sâmbătă, 23 mai 2015

† Coborârea Sfântului Duh [Rusaliile] (B): Duhul sfânt, însoțitor inseparabil (omilie)

Coborârea Sfântului Duh (1618-1620) -
de Anthony van Dyck

Evanghelia Ioan 15,26-27; 16,12-15: În acel timp, Isus le-a zis discipolilor săi: „Când va veni Mângâietorul pe care eu vi-l voi trimite de la Tatăl, Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, el va da mărturie despre mine. Şi voi veţi da mărturie, pentru că de la început sunteţi cu mine. Mai am multe să vă spun, dar acum nu le puteţi purta. Însă, când va veni el, Duhul adevărului vă va călăuzi în tot adevărul, căci nu va vorbi de la sine, ci va spune ceea ce va auzi şi vă va vesti lucrurile care vor veni. El mă va glorifica pe mine pentru că dintr-al meu va lua şi vă va vesti vouă. Toate câte le are Tatăl sunt ale mele; de aceea v-am spus că ia dintr-al meu şi vă va vesti”.


Omilie

 
Lecţionarul bisericii universale prevede pentru solemnitatea Rusaliilor Evanghelia după Ioan care relatează apariția lui Isus cel înviat discipolilor în seara primei zile a săptămânii, atunci când el le-a suflat asupra lor şi le-a a zis: „Primiți pe Duhul Sfânt” (cf. In 20,19-23). Lecţionarul bisericii italiene prevede în schimb, la al doilea an ciclul trienal, alte două fragmente extrase din evanghelia a patra, care sunt construite puțin cam artificiale, deoarece sunt constituite de versete aparţinând diverselor contexte. În acest an – B – textul este compus din două versete în care Isus le promite discipolilor pe Duhul sfânt (cf. In 15,26-27) și de alte patru versete în care specifică acțiunea aceluiași Duh în zilele bisericii (cf. In 16,12-15). Chiar dacă nu este o temă ușoară comentarea versetelor, vom încerca de a o face cu spiritul ascultării.  
 
Isus este încă la masă cu ucenicii după spălarea picioarelor (cf. In 13,1-20) şi pronunţă cuvinte de „adio”, pentru că „venind ceasul să treacă din această lume la Tatăl” (In 13,1). Sunt cuvintele pe care biserica lui Ioan le-a păzit, le-a meditat, le-a interpretat  și în cele din urmă le-a înscris, cu o limbă şi un stil diferit de cel al cuvintelor ieșite din gura lui Isus. Am putea spune că discipolul iubit şi biserica sa „învie” cuvintele lui Isus şi că în evanghelie pot fi găsite în adevăratul lor sens, dar pronunțate de Înviatul glorios, Kýrios.
 
Ştim din evanghelie sinoptice că Isus a vorbit despre Duhul sfânt coborât asupra lui la botez (cf. Mc 1,10 şi par.), şi el a promis ca un dar pentru discipolii, în special pentru momentul de persecuţie (cf. Mc 13,11 şi par.), atunci când Duhul va fi apărarea lor reală, „vorbind în ei” şi „învăţându-i ceea ce este nevoie să spună”. Şi, iată, aceeași promisiunea după evanghelia lui Ioan (cf. In 14,26-27): atunci când va veni Parákletos – cel chemat ca apărător, ajutorul și mângâietorul, Duhul sfinţitor pe care Isus, înălțat la Tatăl, îl va trimite – atunci Duhul va da mărturie despre Isus, așa cum va face discipolii însăși, care au fost cu el chiar de la începutul misiunii sale.
 
Suflarea lui Dumnezeu – pe care Isus o va sufla asupra ucenicii după învierea sa – însăşi viaţa lui Dumnezeu care este viaţa lui Isus, va fi și viața discipolilor și le va permite să fie martorii săi. Va fi o sinergie între mărturia Duhului şi cea a ucenicul cu privire la Cristos: chiar şi atunci când oamenii se simt străin pe creștini, chiar şi atunci când în persecuţii şi în ostilităţile suferite din partea lumii, în puterea Duhului sfânt creştinii vor continua să dea mărturie lui Isus. Aceasta este o caracteristică decisivă a Duhului sfânt care, aşa cum a fost „însoțitor inseparabil pentru Isus” (Vasile din Cezareea), după ce Isus l-a trimis din gloria sa, de la Tatăl, Duhul este însoțitorul inseparabil pentru fiecare creştin.
 
Privind această suflare divină, Isus încă mai spune câteva cuvinte (cf. In 16,12-15). El este conştient de faptul că a povestit, a explicat (exeghésato: In 1,18) despre Dumnezeu discipolilor săi cu comportamentul său şi cu cuvintele sale, în special, iubindu-i până la sfârșit (cf. In 13,1), dar știe că ar fi putut spune mai multe lucruri. Isus ştie că există o inițiere progresivă în cunoaşterea lui Dumnezeu, o sporire din aceeași cunoaștere, care nu poate fi dată pentru totdeauna. Discipolul învaţă să cunoască pe Domnul în fiecare zi din viaţa sa, „din început în început, prin început care nu au niciodată sfârșit” (Grigorie de Nissa). Viața discipolului trebuie trăită printr-o înțelegere tot mai mare și tot ceea ce o persoană trăiește (întâlniri, realitate, etc.), prin energia Duhului sfânt se deschide o cale, se aprofundează cunoașterea, se dezvăluie sensul. Fiecare dintre noi face experienţa sa: cu cât înaintăm în viața personală și în răspunsul la chemarea Domnului în istorie, cu atât cunoaștem mai bine! Evanghelia este întotdeauna aceeaşi, „Isus Cristos este același ieri și astăzi și totdeauna” (Evr 13,8), nu se schimba, dar noi cunoaștem mai bine doar trăind istoria noastră şi istoria lumii.
 
De aceea Isus mărturiseşte că nu au spus toate: esenţial a spus cu privire la Dumnezeu, ceea ce este suficient pentru mântuirea, dar cunoașterea este infinită. Acum Isus este în Împărăția cu Tatăl, dar Duhul sfânt pe care îl va trimite el asupra discipolilor el reamintește cuvintele sale (cf. In 14,26), le aprofundează, face uşor de înţeles ceea ce ei nu au înţeles despre el în timpul vieții sale (cf. In 2,22; 12,16). Noile evenimente şi realitatea sunt luminate şi înțelese tocmai pentru prezența Duhului sfânt.
Dar fii atent:
lui Cristos nu este înlocuitor Duhul Sfânt,
vârstei Fiului nu-i succede aceea a Duhului,
pentru că Duhul purcede din Tatăl este și din Duhul Fiului (aceasta înseamnă afirmația: „Toate câte le are Tatăl sunt ale mele” [In 16,15]) trimis de el și însoțitorul său inseparabil. Acolo unde este Cristos este Duhul sfânt şi unde este Duhul sfânt este Cristos!  Şi cuvântul lui Dumnezeu este întotdeauna acelaşi: Moise, profeţi şi psalmi (cf. Lc 24,44) este acelaşi cuvânt al lui Dumnezeu, ieșit din gura sa împreună cu suflarea sa.
 
Citind la Rusalii în această lumină aceste cuvinte ale lui Isus în evanghelia a patra, astăzi ne mărturisim că respiraţia, suflare de viaţă a lui Dumnezeu este suflarea lui Cristos, este suflarea Duhul sfânt şi este suflarea noastră a creştinilor: un suflu ce coboară peste noi şi în noi, în mod constant şi mai presus de toate, în Euharistie, reînnoindu-ne, dându-ne iertarea păcatelor.

(pr. Enzo Bianchi [24.05.2015]; trad. pr.Isidor Chinez; sursă:
http://www.monasterodibose.it/preghiera/vangelo/9196-lo-spirito-santo-compagno-inseparabile).

vineri, 22 mai 2015

Sfânta Rita din Cascia (1381-1447), văduvă, călugăriţă [22 mai]

Rita din Cascia (film: Rita de Cascia - 2004)

Oricine va fi părăsit case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau soţie, sau copii, sau ogoare pentru numele meu, va primi însutit şi va moşteni viaţa veşnică (Mt 19,29).

Tradiţia ne povesteşte că, înclinată spre viaţa de mănăstire, a fost logodită cu un om brutal şi violent, care, convertit de ea, a ajuns apoi să fie ucis dintr-o răzbunare. Cei doi fii au jurat să-l răzbune şi Rita, nereuşind să-i liniştească, l-a rugat pe Dumnezeu să-i facă mai degrabă să moară. Când dorinţa ei s-a împlinit, Rita s-a retras în Mănăstirea augustinienelor “Sfânta Maria Magdalena”. Aici a trăit o viaţă sfântă, cu o spiritualitate aparte, în care era privilegiată pătimirea Domnului nostru Isus Cristos. Într-un extaz, ea a primit un stigmat aparte, pe frunte, care i-a rămas până la moarte. Viaţa ei de soţie şi mamă creştină, semnată de durerea şi de necazurile umane, este şi astăzi un exemplu.

Între multele lucruri neclare ce însoţesc viaţa sfinţilor, cel mai mare după moarte este unul care o priveşte pe sfânta Rita din Cascia, una dintre sfintele cele mai venerate în Italia şi în lumea catolică. Ea a fost beatificată abia după 180 de ani de la moartea sa şi proclamată sfântă abia după 453 de ani de la moarte.

Aşadar, este o sfântă care a avut o cale oficială pentru canonizare foarte lentă – să ne gândim numai că sfântul Anton de Padova a fost proclamat sfânt la mai puţin de un an de la moartea sa –, dar, cu toate acestea, sfânta Rita a fost şi este una dintre cele mai invocate figuri ale sfinţeniei.
Rita are titlul “sfânta cazurilor imposibile”, adică a cazurilor clinice sau de viaţă în care nu mai există speranţă şi, prin mijlocirea ei, sunt rezolvate în mod miraculos.

Soţie şi mamă încercată

S-a născut în jurul anului 1381, la Roccaporena, un sat de munte la 710 m altitudine, în comuna Cascia, provincia de Perugia. Părinţii săi, Antonio Lottius şi Amata Ferri, erau deja maturi când s-au căsătorit, şi numai după doisprezece ani s-a născut Rita, ca un dar al Providenţei.

Viaţa Ritei a fost o întreţesătură de fapte minunate, pe care tradiţia, din care avem puţine informaţii, ni le-a transmis; dar, ca în toate legendele, există, fără îndoială, un fond de adevăr.

Se povesteşte aşadar că mama, foarte pioasă, a avut viziunea unui înger ce îi vestea graviditatea târzie, că vor avea o fiică şi că o vor numi Rita. Sub acest aspect, este o asemănare cu Ioan Botezătorul, care şi el s-a născut din părinţi bătrâni şi numele i-a fost sugerat într-o viziune.
Întrucât la Roccaporena nu exista o biserică cu baptisteriu, micuţa Rita a fost botezată în biserica “Santa Maria della Plebe”, din Cascia. De copilăria ei se leagă o minune. După câteva luni de la naştere, părinţii au început să ia fetiţa cu ei la lucrările de pe câmp, punând-o într-un coş de papură, destul de aproape.
Într-o zi, când micuţa se odihnea la umbra unui copac, în timp ce părinţii erau mai departe, un roi de albine i-au înconjurat capul fără să o înţepe, ba chiar unele dintre ele au intrat în leagăn, lăsând acolo miere. Între timp, un ţăran, ce se rănise la mână cu o secere, a lăsat munca pentru a alerga la Cascia ca să fie îngrijit; trecând prin faţa leagănului şi văzând scena, a încercat să alunge albinele şi a venit astfel a doua fază a minunii; în timp ce încerca să îndepărteze albinele, rana i s-a vindecat complet. A strigat că este minune şi, împreună cu el, toţi locuitorii din Roccaporena au recunoscut faptul acesta ca fiind miraculos.
Rita a crescut în ascultare faţă de părinţi, care, la rândul lor, i-au transmis fiicei, atât de mult aşteptată, cele mai vii sentimente religioase. Şi-a trăit copilăria şi adolescenţa în liniştitul oraş Roccaporena, unde familia sa avea o poziţie bună şi un anumit prestigiu, întrucât se pare că membrii familiei Lottius erau incluşi printre “pacieri” (pacificatori) între controversele civile şi penale ale oraşului.
Deja din primii ani ai adolescenţei, Rita şi-a manifestat deschis vocaţia pentru o viaţă călugărească. Ori de câte ori era posibil, se retrăgea în micul oratoriu construit cu consimţământul părinţilor, sau alerga la Mănăstirea “Sfânta Maria Magdalena”, aproape de Cascia, unde probabil avea o soră sau o rudă.
Frecventa şi biserica “Sfântul Augustin”, alegându-i ca protectori pe sfinţii care erau veneraţi acolo, în afară de sfântul Augustin, Ioan Botezătorul şi Nicolae de Tolentino, canonizat apoi în anul 1446. Avea 13 ani când părinţii, obligaţi să o facă, au logodit-o cu Fernando Mancini, un tânăr din oraş, cunoscut pentru caracterul său puternic, impetuos, după unii studioşi, brutal şi violent.
Rita nu a fost entuziasmată, întrucât altele erau aspiraţiile ei, dar în epoca aceea, căsătoria nu era stabilită de logodnici, ci de interesele familiilor. Ea a trebuit să cedeze insistenţelor părinţilor şi să se ofere ca mireasă tânărului ofiţer care comanda garnizoana din Colegiacone, căruia i-a fost “victimă şi soţie”.
A suferit din partea lui tot felul de maltratări, fără a se plânge, cerând cu umilinţă până şi permisiunea de a merge la biserică. O dată cu naşterea celor doi gemeni şi cu perseverenţa de a răspunde cu blândeţe la violenţă, a reuşit, cu timpul, să transforme caracterul soţului, să-l facă mai blând; a fost o schimbare ce a făcut să se bucure toată Roccaporena, care, timp de ani de zile, trebuise să suporte numai discordii.

Fiii, Giangiacomo Antonio şi Paolo Maria, au crescut educaţi de Rita Lottius, conform principiilor ce i-au fost transmise de părinţii ei, dar, din nefericire, şi-au însuşit idealuri şi reguli din comunitatea de la Cascia, care, printre altele, reţineau ca legitimă răzbunarea. După câţiva ani, într-o perioadă neprecizată, cei doi bătrâni părinţi ai Ritei şi apoi soţul au fost ucişi într-o ambuscadă, într-o seară, când se întorceau la casa din Cascia. Fără îndoială, a fost acţiunea unuia care nu-i iertase violenţele de mai înainte.
Fiilor, de acum de 15 ani, a încercat să le ascundă moartea violentă a tatălui, dar, din acea zi dramatică, a trăit cu frica pierderii şi a fiilor, întrucât au aflat despre cei care l-au ucis pe soţ. Erau hotărâţi să-i elimine pe toţi cei care aparţineau familiei Mancini; în acelaşi timp, cumnaţii ei erau hotărâţi să se răzbune pe Fernando Mancini şi fiii ei trebuiau, în felul acesta, să fie implicaţi în lupta de răzbunare.
O legendă povesteşte că Rita, pentru a-i sustrage de la această soartă, l-a rugat pe Cristos să nu permită ca sufletele celor doi fii ai săi să se piardă, ci, mai degrabă, să-i ia din această lume. “Eu ţi-i dau. Fă cu ei ce vrei”. După un an, cei doi fraţi s-au îmbolnăvit şi au murit, spre durerea mamei lor.
Îmi permit acum să introduc o reflecţie personală; sunt din Italia de Sud şi în unele regiuni există corupţie organizată şi, în unele sate, chiar răzbunări familiale, ca în timpul sfintei Rita, şi periodic lasă morţi în teritoriul natal. Numai că astăzi avem tot mai des femei de viaţă uşoară, care se substituie oamenilor ucişi, încarceraţi sau fugari; sau pentru a-i instiga pe ceilalţi membri ai familiei sau componenţi ai bandelor, pentru a se răzbuna, avem femei introduse în Mafia, în Camora etc.
Sfânta Rita, cu riscul de a-şi diviza proprietatea creată, i-a cerut lui Dumnezeu să-i ia fiii, aşa încât să nu se amestece, la rândul lor, în răzbunările urmate de omucidere.
Sfânta Rita este un model de femeie adaptat pentru timpurile grele. Zilele sale au fost acelea ale unei perioade tragice, din cauza luptelor fratricide, a ciumelor, a foametei, a armatelor care veneau să invadeze încontinuu Italia şi care semănau pretutindeni foamete.
Violenţa acţiunilor locale a distrus existenţa familiei Rita Lottius. Dar ea nu s-a dat bătută, nu şi-a petrecut restul zilelor plângând, ci a avut curajul să lupte pentru a opri răzbunarea şi a alege pacea. Îndată a fost înconjurată de un nume bun, întrucât lumea din Roccaporena o căuta ca pe un judecător de pace în acel cuib de vipere ce se afla în primăriile medievale. Un exemplu strălucitor al rolului determinant şi activ al unei femei în câmp social, de pace şi de dreptate.
Sfânta Rita din Cascia (1381-1447),
văduvă, călugăriţă

Văduvă şi călugăriţă

Liberă de legăturile familiale, s-a adresat surorilor augustiniene din Mănăstirea “Sfânta Maria Magdalena”, din Cascia, pentru a fi primită de ele; a fost respinsă de trei ori, în ciuda cererilor ei înfocate. Motivele nu sunt clare, dar se pare că surorile s-au temut să nu fie implicate în cearta dintre familiile locului, şi numai după o împăcare, realizată în mod public, între fraţii soţului şi cei care l-au ucis, ea ar fi putut să intre în mănăstire.
După cum spune tradiţia, intrarea ei în mănăstire a fost un fapt miraculos. Se povesteşte că, într-o noapte, Rita, ca de obicei, a mers să se roage pe un “Scoglio” (înălţime pe munte ce se ridică cu 100 m deasupra localităţii Roccaporena), şi aici a avut loc viziunea celor trei sfinţi protectori ai ei, care au dus-o la Cascia, introducând-o în mănăstire. Era probabil anul 1407; când surorile au văzut-o în rugăciune, în corul lor, deşi toate porţile erau închise, convinse de minune şi de surâsul ei, au primit-o între ele.

În timpul acela, Rita avea cam 30 de ani şi, deşi nu primise nici o educaţie literară, a fost admisă printre călugăriţele din cor, adică acele surori care, ştiind să citească, puteau să recite “Oficiul divin”, dar în mod evident, pentru Rita s-a făcut o excepţie, substituindu-se “Oficiul divin” cu alte rugăciuni.
Noua soră a intrat imediat în comunitate, ducând o viaţă de sfinţenie exemplară, practicând caritatea, pietatea şi pocăinţe deosebite, încât, în scurt timp, a trezit admiraţia surorilor. Având o devoţiune aparte faţă de pătimirea lui Cristos, a dorit să fie făcută părtaşă la suferinţele Domnului, astfel că durerile lui au devenit tema principală a meditaţiilor şi rugăciunilor sale.
Isus a ascultat-o şi, într-o zi, în anul 1432, în timp ce era în contemplaţie înaintea crucifixului, a simţit un spin din coroana lui Cristos că s-a înfipt în fruntea ei, producându-i o rană profundă ce a devenit apoi purulentă şi putridă, obligând-o la o separare continuă. Rana a dispărut numai cu ocazia unui pelerinaj la Roma, care a avut loc la canonizarea sfântului Nicolae de Tolentino, suspendată din secolul precedent; lucrul acesta i-a permis să treacă printre oameni.
Era atât de identificată cu crucea, încât a trăit în suferinţă ultimii cincisprezece ani, mângâiată de trudele, de suferinţele, dar şi de posturile şi flagelările care erau atâtea şi atât de diferite; în ultimii patru ani, se hrănea atât de puţin, încât poate Împărtăşania euharistică era singura ei hrană, şi a fost constrânsă să rămână întinsă pe patul de suferinţă.
În această fază finală a vieţii ei, s-a întâmplat o altă minune; fiind nemişcată în pat, a primit vizita unei rude care, atunci când şi-a luat rămas-bun, a întrebat-o dacă doreşte ceva din casa ei de la Roccaporena şi Rita i-a răspuns că i-ar fi plăcut să aibă un trandafir din grădină, însă ruda a obiectat că suntem în plină iarnă şi că acest lucrul este imposibil. Dar Rita a insistat. Întorcându-se la Roccaporena, ruda a mers în grădiniţa casei şi a găsit acolo un trandafir îmbobocit. Plină de uimire, l-a luat şi i l-a dus Ritei, la Cascia, care i-a mulţumit şi l-a oferit surorilor uimite.
În felul acesta, sfânta văduvă, mamă, soră, a devenit sfânta “spinilor” şi sfânta “trandafirului”; în ziua sărbătorii ei, aceste flori sunt binecuvântate şi împărţite credincioşilor. La 22 mai 1447, Rita a trecut din această viaţă, în timp ce clopotele sunau a sărbătoare vestind “naşterea ei pentru cer”. Se povesteşte că, în ziua înmormântării, când de acum se răspândise vestea minunilor din jurul trupului ei, au apărut albine negre care şi-au făcut cuib în pereţii conventului, şi încă şi astăzi sunt acolo albine care nu au stup, nu fac miere şi de cinci secole se înmulţesc între acele ziduri.
Printr-un privilegiu special, trupul ei nu a fost niciodată înmormântat, tratat într-un mod specific tehnicilor din vremea aceea, a fost aşezat într-un sicriu de chiparos, s-a pierdut apoi într-un incendiu, apoi a fost regăsit într-un artistic sarcofag de lemn, lucrarea lui Cesco Barbari, un lemnar din Cascia, un om credincios, vindecat prin mijlocirea sfintei.
Pe sarcofag sunt numeroase reprezentări ale lui Antonio de Norcia (1457), pe capac este reprezentată sfânta în haină augustiniană, întinsă în somnul morţii pe o draperie înstelată; sarcofagul este astăzi păstrat într-o bazilică nouă, construită între anii 1937-1947, iar trupul neputrezit se află într-o urnă transparentă, expus spre venerarea nenumăraţilor credincioşi în bazilica sanctuar “Sfânta Rita de Cascia”.

Alături de pernuţă se află o inscripţie lungă ce face apel la viaţa “perlei din Umbria”, la iubirea ei pentru cruce şi la viaţa ei de călugăriţă sfântă; epitaful este în antica limbă a Umbriei şi este de mare interes pentru a cunoaşte profilul spiritual al sfintei Rita.
Trebuie să spunem că trupul, rămas în mod miraculos necorupt, spre deosebire de acela al altor sfinţi, apare ca o persoană moartă de curând şi nu prezintă pe frunte faimoasa plagă a spinilor, care a dispărut în mod miraculos după moarte.
Totul este documentat pe relatările medicale efectuate în timpul procesului de beatificare ce au avut loc în anul 1627, pe timpul papei Urban al VIII-lea; cultul a continuat fără încetare pentru sfânta numită “trandafirul de la Roccaporena”; pe 24 mai 1900, papa Leon al XIII-lea a canonizat-o în mod solemn. Cu numele ei au fost intitulate mai multe iniţiative de asistenţă, mănăstiri, biserici etc. A apărut şi o uniune, numită “Opera Sfintei Rita”, care are ca scop cultul sfintei, cunoaşterea ei, pelerinaje continue şi, printre nenumăratele realizări, se numără capela din casa ei, capela “Sacro Scoglio”, unde se ruga, sanctuarul de la Roccaporena, un orfelinat şi o casă a pelerinului.
Inima cultului, însă, rămâne sanctuarul şi mănăstirea din Cascia, care, împreună cu Assisi, Norcia, Cortona, constituie leagănul marii sfinţenii a Umbriei. 

(sursă:

joi, 21 mai 2015

Sfânta Elena, mama împăratului Constantin

Sfânta Elena, mama împăratului Constantin (sec. al IV-lea)

În duminica Rusaliilor din anul 337, sub acoperişul palatului său de la marginea Nicomediei (astăzi, Izmit – Turcia, pe malul Mării Marmara), închidea ochii pentru totdeauna unul dintre marii împăraţi ai Imperiului Roman şi primul împărat creştin, Constantin cel Mare. Cu câteva zile înainte, ceruse şi primise botezul din mâinile episcopului Eusebiu al Nicomediei, după ce, timp de 24 de ani, deşi nebotezat, a dat libertate Bisericii creştine – până atunci singura netolerată în Imperiul Roman – şi a sprijinit-o material şi moral. Amânarea botezului până în pragul morţii, păstrarea calităţii de pontifex maximus – şeful cultului păgân – şi o viaţă personală discutabilă au făcut ca, în unele părţi ale Bisericii, să nu i se acorde titlul de „sfânt”. Biserica din Răsărit, ţinând seamă de marile servicii aduse credinţei creştine, îl cinsteşte ca sfânt, împreună cu mama lui, sfânta Elena. Martirologiul Roman o aminteşte pe sfânta Elena la 18 august şi, cu acest prilej, menţionează că este mama lui Constantin cel Mare, „Împăratul prea pios, care cel dintâi a dat celorlalţi principi un exemplu strălucit de apărător şi susţinător al Bisericii”. Având în vedere că taina botezului dăruieşte sufletului harul sfinţilor, nu este greşit a-l numi sfânt şi pe Constantin cel Mare, decedat la puţine zile după botez, şi a-l aşeza alături de mama sa, sfânta Elena.

Elena era de loc din Bitinia (ţinut azi aparţinând Turciei şi aflat pe ţărmul Mării Negre şi al Mării Marmara), dintr-o familie de jos, dar, pentru calităţile ei, a fost luată în căsătorie de către tribunul Constanţiu Clorus; din căsătoria lor s-a născut, în 285, Constantin. Când Constanţiu Clorus ajunge Augustus împreună cu Galerius, este silit să o repudieze pe Elena, deoarece legea romană nu permitea căsătoria între un patrician şi o femeie din poporul de jos. Elena se retrage mâhnită. Probabil în această perioadă cunoaşte şi îndrăgeşte credinţa creştină. Constantin conduce armatele romane în Britania şi, când tatăl său moare, în 306, legiunile britanice îl aclamă pe tânărul comandant Augustus. Îndată o cheamă lângă el pe mama sa, Elena, căreia îi dă titlul de Nobilissima Femina – „Doamnă Preanobilă”. După ce va deveni totius orbis imperator – „împărat al întregului pământ” –, Elena va primi cea mai înaltă onoare la care putea aspira o femeie, titlul de Augusta. Constantin i-a istorisit sub jurământ episcopului Eusebiu al Nicomediei că, în preajma bătăliei decisive, care avea să-l ridice pe culmea puterii, a văzut pe cer, ziua în amiaza mare, o cruce strălucitoare având deasupra inscripţia in hoc signo vinces, „în acest semn vei învinge”. Noaptea, în vis, i s-a părut că-l vede pe Cristos purtând în mână o cruce, şi care i-a spus să imprime acest semn pe steagurile sale. El se trezeşte, împlineşte porunca şi porneşte la luptă. Cu toate că nu avea decât 20.000 de ostaşi, împotriva celor 150.000 ai adversarului, victoria este de partea lui. Din acest moment, Constantin hotărăşte o schimbare fundamentală în viaţa politică şi socială. Prin Decretul de la Milano, în 313, dă libertate deplină Bisericii creştine, interzice serbările şi ceremoniile cu manifestări imorale sau sângeroase, generalizează ţinerea zilei de repaus duminica, oferă edificiile imperiale din Roma pentru locuinţa Capului Bisericii, Papa, şi pentru transformarea lor în lăcaşuri de închinăciune, contribuie la construirea de biserici; construieşte pe malul Bosforului un oraş nou, unde bisericile şi monumentele creştine să fie locurile cele mai însemnate, spre deosebire de Roma, unde la tot pasul apăreau mărturiile păgânismului; dă legi care apărau demnitatea şi trăinicia căsătoriei etc., etc. Tot Constantin intervine şi îi ajută pe episcopi să se adune în primul Sinod Ecumenic, la Niceea, în 325. Între timp, mama sa, Elena, se ocupă de organizarea operelor de binefacere şi de împodobirea lăcaşurilor sfinte. Îndeosebi, merge în Palestina, unde iniţiază săpături pentru descoperirea lemnului sfintei Cruci şi a mormântului Domnului; încurajată de buna reuşită, continuă această căutare şi la Bethleem, unde identifică locul naşterii lui Isus, iar pe Muntele Măslinilor, locul unde s-a înălţat la cer. Peste tot sunt îndepărtate construcţiile păgâne, ridicate în cinstea idolilor, şi înălţate bazilici rămase celebre. După trei secole de suferinţe şi sacrificii, lumea creştină trăieşte o primăvară a vieţii spirituale şi materiale, pentru care aduce mulţumire lui Dumnezeu şi laudă sfintei Elena Augusta şi fiului ei, Constantin, pe care îl numeşte „cel întocmai ca Apostolii”. Pe arcul de triumf ridicat din ordinul lui Constantin pentru a imortaliza biruinţa de la Pons Milvius („Podul Vulturilor”, peste Tibru), împăratul afirmă că a câştigat victoria Instinctu divinitatis – „din imboldul divinităţii”; fără îndoială, el a împlinit o misiune divină în folosul Bisericii lui Cristos şi, pentru aceasta, dincolo de greşelile personale, i se cuvine recunoştinţă şi cinstire.

Elena
este un nume foarte vechi şi răspândit, mai ales, în lumea greacă; se pare că a fost numele unei divinităţi a luminii şi se aseamănă cu cuvintele greceşti helàne = făclie, torţă, şi hèle = strălucirea soarelui (a se compara cu helioterapia = tratament cu raze solare); poate avea şi formele: Ileana, Leana, Lina, Alen, Alina, Lenuş, Ela, Lili, Elen, Nelly, Ilona şi altele asemănătoare.

Istoria sfintei Elena şi a fiului ei, Constantin, ne arată că izvorul luminii sufleteşti este Crucea sfântă a Mântuitorului şi ne îndeamnă să imprimăm pe steagul vieţii noastre acest semn dumnezeiesc.
 
Scara sfântă
Împărăteasa Elena a adus la Roma treptele pretoriumului din Ierusalim, pe care le-a urcat Isus când a fost adus în faţa lui Pontiu Pilat. Sunt urcate în genunchi în semn de penitenţă de către credincioşii creştini.

 
La Roma, în Piaţa San Giovanni în Lateran, sfântul părinte Sixt al V-lea a instalat, la intrarea în capela papală, Scara sfântă, pe care tradiţia o respectă ca fiind scara pe care Mântuitorul a urcat la judecată în palatul lui Pilat din Pont. Ea este formată din 28 de trepte pe care sfânta Elena le-a adus piatră cu piatră din Ierusalim şi le-a reconstituit în Cetatea Eternă. De secole şi secole, pelerinii o urcă în genunchi, în semn de adâncă veneraţie.
 

miercuri, 20 mai 2015

Sfânta Lidia


Sfânta Lidia,
ucenica sfântului Paul
(secolul I)

Pe când sfântul apostol Paul, în timpul celei de a doua călătorii apostolice, se afla în localitatea Troas de pe ţărmul Asiei Mici, are o vedenie în care i se arată un bărbat macedonean şi-l roagă: „Treci în Macedonia şi vino în ajutorul nostru”. Era glasul lui Dumnezeu, care îl chema în Europa, căci până acum nu trecuse de hotarele Asiei Mici. Ascultător, Paul se urcă în corabie şi se îndreaptă spre Macedonia, împreună cu tinerii săi ucenici, Sila, Timotei şi Luca. Ajung în Portul Neapolis din Nordul Mării Egee şi de aici se duc în oraşul Filipi, aflat în provincia Tracia, ţinut ce astăzi aparţine Greciei. Misionarii lui Cristos, după ce au pus piciorul pe pământ european, au aşteptat ziua de sâmbătă pentru a se întâlni cu co-religionarii lor evrei; aceştia se întruneau într-un anumit loc pe malul râului, neavând, probabil, sinagogă, pentru a se ruga şi a citi câteva pagini din Sfânta Scriptură. „Sâmbăta” – istoriseşte Sfântul Luca în Faptele Apostolilor – „am ieşit dincolo de poarta oraşului şi ne-am îndreptat spre râu, unde presupuneam că se afla un loc de rugăciune. Ne-am aşezat şi noi şi le-am vorbit femeilor adunate acolo. Una dintre ele, numită Lidia, vânzătoare de purpură [1], de loc din Tiatira, femeie temătoare de Dumnezeu, stătea şi asculta cu atenţie. Dumnezeu i-a deschis inima, ca să înţeleagă ceea ce spunea Paul. După ce a primit botezul, ea şi familia ei, ne-a invitat, zicând: «Dacă socotiţi că sunt o credincioasă a Domnului, veniţi şi staţi în casa mea»” (Fap 16,11-15).

Putem considera că Lidia se bucura de o oarecare stimă, dat fiind preţul mare al materialului pe care îl comercializa, şi de multă autoritate în casa ei, căci a fost suficientă mărturia dată de ea, pentru ca toţi să ceară botezul şi să-i reţină pe misionari în casa lor, ca oaspeţi de onoare. Apostolii lui Cristos, mergând oarecum la voia întâmplării, au realizat prima lor recoltă pe pământ european: botezarea femeii „temătoare de Dumnezeu”, Lidia, prototip şi simbol al tuturor femeilor ce vor aduce şi vor întreţine între pereţii casei flacăra credinţei în Cristos. Bogata negustoreasă, urmând insuflarea harului, a pus interesele spirituale mai presus decât cele economice, întrerupând vânzarea în magazin, pentru a se întâlni cu alte femei în proseuca, locul de rugăciune de pe malul râului Gangos.

Lidia, recunoscătoare pentru bucuria ce i-au adus-o în suflet cuvintele Apostolului şi harul botezului, i-a rugat cu delicată insistenţă, ba chiar i-a şi „silit” pe misionari să accepte ospitalitatea ei. Casa Lidiei devine, în felul acesta, primul centru comunitar, prima ecclesia – „biserică” – din Europa. Pentru comunitatea creştină din Filipi, şi probabil îndeosebi pentru casa Lidiei, în Scrisoarea către Filipeni, sfântul Paul are cuvinte de o gingăşie mişcătoare, numindu-i pe aceştia fraţi în Cristos „mult-doriţi, bucuria şi coroana mea”.

Referitor la cultul sfintei Lidia lipseşte orice informaţie, până la introducerea ei în Martirologiul Roman de către învăţatul Baronius; dar sfinţenia Lidiei este dovedită în mod evident de răspunsul ei la chemarea harului dumnezeiesc.

După un obicei din vechime, când o persoană se mută într-o altă localitate, este strigată de către vecini cu numele localităţii de unde a venit. E probabil că numele de Lidia a fost atribuit iniţial persoanelor venite din provincia vest-asiatică Lydia, ocupată de perşi în anul 546 înainte de Cristos. Deoarece limba vorbită de locuitorii de atunci este foarte puţin cunoscută, nu se poate spune nimic despre înţelesul cuvântului ca atare. Femeilor creştine, acest nume le aminteşte exemplul luminos de credinţă şi bunătate al sfintei Lidia.

[1] Purpura era o substanţă colorantă de culoare roşie închisă, obţinută din sucul unor scoici; se folosea la vopsirea stofelor din care se confecţionau haine foarte scumpe, în general, purtate de împăraţi şi demnitari, şi alte obiecte de mare preţ.

 

luni, 18 mai 2015

A mai murit încă unul


 

A mai murit încă unul –
cu foamea pe faţă,
cu ochii de ceaţă,
cu mâini ca tutunul.

 
A mai murit încă unul
din nemernica gloată
care pe rând se gată
unul câte unul.

 
Trei, şase, opt, zece . . .
A mai murit un mişel.
Ce bine de el
că-i liber să plece !

 
Azi n-o să-l mai frigă
în vise de fiere
nici trup de muiere
şi nici mămăligă.

 
Ah, Domnul, prea-bunul,
îl mângâie foarte.
Tovarăşi de moarte,
poftim încă unul !

 
Lăsaţi-l să plece !
Nu spuneţi o vorbă !
Ne lasă o ciorbă
şi-o pâine rece.

 
de Radu Gyr, Lirica orală.            

 

duminică, 17 mai 2015

Muzică instrumentală - de Gheorghe Zamfir


 
 
 
[00:00] 1.El Condor Pasa
[
04:03] 2.Claire de Lune
[
08:02] 3.La Paloma
[
11:54] 4.On Wings Of Song
[
14:55] 5.Musettas Waltz
[
17:04] 6.Barcarolle from Tales of Hoffman
[
20:33] 7.Tis the Last Rose of Summer
[
24:40] 8.Fantaisie Impromptu
[
28:02] 9.Liebestraum
[
31:40] 10.Ladies Waltz
[
34:47] 11.Meditation of Thais
[
40:27] 12.Concerto D'Arajunez
[
43:58] 13.Varen
[
48:53] 14.Concerto pour Clarinette
[
53:16] 15.Jasus que ma joie demeure
........................................­..................................­................................
http://www.gheorghe-zamfir.com
http://gheorghezamfir.ro/
https://www.facebook.com/GheorgheZamf...