vineri, 9 octombrie 2015

† Duminica a 28-a de peste an (B): „Un moment crucial” (omilie)

Isus și tânărul bogat...

Evanghelia Marcu 10,17-30: În timp ce Isus pleca la drum, un om a venit în fugă şi, îngenunchind, l-a întrebat: „Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Isus i-a zis: „De ce-mi spui bun? Nimeni nu este bun, decât numai Dumnezeu. Cunoşti poruncile: «Să nu ucizi! Să nu comiţi adulter! Să nu furi! Să nu dai mărturie falsă! Să nu înşeli! Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta!»” Atunci el i-a zis: „Învăţătorule, toate acestea le-am păzit din tinereţea mea”. Isus, privindu-l fix, l-a îndrăgit şi i-a spus: „Un lucru îţi lipseşte: mergi, vinde ceea ce ai şi dă săracilor şi vei avea comoară în cer, apoi vino şi urmează-mă!” Întristat de acest cuvânt, el a plecat abătut, pentru că avea multe bogăţii. Atunci, privind în jur, Isus le-a spus discipolilor săi: „Cât de greu vor intra în împărăţia lui Dumnezeu cei care au bogăţii!” Discipolii se mirau de cuvintele lui. Dar Isus, luând din nou cuvântul, le-a zis: „Copii, cât de greu este să se intre în împărăţia lui Dumnezeu! Mai uşor este ca o cămilă să treacă prin urechea acului decât ca un bogat să intre în împărăţia lui Dumnezeu”. Iar ei erau peste măsură de uluiţi şi spuneau între ei: „Atunci, cine se poate mântui?” Privindu-i, Isus le-a spus: „Pentru oameni este imposibil, nu însă pentru Dumnezeu, căci pentru Dumnezeu toate sunt posibile”. Petru a început să-i spună: „Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat!” Isus i-a zis: „Adevăr vă spun că nu este nimeni care a lăsat casă sau fraţi sau surori, sau mamă sau tată sau copii, sau ogoare pentru mine şi pentru evanghelie şi să nu primească însutit acum, în timpul acesta, case, fraţi, surori, mame, copii şi ogoare, dar şi persecuţii, iar în veacul care va veni, viaţa veşnică”.


Omilie


Prima lectură ne vorbește despre o perla de mare premiu: înțelepciunea biblică. Este participarea la înțelepciunea lui Dumnezeu. Acesta constă în a-l primi pe Duhul Sfânt care vrea să locuiască în inima celui botezat. Îl putem dobândi dacă ne lăsăm impregnați de Evanghelie. Duhul Sfânt invită de a acționa din inimă. El ne ajută să discernem ce-i mai bun. Așteaptă un singurul lucru: să ne deschidem inima. Înțelepciunea aduce cu sine schimbarea privirii noastre despre Dumnezeu și despre lume. Averea din această lume nu are nici o valoare.
 
După această elogiere a înțelepciunii, avem cuvântul lui Dumnezeu. Avem un fragment din Scrisoarea către Evrei, la lectura a doua. Este un cuvânt care nu doar ne instruiește. Ne descoperă ceea ce vede că face Dumnezeu. Deosebește ceea ce este cel mai intim în inima fiecărui om. Ia în serios, pentru că vine de la Dumnezeu. Într-adevăr Dumnezeu ne vorbește și ne îmbucură în tot ceea ce trăim. Dacă vom rămâne la suprafață, dacă suntem prea aglomerați sau retras în noi înșine, nu vom putea auzi pe cel care va bate la ușa noastră. Dacă îl vom primi, el va ilumina viața noastră. Ne va da putere și curaj pentru a merge mai departe pe calea iubirii.

În Evanghelia descoperim pe Cristos care se prezintă ca înțelepciune și cuvânt a lui Dumnezeu. Ne arată un om care vine să vadă pe Isus. Ia pus o întrebarea la inima: „Bunule învățător, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?” Isus îi amintește poruncile, acea a iubirii lui Dumnezeu și acea a iubirii față de aproapele. Omul răspunde că a respectat toate acestea din tinerețe.

Evanghelia ne spune apoi că Isus privindu-l, l-a îndrăgit. Această atitudine a lui Isus, o găsim foarte des în Evanghelii. Amintiți-vă de chemarea lui Petru. Modul în care Isus l-a privit presupune un chemare. Când Isus chemă un ucenic, fixează privirea asupra lui. Radiază în el aceeași iubire a lui Dumnezeu. Acest fel de iubire iese din Inima lui Isus; privirea sa și iubirea sa sunt pentru noi un chemare.

Apelând la acest om care vine spre el, Isus pune degetul peste ceea ce este greșit în viața sa: având o viață corectă nu este suficient. Aceasta este diferența între o viață ireproșabilă și o viață plină de iubire. Isus ne invită să trecem de la o viață mărginită de porunci la o viață locuită de iubire. Această iubire nu poate fi satisfăcută strict de datorie. Merge mult mai departe. A iubi este a dărui totul, este a dărui acelui care vrea să fie singurul nostru păstor. Cu el nu-ți lipsește nimic. Tereza a spus-o: „Din moment ce am devenit liber faţă de bunuri omenești, sunt complet fericită”.

Dar omul despre care ne vorbește Evanghelie nu a făcut acest pas. El nu a voit să renunțe la bogățiile sale. A preferat să le țină pentru el decât să primească ceea ce Isus i-a oferit. Atașamentul său față de gunoaie l-a împiedicat să primească singur tezaur care i-ar putea umple inima. Această convertire n-a fost acceptat​ă, pe care alții au trăit-o. Ne gândim la sfântul Francisc de Assisi. El a dat hainele de lux. A plecat cu toată bucuria și total liber pentru a-l urma pe Cristos.

Ce ne-am propus, este a ne lăsa invadați de această privire și această iubire a lui Cristos. În ziua botezului nostru am fost cufundați în acest ocean de iubire care este în el. Dacă rămânem în comuniune cu el, vom înțelege că exigențele sale nu sunt o amenințare, ci o chemare de a trăi deplin.

Această Evanghelie este o chemare la a nu prinde strâns ca într-un clește bunurile noastre, ci a le pune în slujba răniților vieții. Acesta este prețul martorilor Evangheliei lui Cristos. La sfârșitul vieții noastre, vom fi judecați după iubire. Chiar dacă am face greșeli, noi nu trebuie să încetăm să iubim. Aceasta este singura modalitate de a moșteni viața veșnică.

Cuvântul tău, Doamne, ne frământă și ne trezește. El pune în lumină umbrele noastre. Te rugăm: deschide inimile și urechile noastre. Cuvântul tău să traseze în viața noastră o cale de lumină și de pace. Amin.
 
(pr. Jean Compazieu [2 octombrie 2015]; trad. pr. Isidor Chinez; sursă:
http://dimancheprochain.org/5474-homelie-du-28eme-dimanche-du-temps-ordinaire-4/).

Euharistia, Biserica și lumea dupa „Gaudium et spes” [conferință – 2000]

Cina cea de Taină.
 
Dacă vreți să știți mai multe dați clic:

 
Euharistia, Biserica și lumea după Gaudium et spes
 
pr. Isidor Chinez – conferință – Traian (NT) [5 aprilie 2000]
 
1. Fuga de lume. Sunt mai multe cauzele care au provocat această atitudine a Bisericii față de lume în antichitatea creștină.
 
Mai întâi, Biserica primară avea conștiința că este comunitate de mântuire: de aici acea atitudine de rupere de lume – lumea fiind simțită nu numai ca o realitate diferită, dar ca o amenințare dușmănoasă ce-și află expresia în persecuții.
 
Apoi este influenÛa curentelor de gândire platonice și neoplatonice, pentru care întâlnirea cu Dumnezeu și propria perfecțiune sunt obstaculate de contactul cu lumea sensibilă: unica atitudine posibilă fiind aceea de „a căuta să fugi de pe pământ acolo sus, atât cât este posibil” (Teeteto, 71,a).
 
În fața unei societăți cu moravuri decăzute, este tentantă această distanțare, care se amplificată pe plan etic și spiritual prin acea asceză de separare propusă mai ales din partea ambientului monastic, a eremiților care se retrăgeau din lume pentru a trăi „separați” viața lor în Cristos.

 
 [...]
 
 
Personalismul nu este doar o reacție la abstracțiile idealismului kanțian; el vrea să depășească pesimismul existențialist (sintetizat în renumita frază a lui J.P. Sartre „infernul sunt ceilalți”) și viziunea despre omul condamnat la faliment și la lipsa de semnificație. În același timp vrea să salveze valoarea individului împotriva tendințelor absurde și ipocrite de colectivizare care, absolutizând dimensiunea socială, tind să-l respingă pe omul luat în parte într-un anonimat în care se pierde valoarea absolută a existenței personale. În general personaliștii sunt gânditori credincioși (catolici cum sunt: Charles Renouvier [1815-1903], Emmanuel Mounier [1905-1950], Romano Guardini [1885-1968]; protestanÛi ca Paul Ricoeur [n. 1913]; evrei ca Martin Buber [1878-1950], Emmanuel Levinas [n. 1906]). Aceasta explică faptul că discursul lor personalistic se deschide în mod necesar dimensiunii religioase și lui Dumnezeu. 
 
[...]
 
„Odată – scrie Teihard de Chardin pentru a explica adevărata natură a ofertoriului – se purta în templul vostru primele roade și primii născuți ai turmelor. Ofranda pe care voi o așteptați acum, aceea de care aveți nevoie în mod misterios în fiecare zi pentru a astâmpăra foamea voastră, pentru a potoli setea voastră, este cu nimic mai puțin decât creșterea Lumii purtată de universul în devenire. Primește, Doamne, această hostie totală pe care Creația, transformată prin atracția ta, ți-o prezintă în zorile celei noi. Această pâine – efortul nostru –  nu este de la sine, eu o știu, decât o dezagregare imensă. Acest vin – durerea noastră – nu este nici el decât o băutură care se dizolvă. Dar în adâncul acestei mase informe, ai pus – eu sunt sigur de aceasta, pentru că o simt – o dorință irezistibilă și sfințitoare care ne face să strigăm, de la cel necredincios la cel credincios: «Doamne, fă-ne una!»” (Chardin, P. T. de, Hymne de l’Univers, Seuil, Paris 1961, 23).
 
[...] 

 
(Aflați mai multe... 
 

joi, 8 octombrie 2015

Gândul zilei

Jeanne d'Arc - by François Chifflart

„Ce să fac ca să mor?
Niciodată nu voi şti să mor!”
Aşa trebuie să fi gândit Ioana d'Arc
în dimineaţa de 30 mai 1429.
Ceea ce ne uimeşte sufletul
în acest cuvânt de copil,
este exact faptul că nu sfidează moartea,
dar dimpotrivă o primeşte cu amabilitate,
un fel de timiditate discretă
şi ca şi cum teama i-ar displace.
[...]
Ce contează că este un cuvânt de copil!
La astfel de cuvinte de copil se scoală oamenii noştri...

(G. Bernanos, Lettre aux Anglais, EEC II, 25).


miercuri, 7 octombrie 2015

Căsătoria, familia și Sfânta Scriptură

Ana cu Samuel la Templu
de Frank W. W. Topham – 19th century.
 
Dacă vreți să știți mai multe dați clic:
 
 
Dacă putem vorbi despre o reînnoire a vieţii conjugale şi familiale în timpurile noastre, atunci aceasta începe cu Conciliul Vatican al II-lea. De aceea, voi porni de la câteva sublinieri ale Conciliului pentru a ajunge în cele din urmă la a vedea importanţa Scripturii pentru familia creştină.
 
 
Soţii – colaboratori şi interpreţi ai iubirii lui Dumnezeu
 
[...]
 
De subliniat:
 
– trăirea autentică a iubirii conjugale îi dispune pe soţi să colaboreze cu iubirea Creatorului şi a Mântuitorului: deci soţii sunt implicaţi în opera creaţiei şi a răscumpărării;
 
– în procreaţie şi educaţie soţii au conştiinţa că sunt colaboratori ai iubirii lui Dumnezeu Creatorul şi, într-un fel, interpreţii acestei iubiri.
 
Ce trebuie să facă un interpret? Să-mi fie îngăduit să fac apel la un exemplu. O interpretare perfectă a unei Mazzurca de Chopen presupune ca pianistul să aibă înalte calităţi profesionale. Acestea pot fi reduse în principal la trei. În primul rând trebuie să ştie să citească în mod corect muzica; în al doilea rând să aibă o mare capacitate tehnico-manuală, la care orice pianist este serios educat şi mai cere un îndelungat exerciţiu zilnic; dar mai ales trebuie ajuns la o aşa profundă sintonie spirituală cu Chopin încât să reuşească să realizeze interpretarea ca şi cum pianistul însuşi ar compune în acel moment fragmentul executat. Pe scurt: cunoaşterea limbajului muzical, tehnica executivă, inspiraţia artistică.
 
[...]
 


marți, 6 octombrie 2015

Frunze, frunze

Three sisters in autumn (by Michael James)


Frunze, frunze, frunze, sub copacii goi,
alergând pe vânturi, putrezind în ploi.
Din mirajul vieţii astăzi ce-a ramas?
Frunze, frunze, frunze, doruri fără glas.

Aripi, aripi, aripi, zboruri de clăbuc...
Clipe călătoare către zări se duc.
Cine să le-ntoarcă lângă inimi reci?
Aripi, aripi, aripi ce se duc pe veci.

Umbre, umbre, umbre, în amurg se cern.
Peste ramuri goale rând pe rând se-aştern.
Bucurii şi visuri unde sunt acum?
Umbre, umbre, umbre, amintiri şi scrum.

Cerul, cerul, cerul te-a chemat mereu;
sângeră pe cruce Omul Dumnezeu.
O, de-ai vrea să-ţi şteargă rana celui Rău,
Cerul, cerul, cerul azi ar fi al tău.


de Costache Ioanid

luni, 5 octombrie 2015

Iubirea nebună a lui Dumnezeu (de Paul Evdokimov)


Dacă vreți să știți mai multe dați clic:
https://antropologieteologicabiblioteca.wordpress.com/2015/10/05/iubirea-nebuna-a-lui-dumnezeu-de-paul-evdokimov/


Iubirea nebună a lui Dumnezeu

de Paul Evdokimov

  prezentare

 

Ultima lucrare pe care o prezentăm, intitulată Iubirea nebună a lui Dumnezeu, poartă amprenta întregii vieţi a marelui teolog şi se bazează pe ideea iubirii nesfârşite, iubire care este însăşi viaţa intra-trinitară. Pentru Evdokimov, Evanghelia nu mai este inventarul soporific al unor obligaţii „pioase”: ea devine „explozivă”. Nu avem în faţă vreo lectură ilicită, cu o fantezie abuzivă sau cu o inovaţie scoasă din haosul impietăţii, ci cu un punct de vedere perfect ortodox, validat – sub cauţiunea Sfântului Duh – de cei mai de seamă Părinţi ai Bisericii: „Omul cel nou este, de asemenea, cel pe care credinţa îl eliberează de «marea spaimă a secolului al XX-lea»: teama de bombe, teama de cancer, frica de moarte. E un om a cărui credinţă este mereu un mod de a iubi lumea şi de a-l urma pe Domnul până la pogorârea lui la iad.
 
Dumnezeu lasă de o parte logica lui proprie, căreia îi adaugă – fără a contraria Dreptatea – o dimensiune nouă, iar noi trebuie să păstrăm intact secretul ultim al condescendenţei sale. A fi alt om înseamnă a-l anunţa toată viaţa pe Cel ce vine, aflându-se deja în sinea vestitorului său. Înseamnă să fii, aşa cum spune sfântul Grigore de Nyssa, plin de «beţia sobră» care te îndeamnă să spui oricărui trecător «Vino şi bea». Omul înnoit este cel care cântă împreună cu sfântul Ioan Scărarul: «Dragostea ta mi-a rănit sufletul, iar inima mea e pârjolită de flăcări; merg înainte slăvindu-te…». „Creştinismul – religie a noutăţii absolute – este exploziv. În Împărăţia Cezarului ni se cere să găsim Împărăţia lui Dumnezeu, iar Evanghelia vorbeşte despre violenţa celor care iau cu asalt cerurile” (Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. Teodor Baconsky, Editura Anastasia, Bucureşti, 2009, p. 70). (sursa: http://oglindanet.ro/paul-evdokimov-si-evanghelia-exploziva-a-iubirii/).
 
 (Aflați mai multe...