sâmbătă, 25 octombrie 2014

† Duminica a 30-a de peste an (A): Iubirea este măsura credinţei (omilie)





Isus vorbește cu un învățător al Legii

Evanghelia – Matei 22,34-40: În acel timp, fariseii, auzind că Isus a închis gura saduceilor, s-au adunat laolaltă. Unul dintre ei, învăţător al Legii, voind să-l pună la încercare, l-a întrebat pe Isus: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă în Lege?” El i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci este cuprinsă întreaga Scriptură: toată Legea şi Profeţii”.



Omilie


Un cărturar întreabă care este cea mai mare poruncă (la singular), iar Isus răspunde enumerând două. Iubirea faţă de Dumnezeu este cea mai mare şi prima: primatul lui Dumnezeu este afirmat fără ezitare. Iubirea faţă de om este a doua. Spunând însă că „a doua este asemenea celei dintâi”, Isus afirmă că între cele două porunci este o legătură foarte strânsă. Desigur este diferită măsura: iubirea faţă de Dumnezeu este „din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul”. Iubirea faţă de om este „ca pe tine însuţi”. Totalitatea aparţine numai Domnului: el singur trebuie adorat. Dar apartenenţa la Domnul nu poate fi fără iubirea faţă de om. Şi de fapt Isus spune: „De aceste două porunci depinde toată Legea şi Profeţii”. Nu este vorba de două porunci paralele, apropiate. Şi nici nu ajunge să spunem că a doua se fundamentează pe prima. Mult mai mult: a doua o concretizează pe prima. Primatul lui Dumnezeu se concretizează şi devine vizibil în recunoaşterea primatului omului.



Observând comportamentul creştin, nu este greu să-ţi dai seama de două accentuări fundamentale, care par uneori să se indepărteze una de alta: cea care accentuează primatul lui Dumnezeu (astfel rugăciunea, raportul cu Domnul, convertirea interioară personală) şi cea care, în numele lui Dumnezeu, atrage atenţia asupra omului (astfel dreptatea, lupta pentru o lume mai dreaptă, luarea de poziţie în faţa structurilor nedrepte). S-ar spune mai religioasă prima şi mai politică a doua. Dar o astfel de gândire este superficială şi repezită. Dar nu vrem să intrăm în această problemă. Este suficient să scoatem în lumină două riscuri posibile, unul câte unul. Isus a spus să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine, iar evanghelia angajează cu siguranţă pentru eliberarea omului. Dar este adevărat că în lupta pentru om poate să se ascundă o uitare a primatului lui Dumnezeu, care în schimb trebuie să fie afirmat cu toată claritatea. Omul este făcut pentru Dumnezeu, iată ceea ce nu trebuie uitat niciodată, nici chiar acolo unde sărăcia şi nedreptatea sunt mari.



Şi iată atunci cealaltă poziţie: a pleca de la Dumnezeu şi a vorbi totdeauna despre Dumnezeu. De acord. Dar despre care Dumnezeu? Şi aici este posibil echivocul. Desigur Dumnezeu trebuie pus totdeauna pe primul loc, dar trebuie să fie vorba despre un Dumnezeu care proclamă că sâmbăta este pentru om şi nu omul pentru sâmbătă. Dumnezeu este pentru om. Noutatea creştină stă în a menţine unite cele două afirmaţii.




(pr. Bruno Maggioni [23.10.2005]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa:

vineri, 24 octombrie 2014

Viața (de Costache Ioanid)



Câtă vreme nu s-a-nchis Cartea Mântuirii,
cât Isus mai poartă-n răni sângele Iubirii,
cât mai poate pâlpiii jarul sub cenușă,
stai și-ascultă. Domnul tău bate-acum la ușa.

Dacă azi e-n preajma ta, e că vrea să-ți spună
gândul cel mai însemnat, vestea cea mai bună.
Nu-l lăsa să plece trist. Poate niciodată
mâna lui la ușa ta n-are să mai bată....

Zi de-april. Un aspru vânt leagănă smochinii.
Sus pe deal, cu chip ciudat, supt de priveghere,
iată-l țintuit pe lemn, Omul de durere,
Om deprins cu suferinți.... Vai, întoarce-ți fața!
Nu-l privi, că te-nfiori! I se stinge viața.
Numai sânge. Numai răni. Ce păcate grele
L-au adus între tâlhari? Ce blestem să spele?
Împrejur cei înțelepți îl lovesc cu gluma:
– S-a-ncrezut în Dumnezeu... să coboare-acuma!
Unul din tâlhari, rânjind, s-a-ntors să-i spue:
– Dacă ești Mesia tu, smulge-ne din cue!
Celălalt se-ncruntă trist: Nu te prinde teama?
Pentru câte-am făptuit drept e să dăm seama.
Dar acesta, fără vina, toate le îndură.
Și-ntorcând câtre Isus ochii lui de zgură:
– Doamne, când vei fi-împărat, să-ți aduci aminte.
De-oi fi tărână în grădini, de-oi fi colb fierbinte,
să mă chemi să-ți văd ți eu zilele senine....
Și-a răspuns Isus: – Vei fi.... azi... în Rai cu mine!

Numai tu, sărman tâlhar, vezi lumina sfântă?
Tu, opaitul cel stins, trestia cea frânta?
Cum? N-o văd cei pricepuți? Doctorii? Soborul?
Preoți, nu vedeți în el Răscumpărătorul?

Cinste jertfei lui Isus! El s-a dat ca plată!
Prin credința-n el, acum, Viața-i câștigată!
Mii de îngeri spre Isus își apleacă zborul:
„Aleluia! A învins Mielul, Salvatorul!”

Frații mei, să sune-n larg bolta cea albastră
de cântari și chiot plin! Viața e a noastră!
Lutul când se-ntoarce-n lut ca să-și ducă somnul,
noi suntem întâmpinați de Isus, de Domnul
și de îngeri sclipitori, soli ai dimineții,
ce ne duc în Paradis, și cetatea Vieții!

Astazi dar, prieten drag, cât mai este milă,
cât iertarea nu și-a-nchis cea din urmă filă,
căt al neamurilor timp încă nu se curmă,
cât Isus mai poartă-n răni stropii cei din urmă,
nu-l lăsa să plece trist!

Poate niciodată
mâna lui la ușa ta n-are să mai bată.....

Iată azi el și-a întors câtre tine fața!
Omule, fii înțelept!
Azi primește Viața!



Costache Ioanid

joi, 23 octombrie 2014

Botezul lui Nicolae Steinhardt




10-15 martie 1960


Lecţiile de catechizare merg foarte repede; părintele Mina e îngăduitor şi nepretenţios, şi e drept că şi eu mă dovedesc a cunoaşt destul de multe. Cei trei preoţi se sfătuiesc între ei, apoi vin să mă întreb ce vreau să fiu, catolic sau ortodox? Le răspund fără şovăială că ortodox. Foarte bine. Mă va boteza călugărul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez şi ca un omagiu pentru credinţa lor şi ca o dovadă că înţelegem cu toţii a da viaţă ecumenismului într-o vreme în care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi rosti crezul în faţa preoţilor catolici. Toţi trei îmi cer să mă consider botezat în numele ecumenicităţii şi să făgăduiesc a lupta – dacă-mi va fi dat să ies din închisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce făgăduiesc din toată inima.


Nu se poate şti cînd vom fi scoşi din celula 18 (e de tranzit) şi răspîndiţi pe unde s-o nimeri. Este aşadar bine să nu mai amînăm. Botezul va avea loc la cincisprezece ale lunii. Nu vor fi trecut prin urmare nici zece zile între sosirea mea în celulă şi efectuarea botezului. N.N.P. a avut dreptate.

[…]



miercuri, 22 octombrie 2014

Sfântul Ioan Paul al II-lea, papă



Sfântul Ioan Paul al II-lea este prâznuit de Biserica Catolică în fiecare an pe 22 octombrie.


Născut Karol Jozef Wojtyla la 18 mai 1920, sfântul a fost papa al Bisericii Catolice și episcop al Romei începand cu 16 octombrie 1978 și până pe 2 aprilie 2005, când Dumnezeu îl cheamă la el.


Sfântul Ioan Paul al II-lea a fost primul papa de altă origine decât cea italiana de la papa Adrian al VI-lea, din anul 1522. Pontificatul său de 26 de ani este considerat al treilea ca lungime in întreaga istorie a Bisericii Catolice, în urma Sfântului Petru (aproximativ 34-37 de ani) și Pius al IX-lea (31 de ani).


La data de 13 mai 1981, pe când era pe cale să salute toți credincioșii adunați în Piața Sfântului Petru, Ioan Paul al II-lea a fost victima unui atentat. Mehmet Ali Agca l-a împușcat pe papa cu un pistol din apropiere. Glontul aproape l-a costat viata pe papa, care avea sa spuna despre atentat “o mâna a tras cu glontul în timp ce alta i-a modificat traiectoria”. Astfel, papa se referea la faptul că Fecioara Maria l-a protejat datorită faptului că acesta o venera pe Sfânta Nascatoare în mod deosebit. În timpul vizitei sale din anul 1983 Papa îl iartâ pe agresorul său de fapta comisă. Anul urmator, înainte de vizita sa din Venezuela, poliția a descoperit și a stopat un complot de asasinare a papei, care fusese pus la cale de o grupare extremistă. Același lucru s-a petrecut și pe 6 ianuarie 1995. Din fericire, deznodamantul a fost același.


În primele luni ale anului 2005 starea de sănătate a papei s-a înrăutățit iar acesta a fost internat în spitalul Gemelli din Roma din cauza unor dificultăți respiratorii. Deși în luna martie papei i s-a realizat o trahectomie, în seara de 31 martie spre 1 aprilie acesta a suferit o septicemie din cauza unei infecții a căilor urinare. Moare pe 2 aprilie 2005, iar cardinalul Joseph Ratzinger (Benedict al XVI-lea) a fost declarat ca succesor al său.




(Sursă: http://calendarulcatolic.ro/author/calendarcatolic/).



marți, 21 octombrie 2014

Gândul zilei [suferința]


„Durerea este pâinea pe care Dumnezeu
o împarte cu omul.
Este imaginea temporală a binelui divin
la care suntem chemaţi”
(G. BERNANOS, Le crépuscule des vieux, 19).