dar. Dorim să îl primim sau preferăm alte daruri? Într-o lume
afectată de război, acest Crăciun mă face să mă gândesc la răbdarea lui
Dumnezeu. Biblia ne arată cu claritate că principala virtute a lui Dumnezeu
este aceea că El e iubire. El ne aşteaptă; nu oboseşte niciodată să ne aştepte.
Ne dă darul şi apoi aşteaptă după noi. Aceasta se întâmplă în viaţa fiecăruia
dintre noi. Sunt unii care îl ignoră, dar Dumnezeu este răbdător, şi pacea şi
liniştea Ajunului Crăciunului reflectă răbdarea pe care Dumnezeu o are cu noi.
- În luna ianuarie (2014) se
vor aniversa 50 de ani de la istorica vizită făcută de Papa Paul al VI-lea în
Ţara Sfântă. Dvs. veţi merge acolo?
- Crăciunul mă face mereu să mă
gândesc la Betleem, iar Betleemul este un loc exact din Ţara Sfântă unde a
trăit Isus. În noaptea de Crăciun, mă gândesc în primul rând la creştinii care
locuiesc acolo, la cei care sunt în dificultate, la cei mulţi care au trebuit
să îşi părăsească ţara datorită diferitelor probleme. Dar Betleemul este
Betleem. Dumnezeu a venit într-un anume timp, într-o anumită ţară; acolo a
apărut tandreţea şi harul lui Dumnezeu. Nu ne putem gândi la Crăciun fără să ne
gândim la Ţara Sfântă. Acum 50 de ani, Papa Paul al VI-lea a avut curajul de a
merge acolo, iar aceasta a marcat începutul erei călătoriilor papale. Îmi
doresc şi eu să merg acolo, să mă întâlnesc cu fratele meu Bartolomeu,
Patriarhul de Constantinopol, şi să marcăm împreună a 50-a aniversare, înnoind
acea îmbrăţişare care a avut loc între Papa Montini şi Patriarhul Athenagoras,
la Ierusalim, în 1964. Ne pregătim pentru aceasta.
- V-aţi întâlnit în mai multe
ocazii cu copii grav bolnavi. Ce aveţi de spus despre suferinţa acestor
persoane nevinovate?
- Unul dintre cei care mi-au fost
mentori în viaţă este Dostoievski, iar răspunsul său explicit şi implicit la
întrebarea “De ce suferă copiii?” mi-a mers mereu la inimă. Nu există o
explicaţie. Îmi vine în minte această imagine: într-un anumit moment în viaţă,
copilul se “trezeşte”, nu înţelege multe şi se simte ameninţat, începe să pună
mamei sau tatălui întrebări – aceasta este vremea lui “de ce”. Dar când copilul
pune o întrebare, nu aşteaptă să asculte întreg răspunsul, ci imediat începe să
bombardeze cu mai multe “de ce”-uri. Ceea ce caută el cu adevărat, mai mult
decât o explicaţie, este privirea liniştitoare de pe faţa părinţilor lui. Când
întâlnesc un copil care suferă, singura rugăciune care îmi vine în minte este
rugăciunea “De ce?”. De ce, Doamne? Iar El nu îmi explică nimic. Dar simt că
priveşte spre mine. Pot atunci să spun: Tu ştii de ce, iar eu nu, şi nu vrei să
îmi spui, dar mă priveşti şi eu am încredere în Tine, Doamne, am încredere în
privirea Ta.
- Vorbind despre suferinţa
copiilor, nu putem uita de tragedia celor care suferă de foamete.
- Cu toate resturile de hrană şi
cu ceea ce se aruncă am putea să îi hrănim pe mulţi. Dacă am putea să oprim
risipa şi să începem să reciclăm mâncarea, foametea din lume ar fi mult
diminuată. Am fost izbit de o statistică ce spune că în lume zece mii de copii
mor în fiecare zi de foame. Sunt atâţia copii care plâng pentru că le este
foame. La audienţa generală recentă era o tânără mamă dincolo de bariere cu un
bebeluş ce avea doar câteva luni. Copilul plângea când am trecut. Mama îl
dezmierda. I-am spus: “Doamnă, cred că copilului îi este foame”. “Da, probabil
e timpul”, mi-a răspuns ea. “Vă rog, daţi-i să mănânce”, i-am spus. Era timidă
şi nu vroia să îl alăpteze în public, în timp ce trecea Papa. Iată, doresc să
spun acelaşi lucru omenirii: daţi-le oamenilor să mănânce! Acea femeie avea
lapte să îi dea copilului; noi avem suficientă hrană în lume ca să îi hrănim pe
toţi. Dacă conlucrăm cu organizaţiile umanitare şi putem să cădem de acord cu
toţii să nu mai risipim mâncarea, trimiţând-o în schimb celui care are nevoie,
am putea să facem mult pentru a ajuta la rezolvarea problemei foametei din
lume. Aş dori să repet omenirii ceea ce i-am spus acelei mame: daţi de mâncare
celui căruia îi este foame! Fie ca speranţa şi tandreţea Naşterii Domnului să
ne scuture din indiferenţa noastră.
- Unele pasaje din “Evangelii
Gaudium” au atras critici din partea ultraconservatorilor din SUA. Ca Papă, cum
vă simţiţi când sunteţi numit “marxist”?
- Ideologia marxistă este greşită.
Dar am întâlnit în viaţa mea mulţi marxişti care sunt oameni buni, deci nu mă
simt jignit.
- Cea mai izbitoare parte din
exortaţie este aceea care se referă la economia care “ucide”…
- Nu există nimic în exortaţie
care să nu se regăsească în doctrina socială a Bisericii. Nu am vorbit din
punct de vedere tehnic. Ceea ce am încercat să fac a fost să ofer o imagine a
ceea ce se întâmplă. Singurul citat pe care l-am folosit a fost referitor la
teoriile “trickle-down”, potrivit cărora creşterea economică, încurajată de o
piaţă liberă, va reuşi inevitabil să aducă o mai mare dreptate şi incluziune
socială în lume. Promisiunea era că atunci când paharul ar fi plin, ar da pe
dinafară, în beneficiul săracilor. Se întâmplă în schimb că atunci când paharul
este plin, el devine în mod magic mai mare, şi nimic nu ajunge la săraci.
Aceasta a fost singura referinţă la o teorie precisă. Nu am vorbit, repet, din
punct de vedere tehnic, ci în conformitate doctrina socială a Bisericii.
Aceasta nu înseamnă să fii marxist.
- Aţi anunţat o “convertire a
papalităţii”. A reieşit un anume drum din întâlnirile pe care le-aţi avut cu
Patriarhi ortodocşi?
- Papa Ioan Paul al II-lea a
vorbit mai explicit despre un mod de exercitare a primatului care să fie
deschis spre o situaţie nouă. Nu doar din punctul de vedere al relaţiilor
ecumenice, ci şi în termenii relaţiei cu Curia şi cu Bisericile locale. De-a
lungul acestor prime nouă luni, am primit vizite ale mai multor fraţi
ortodocşi: (Patriarhul ecumenic) Bartolomeu, (Mitropolitul rus) Hilarion,
teologul Zizioulas, (Patriarhul copt) Tawadros. Acesta din urmă este un mistic;
când intra în capelă se descălţa, mergea şi se ruga. Ne-am simţit ca fraţii.
Aceştia au succesiunea apostolică: i-am primit ca pe fraţi Episcopi. Este dureros
că nu putem încă celebra împreună Euharistia, dar există prietenia. Cred că
drumul înainte este acesta: prietenia, conlucrarea şi rugăciunea pentru
unitate. Ne-am binecuvântat unul pe altul; un frate îl binecuvântează pe
celălalt, un frate este Petru, altul Andrei, altul Marcu, Toma…
- Este unitatea creştină o
prioritate pentru Dvs.?
- Da, ecumenismul este o
prioritate pentru mine. Astăzi există un ecumenism al sângelui. În anumite ţări
creştinii sunt ucişi pentru că poartă o cruce sau au o Biblie, iar înainte să
îi ucidă nu îi întreabă dacă sunt anglicani, luterani, catolici sau ortodocşi.
Sângele lor este amestecat. Pentru cei care ucid noi suntem creştini. Suntem
uniţi în sânge, chiar dacă nu am reuşit încă să facem paşii necesari spre
unitatea dintre noi, şi poate că timpul nu a venit încă. Unitatea este un dar
pe care trebuie să îl cerem. Am cunoscut un preot paroh în Hamburg care se
ocupa de cauza de beatificare a unui preot catolic ucis de nazişti pentru că
preda copiilor catehismul. După el, în lista indivizilor condamnaţi era un
pastor luteran ucis din acelaşi motiv. Sângele lor era amestecat. Preotul paroh
mi-a spus că trebuie să meargă la Episcop şi să îi spună: “Voi continua cu
această cauză, dar cu ambele cauze, nu doar cu cea a preotului catolic”. Acesta
este ecumenismul sângelui. El există încă şi astăzi: trebuie doar să citeşti
ziarele. Cei care ucid creştini nu îţi cer cartea de identitate ca să vadă în
ce Biserică ai fost botezat. Trebuie să ţinem cont de aceste lucruri.
- În exortaţia apostolică aţi
făcut apel la opţiuni pastorale prudente şi curajoase privitoare la Sacramente.
La ce v-aţi referit?
- Când vorbesc despre prudenţă,
nu mă gândesc în termenii unei atitudini care paralizează, ci ca virtute a
liderului. Prudenţa este o virtute de conducere. La fel şi curajul. Guvernarea
trebuie făcută cu curaj şi cu prudenţă. Am vorbit despre Botez şi despre
Împărtăşanie ca hrană spirituală ce ne ajută să mergem înainte; trebuie să fie
considerate ca remedii, nu ca premii. Unii s-au gândit imediat la Sacramentele
pentru divorţaţii recăsătoriţi, dar eu nu m-am referit la vreun un caz anume;
pur şi simplu am dorit să indic un principiu. Trebuie să încercăm să facilităm
credinţa oamenilor şi nu să o controlăm. Anul trecut în Argentina am condamnat atitudinea
unor preoţi care nu botezau copiii mamelor necăsătorite. Este o mentalitate
bolnavă.
- Dar despre divorţaţii
recăsătoriţi?
- Excluderea de la Împărtăşanie a
persoanelor divorţate ce au încheiat o a doua căsătorie nu este o sancţiune.
Este important să nu uităm aceasta. Dar nu am vorbit despre acestea în
exortaţie.
- Cu ce teme se va confrunta
următorul Sinod al Episcopilor?
- Sinodalitatea Bisericii este
importantă: despre căsătorie ca întreg vom discuta la întâlnirile
Consistoriului din luna februarie. Temele vor fi de asemenea abordate la
Sinodul extraordinar din octombrie 2014, şi din nou la Sinodul ordinar din
2015. Multe elemente vor fi examinate mai în detaliu şi clarificate în timpul
acestor sesiuni.
- Cum decurge munca celor opt
“consilieri” pentru reforma Curiei?
- Este multă muncă de făcut. Cei
care au dorit să facă propuneri sau să trimită idei au făcut-o. Cardinalul
Bertello a strâns punctele de vedere ale tuturor dicasterelor Vaticanului. Am
primit sugestii de la Episcopi din toată lumea. La ultima întâlnire, cei opt
Cardinali mi-au spus că a venit timpul pentru propuneri concrete şi că la
următoarea întâlnire, din februarie, îmi vor prezenta sugestiile lor. Sunt
mereu prezent la întâlniri, excepţie miercurea dimineaţa când am audienţa
generală. Dar nu vorbesc, doar ascult, şi aceasta mă ajută. Acum câteva luni,
un Cardinal în vârstă mi-a spus: “Ai început deja reforma Curiei cu Liturghiile
zilnice din Casa Sfânta Marta”. Aceasta m-a făcut să mă gândesc: reforma începe
mereu cu iniţiative spirituale şi pastorale, înainte de schimbările
structurale.
- Care este relaţia corectă
dintre Biserică şi politică?
- Relaţia trebuie să fie paralelă
şi convergentă în acelaşi timp. Paralelă deoarece fiecare dintre noi îşi are
propriul drum şi sarcinile sale diferite. Convergentă doar pentru a-i ajuta pe
ceilalţi. Când relaţiile prima dată converg, fără oameni sau fără a-i lua pe
oameni în calcul, atunci se formează legătura cu puterea politică, ducând la
putrezirea Bisericii: afaceri, compromisuri… Relaţia trebuie să meargă într-un
stil paralel, fiecare cu propriile metode, sarcini şi vocaţie, convergând doar
pentru binele comun. Politica este nobilă. Este una dintre cele mai înalte
forme de caritate, după cum obişnuia să spună Papa Paul al VI-lea. Noi o
murdărim când o amestecăm cu afacerile. Relaţia dintre Biserică şi puterea
politică poate să fie de asemenea coruptă dacă binele comun nu este singurul
punct de convergenţă.
- Pot să vă întreb dacă
Biserica va avea în viitor femei Cardinali?
- Nu ştiu de unde a apărut ideea
aceasta. Femeile în Biserică trebuie să fie preţuite, nu “clericalizate”. Cine
se gândeşte la femei ca la Cardinali suferă puţin de clericalism.
- Cum merge operaţiunea de
curăţenie la Institutul pentru Operele Religioase (IOR)?
- Comisiile de referinţă
înregistrează progrese. Moneyval ne-a dat un raport pozitiv şi suntem pe calea
cea bună. Cât priveşte viitorul IOR, vom mai vedea. “Banca centrală” a
Vaticanului trebuie să fie APSA (Administraţia pentru Patrimoniul Sfântului
Scaun). IOR a fost înfiinţat pentru a ajuta operele religioase, misiunile şi
Bisericile sărace. Apoi a devenit ce este acum.
- V-aţi imaginat acum un an că
veţi celebra Crăciunul 2013 în San Pietro?
- Categoric nu.
- V-aţi aşteptat să fiţi ales?
- Nu, nu m-am aşteptat. Nu mi-am
pierdut niciodată pacea pe măsură ce creştea numărul de voturi. Am rămas calm.
Iar acea pace este încă aici, cu mine, şi o consider un dar de la Domnul. Când
scrutinul final s-a terminat, am fost dus în centrul Capelei Sixtine şi
întrebat dacă accept. Am spus că accept şi că mi-am ales numele de Francisc.
Doar atunci m-am îndepărtat. Am mers în camera alăturată să mă schimb. Apoi,
chiar înainte să îmi fac apariţia publică, am îngenuncheat pentru câteva minute
în Capela Paulină alături de Cardinalii Vallini şi Hummes. (Papa Francisc, „Nu vă temeţi niciodată de tandreţe” intervul luat Andrea Tornielli; sursa: http://vaticaninsider.lastampa.it/en/the-vatican/detail/articolo/30620/, 15 decembrie 2013; trad. Radu şi Oana Capan; sursa: http://lumea.catholica.ro/2013/12/papa-francisc-nu-va-temeti-niciodata-de-tandrete/).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu