sâmbătă, 21 ianuarie 2017

† Duminica a 3-a de peste an (A): Lumină pentru țara umbrei [22.01.2017]



Evanghelia Matei 4,12-23: În acel timp, auzind că Ioan a fost dat să fie închis, Isus a plecat în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască la Cafarnaum, care este pe malul mării, în ţinuturile lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profetul Isaia, care zice: „Pământ al lui Zabulon şi pământ al lui Neftali, pe drumul spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor! Poporul care stătea în întuneric a văzut o lumină mare, iar celor care stăteau în regiunea şi în umbra morţii le-a răsărit o lumină”. De atunci a început Isus să predice şi să spună: „Convertiţi-vă: s-a apropiat împărăţia cerurilor!” Umblând de-a lungul Mării Galileii, a văzut doi fraţi: pe Simon, cel numit Petru, şi pe Andrei, fratele lui, aruncând plasa în mare, căci erau pescari, şi le-a spus: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!” Iar ei, părăsind îndată năvoadele, l-au urmat. Plecând de acolo, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, în barcă, împreună cu Zebedeu, tatăl lor, reparându-şi năvoadele, şi i-a chemat. Iar ei, părăsind îndată barca şi pe tatăl lor, l-au urmat. El străbătea toată Galileea, învăţând în sinagogile lor, predicând evanghelia împărăţiei şi vindecând orice boală şi orice suferinţă în popor.


Omilie


Textele biblice din această duminică ne spun despre o lume greu de înțeles care are o reputație rea. Este cazul teritoriilor lui Zebulon şi Neftali din nordul Galileea: un loc de trecere apropiat de regiunile păgâne. Se spune „Galileea neamurilor” deoarece este influenţată şi este molipsită de lumea păgână. Dar profetul reacționează. El anunţă că aceste teritorii vor beneficia și ele de mântuirea pe care Domnul o pregăteşte. „Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare, peste cei care locuiau în ţinutul umbrei morţii a strălucit o lumină”.

Așadar în acest loc acoperit de ruşine, Isus a început prima sa evanghelizare. Totul începe departe de Ierusalim, în inima acestei lumi amestecate, o lume păgână, unde nu înceta să se înfrunte și să se divizeze. Însuşi Isus se duce la Nazaret, un oraş despre care se întreabă ce poate ieși bun din el. Ioan Botezătorul l-a indicat ca Mielul lui Dumnezeu, care „a trecut peste” păcatul lumii (părintele Simon Faivre). Prioritatea sa merge spre cei care sunt cei mai îndepărtați de Dumnezeu, spre acele pământuri blestemate, spre acele teren de păcat şi de întuneric. Isus vine să locuiască în Cafarnaum; acest oraş evocă și astăzi cea mai întunecoasă dezordine.

Din partea lui Isus este o provocare lansată păcatului şi Satanei. Şi este în acelaşi timp un act de credinţă nemaipomenită în om. S-ar putea spune că în punctul unde erau aceștea, nu puteau conta pe ei. Însă se întâmplă exact contrariul: chiar și alegerea primilor colaboratorii, ai primilor responsabili, printre locuitorii acestei regiune. Adresându-se lui Petru şi Andrei, el le-a zis: „Vino după mine, vă voi face pescari de oameni”. Nu-i numește campioni ai Bibliei sau ai liturgiei dar oamenii de rând, simpli pescari.

Să tragem consecinţe pentru credinţa noastră. Primul lucru este că noi toţi sunt chemați de Domnul aşa cum suntem. Dumnezeu nu cheamă pe cei mai capabili dar îi face capabili. Avem marturii de persoane condamnate şi chiar de terorişti care s-au convertit la Isus Cristos şi care depun mărturie atâta timp cât pot pentru această întâlnire cu el. Întreagă Evanghelie arată că el a venit „să caute şi să salveze ceea ce era pierdut”. Acesta s-a întâmplat cu Saul persecutorul şi multe altele.

Vestea cea bună a Evangheliei este pentru toţi. Nici o ființă, nici o situaţie nu va scăpa de iubirea lui Dumnezeu și de apropierea sa. Este pentru noi o chemare la a schimba privirea noastră asupra persoanelor şi a lumii. Prea adesea avem o privire neîncrezătoare sau dezamăgite. Dacă vrem să fim discipoli şi misionari, trebuie să ne întoarcem spre Cristos şi să ne lăsăm conduși de el. El ne va învăţa să primim pe fiecare aşa cum este, să ne încredem în el şi să dăm fiecăruia toate şansele sale. Suntem chemaţi la fi „iubirea lui Cristos”.

Când papa Francisc invită Biserica pentru a merge la „periferie”, nu face decât să actualizeze ceea ce a făcut Isus. A-l însoți înseamnă să mergi cu el la întâlnirea cu întreaga omenire, să fii aproape de fiecare și mai ales de cei care locuiesc la limită. Tentaţia este mare să spui: „La ce bun? Asta nu-i ajută la nimic”. Să nu uităm că misiunea nu este în primul rând afacerea noastră, ci este a Domnului. El este acela care trimite Duhul său sfânt. El acționează în inimile celor care îi pune la drum. Fără el, nimic nu este posibil. Isus din Galileea este totdeauna acolo, în viaţă activă în centrul Bisericii sale. El este Lumina strălucitoare asupra tuturor națiunilor. Întotdeauna putem conta pe el. Nimic nu poate să ne despartă de iubirea sa.

Urmându-l pe Isus care nu este înconjurat de ziduri ca într-un sistem religios unde se spune că întotdeauna am făcut același lucruri. Atunci când el ne cheamă, trebuie să ştim că el ne va conduce pe căi care nu au fost prevăzute. Apropiindu-ne de el vom învăţa să îi vedem pe alţii ca fraţii. Acesta este apelul pe care apostol Paul l-a lansat cu ocazia săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Adresându-se comunității din Corint, el aminteşte-le că întrecerile misionare sunt lipsite de interes: un singur Domn este cel care trimite pe Apolo, pe Paul şi pe Petru. Diviziuni între creştini rămâne întotdeauna un martor împotrivă.

În această duminică, auzim chemarea lui Cristos. El continuă să mântuiască pe cei care se duc spre ruină. El ne trimite la cei care nu se mai întorc în bisericile noastre, la cei care nu fac parte din familiile noastre spirituale, la cei care, aparent, trăiesc în întuneric. Privirea sa este plină de milostivire și se întinde până la Galileea neamurilor şi a pescarilor de pe lac. El contează pe noi pentru a avea aceeaşi privire ca a lui asupra lumii de astăzi. Calitatea privirii noastră reflectă pe cea a credinţei noastre. Nu avem să ne îndoim de atașamentul lui Isus către fiecare fiinţă umană. Cu el vom deveni pescari de oameni.

Adunându-ne în bisericile noastre în această duminică, mergem la izvorul Iubirii care este în Dumnezeu. Ne hrănim din Cuvântul său şi din Euharistie. Îi cerem să ne dea tărie şi curaj pentru misiunea pe care el ne-o încredinţează: „Tu care ești Lumina lumii, tu care ești iubirea, pune Duhul tău de iubire în întuneric nostru!”

(pr. Jean Compazieu [2017]; tradus din limba franceză de pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/6628-homelie-du-3eme-dimanche-du-temps-ordinaire-22-janvier/).

vineri, 20 ianuarie 2017

Greșeli și speranțe...



„Recunoașterea unei greșeli a unui om
este încoronarea unei speranțe a lui Dumnezeu!”
(Charles Peguy [1873-1914]).

(sursă:
https://it.zenit.org).

joi, 19 ianuarie 2017

miercuri, 18 ianuarie 2017

marți, 17 ianuarie 2017

Tentația neîntreruptă a minciunii și foamea de adevăr [2005]


(Dialog teologic VIII/15 [2005])

Toţi oamenii caută să afle adevărul. Însă, în spaţiul public, adevărul a ajuns o noţiune relativă şi poate fi interpretat după bunul plac al fiecăruia, fie spre avantajul unora, fie spre dezavantajul altora. Într-o lume în care, printre altele, se doreşte o etică fără adevăr, o metafizică fără fundamente, un creştinism fără Cristos, o sinceritate fără adevăr, o sfinţenie fără Dumnezeu, o politică fără principii, oamenii caută totuşi adevărul. Deşi mulţi oameni rătăcesc în nisipurile mişcătoare ale scepticismului mulţumindu-se cu adevăruri parţiale şi provizorii, sunt şi dintre aceia care, în dorinţa lor de a aprofunda în mod adecvat şi autentic adevărul, ajută societatea să fie deschisă pentru filozofie şi filozofare şi susţin Biserica în misiunea ei de a fi în serviciul adevărului. Revenirea la recta ratio, la raţionalitatea normală, dialogală, deschisă spre ceilalţi şi spre Altul este posibilă şi acest lucru au încercat să-l evidenţieze şi participanţii la Congresul Internaţional „Adevăr şi moralitate în spaţiul public”.


TENTAŢIA NEÎNTRERUPTĂ A MINCIUNII

ŞI FOAMEA OMULUI DE ADEVĂR

pr. drd. Isidor CHINEZ [2005]

  1. „La început a fost…” adevărul

„Să nu minţi!” Acest absolut moral al legii naturale este exprimat în legea divină pozitivă prin „să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”. Este, de fapt, porunca a opta din Decalog care, în formularea ei negativă, pune în evidenţă datoria omului (aici este inclus şi creştinul), de a fi în adevăr totdeauna, de a căuta adevărul, de a realiza raporturi autentice şi coerente cu Dumnezeu, cu semenul şi cu sine însuşi, căci atitudinea sa morală ori este totdeauna orientată spre bine, spre binele întreg, spre imparţialitatea absolută a unui raport de stabilit cu realitatea în termeni de adevăr, ori nu este deloc. Orice valoare morală îşi are fundamentul în adevăr, întrucât binele nu există decât ca manifestare şi splendoare a adevărului. În afara adevărului, omul rămâne în întuneric, trădat în una din exigenţele sale fundamentale, şi sfârşeşte prin a căuta eroarea şi minciuna, preferând răul. De aceea, problema adevărului şi a minciunii a fost considerată de mare importanţă în viaţa omului din toate timpurile. „În mintea noastră – scria Cicero – există o dorinţă intensă insaţiabilă după adevăr”[1]. Seneca o spune foarte clar: „Tot ce amăgeşte nu are temeinicie. Minciuna-i transparentă: dacă vei privi cu atenţie, vei vedea bine prin ea”[2]. Iar sfântul Augustin constata: „Quid fortius desiderat anima quam veritatem?”[3]

Omul tinde cu toate forţele sale spre adevărul, pe care nu poate să-l ignore, acesta fiind căutat şi posedat de intelect pentru hrana sa vitală: de aici foamea lui de continuă după adevăr. O dată atins, recunoscut, adevărul nu îl lasă indiferent – adică liber de a adera sau nu – dar îl provoacă să ia o atitudine, exercitând în acelaşi timp o forţă de atracţie. Omul se măsoară cu adevărul şi cu el este măsurat. De la adevăr primeşte sens şi valoare toată fiinţa şi existenţa. Adevărul plăsmuieşte viaţa: o fundamentează, o dirijează, o finalizează. Adevărul este binele-valoare constitutiv şi decisiv al fiinţei umane. Fiinţă pentru adevăr şi în adevăr: acesta este omul. Recunoaşterea adevărului şi a fidelităţii faţă de adevăr formează într-însul o unitate, care nu poate fi ruptă din punct de vedere etic, dacă omul vrea să fie ceea ce este. Atunci când omul cunoaşte adevărul dar nu rămâne fidel în viaţă acestui adevăr, el trăieşte în minciună. Aceasta intervine tocmai în unitatea dintre adevăr şi urmarea lui fidelă, sfărâmând-o. Astfel minciuna este negare a adevărului cunoscut – o negare nu numai la nivelul intelectului dar al întregii existenţe – este infidelitate, trădare şi nerecunoaştere a sa. 

  1. Prima tentaţie a minciunii: negarea adevărului ontologic

Constituit în adevăr, chiar de la începutul existenţei sale, omul este tentat de minciună şi acceptă tentaţia negării adevărului său ontologic, a adevărului său originar şi fundamental, care determină fiinţa sa întrucât există. Ceea ce există se manifestă şi este perceptibil. În existenţa sa, omul îşi manifestă fiinţa, este manifestare a esenţei sale.

Fidel adevărului în „cuvântul conform adevărului” omul şi-l spune mai întâi lui însuşi şi după aceea şi altora. Mai întâi lui însuşi, pentru că prima relaţie, relaţia interioară, este cu sine însuşi. De aceea, prima minciună este simularea adevărului sie însuşi, după un proces de „acomodare” a adevărului mai mult sau mai puţin reflex. Astfel orice minciună este totdeauna o autoînşelare, care creează o ruptură în sine însuşi. Omul nu mai este conform adevărului, dar este alienat de imaginea care tinde să o acrediteze despre sine şi despre realitate, trădând adevărul fiinţei sale.

Acest adevăr al fiinţei nu este unul fragmentar, expus unor determinări mutabile, ci este în raport cu o gândire care l-a conceput şi a cărei idee o reflectă, în modul în care orice lucru reflectă ideea originară a creatorului său, proiectul autorului. În ultimă instanţă această gândire este Dumnezeu, gândirea subsistentă şi „adevărul perfect”, fundamentul şi izvorul oricărui adevăr particular, pe care îl revelează orice adevăr. Astfel, fiinţa umană este in se adevărată întrucât în esenţa sa intimă coincide cu ideea pe care Dumnezeu o are despre ea[4].


luni, 16 ianuarie 2017

Problema lui Cain...

Cain ucigând-l pe Abel -
de Gaetano Gandolfi (1734-1802).


Abel era păstor la oi iar Cain lucrător al pământului. După câtva timp, Cain a adus Domnului jertfă din roadele pământului. Abel a oferit și el din întâii născuți ai turmei sale și din grăsimea lor. Domnul a privit către Abel și jertfa lui, dar la Cain și la jertfa lui n-a privit. Cain s-a mâniat foarte tare și fața i s-a posomorât. Domnul i-a spus lui Cain: «De ce te-ai mâniat și ai fața posomorâtă? Dacă faci binele, nu-i așa că poți ține fruntea sus? Dar dacă nu faci binele, păcatul stă cuibărit la ușă. El caută să te domine, dar tu trebuie să-l stăpânești». Cain a vorbit cu Abel, fratele său. Când erau pe câmp, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, și l-a ucis”. (Gen 4, 2-8).

Problema lui Cain este ne acceptarea modului în care Dumnezeu îl iubeşte şi ca urmare a modului în care Dumnezeu îl iubește pe Abel. Nu este Abel problema reală a lui Cain, problema adevărată este el și raportul său cu Dumnezeu și modul său de înțelegere, percepere, acceptare a iubirii lui Dumnezeu pentru el. Acest lucru este exact ceea ce îi spune Dumnezeu. Dumnezeu intervine atunci pentru a-l ajuta pe Cain să înțeleagă că problema sa nu este Abel, dar că este înăuntru lui Cain și în faptul că trebuie să se împace Cain cu propria lor realitate, cu modul în care Dumnezeu îl iubeşte şi apoi să fie mulţumit de iubirea pe care o are Dumnezeu pentru el. Iată că Dumnezeu intervine precizând adevărata problemă:

Domnul i-a zis pe Cain: «Unde este Abel, fratele tău?» Iar el a răspuns: «Nu știu. Oare sunt eu păzitorul fratelui meu?» Domnul i-a spus: «Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ! Acum deci fii blestemat pe pământul care și-a deschis gura ca să bea sângele fratelui tău din mâna ta. Când vei lucra pământul nu-ți va mai da rodul său; rătăcitor și fugar vei fi pe pământ»”. (Gen 4,9-12).

Această frază a lui Dumnezeu în ebraică este foarte complexă și este greu de înţeles, dar sensul fundamental este aceasta: dacă tu reacționezi bine la ceea ce te face să te mânii, atunci privește îndată la harul dăruit și nu vei avea nevoie să fii trist și abătut, dacă în schimb reacționezi rău, atunci privește că problema este între tine și păcat, care este gata să te atace pândind la uşa ta. Dar tu trebuie să fii mai puternic decât el.

(trad. pr. Isidor Chinez; sursă:http://vangelodelgiorno.blogspot.ro).

duminică, 15 ianuarie 2017

Dintre sute de catarge de Mihail Eminescu




Mihai Eminescu
(15 ianuarie 1850 Botoșani - 15 iunie 1889 București).

Dintre sute de catarge
Care lasă malurile,
Câte oare le vor sparge
Vânturile, valurile ?

Dintre păsări călătoare
Ce străbat pământurile,
Câte-o să le-nece oare
Valurile, vânturile ?

De-i goni fie norocul,
Fie idealurile,
Tu urmeaza in tot locul
Vânturile, valurile.

Neînteles ramane gândul
Ce-ti strabate cânturile,
Zboara vecinic, îngânându-l,
Valurile, vânturile.


Cântă Florin Bogardo
(16.08.1940 București - 15.08.2009 București).

Omilie - II TPA [A]: „Iată Mielul lui Dumnezeu” [15 ianuarie 2017]


Ioan Botezătorul indică pe Mesia: „Iată Mielul lui Dumnezeu”
[anul A]



pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS], ora 8:00 (15 ianuarie 2017)


Lecturi: Isaia 49,3.5-6; 1Corinteni 1,1-3; Evanghelia Ioan 1,29-34.

Întrăm astăzi în timpul de peste an. În liturgie, noul Ioan Botezătorul indică pe acela care este contemplat duminică de duminică, pe „Mielul lui Dumnezeu”, pe Isus Cristos, care a fost trimis ca lumină pentru popoare.

În prima lectură din cartea profetul Isaia (Is 49,3.5-6), este descrisă figura „Slujitorului Domnului” [‘ebed ’Adonaj], a cărui identitate nu este descoperită. „Tu eşti slujitorul meu, Israel; în tine mă voi glorifica!” Este chemat de Domnul. Reprezintă micul rest din Israel. Acest slujitor va fi lumină pentru popoare, purtând mântuirea până la extrem. Suntem în fața unei afirmații paradoxale: Dumnezeu își manifestă gloria ascunsă într-un „slujitor”, a cărei operă, după toate aparențele este un faliment și comportă multe suferințe (cf. Is 49,4; 50,6). Dumnezeu l-a ales pe Israel nu pentru puterea sa, nici pentru meritele sale, dar din iubire gratuită.  „Slujitorul Domnului” a fost plăsmuit din „sânul matern” (v. 5) și i-a fost încredințată o misiune universală care cuprinde toate popoarele, întreaga omenire. O astfel de misiune comportă oboseală, suferință, moarte. Dar Domnul nu a abandonat poporul său, ci tocmai în momentul suferinței – în timp ce succesul era promis – dar cu totul diferit și pentru un alt timp (cf. Is 52,13-15). Toți – chiar cei mai umili şi cei mai dispreţuiți dintre toți oameni – sunt conduși să descoperi că ei sunt de mare preț în ochii lui Dumnezeu. Este un mesaj de speranţă pentru toţi prizonierii şi exclușii din ziua de azi.

Discipolii lui Isus au interpretat această profeție a Slujitorului Domnului: Isus Cristos. El contează pe noi: să-i fim purtătorii speranţei luminii în întreaga lume.

Este mesajul de speranţă pe care îl găsim în scrisoarea sfântului Paul către Corintieni (1Cor 1,1-3). Oferă un răspuns și o îndrumare pastorală Bisericii lui Dumnezeu din Corint. În salutul inițial, formulat în greacă („har”) și în ebraică („pace” – shalom), autorul se prezintă ca apostol al lui Isus Cristos: „Eu, Paul, chemat să fie apostol al lui Cristos Isus […] către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint”. Se adresează noilor convertiţi. Printre ei se găsesc oameni simpli, de rând, pe care lumea îi dispreţuiește, dar sunt conduși să descopere că Cristos a venit pentru toţi. Prezintă comunitatea din Corint ca „sfântă”, consacrată la slujire, unindu-i pe credincioși cu persoana lui Isus Cristos, care i-a chemat la sfințenie, inclusiv pe cei care au căzut foarte mult. Noi toți avem o chemare asemănătoare; prin har și pace suntem lumină pentru fraţii noștrii şi martori ai mântuirii lui Cristos. Toți au un loc de preţ în ochii lui Dumnezeu.

Evanghelia (In 1,29-34) din această duminică ne arată pe Isus venind către Ioan Botezătorul care îl descrie ca „pe mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”

Mielul este imaginea unei ascultări şi a unei iubiri care merg până la cruce. Mielul este imaginea Slujitorului lui Dumnezeu despre care vorbește profetul Isaia (Is 53,7), care ia asupra sa – ridicând – păcatul poporului. Verbul pe care îl foloseşte evanghelistul Ioan înseamnă: „a purta”, „a lua pe spatele său” şi, totodată, „a şterge”, „a distruge”. Cristos ia asupra sa toate păcatele lumii ca să ne elibereze.

Ce este păcatul lumii? Războiul? Drogurile? Comerțul cu arme? Corupția? Terorismul? Toate aceste păcate izvorăsc din refuzul de a fi fii și frații așa cum ne-a gândit Dumnezeu. Păcatul lumii – sunt toate gândurile, toate faptele, toate neglijențele, de la cele mai ucigătoare până la cele mai puțin dăunătoare – care refuză să fie fii ai lui Dumnezeu și continuă să producă grave consecințe. Este păcatul care neliniștește inima omului de la origini, de când Adam și Eva au folosit darul libertății pentru a spune „nu” Creatorului, până a venit Isus pentru a-l ridica.

De fiecare dată când celebrăm Euharistia, noi îl rugăm pe Domnul folosind cuvintele lui Ioan Botezătorul: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” Atunci când preotul vă arată pâinea euharistică, hostia consacrată, foloseşte aceleaşi cuvinte pentru a-l prezenta pe Domnul: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ridică păcatul lumii!”

Celebrând Euharistia în această duminică ne este dat Mielul care ridică păcatul lumii. Ceea ce ne-a spus Cuvântul lui Dumnezeu, se realizează în Euharistie pentru noi. Suntem invitaţi să privim cu credinţă la Mielul lui Dumnezeu. Să fixăm privirea de credinţă asupra lui. La terminare, când preotul spune: „Liturghia s-a sfârşit. Mergeţi în pace!”, va pleca fiecare la casa sa, la munca sa. Dar dacă l-aţi privit cu credinţă pe acest Miel al lui Dumnezeu prezent în Euharistie, veţi deveni lumină a lui Cristos, veţi fi cu adevărat lumină a lumii şi sare a pământului.

 [bibliografia (anul A): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014].