sâmbătă, 18 ianuarie 2014

Duminica a II-a TPA (A): Acea iubire care nu se teme de cruce (omilie)

 
Botezul lui Cristos
de Alessandro Rosi (1627-1697)
 
Evanghelia - Ioan 1,29-34: Mielul lui Dumnezeu. 29 A doua zi, l-a văzut pe Isus venind la el și a zis: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii. 30 Acesta este cel despre care am spus: «După mine vine un bărbat care a fost înaintea mea, pentru că era mai înainte de mine. 31 Eu nu-l cunoșteam, dar am venit să botez cu apă, ca, prin aceasta, el să fie făcut cunoscut lui Israel»”. 32 Ioan a dat mărturie, spunând: „Am văzut Duhul coborând ca un porumbel din cer și a rămas deasupra lui. 33 Eu nu-l cunoșteam, însă cel care m-a trimis să botez cu apă, el mi-a zis: «Acela deasupra căruia vei vedea Duhul coborând și rămânând peste el, el este cel care botează în Duhul Sfânt». 34 Eu am văzut și am dat mărturie: acesta este Fiul lui Dumnezeu”.
 
Omilie
 
În fragmentul evanghelic din această duminică (In 1,29-34) găsim o mărturisire de credință în Cristos care se compune din trei afirmaţii: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (In 1,29); „Am văzut Duhul coborând ca un porumbel din cer și a rămas deasupra lui” (In 1,32); „acesta este Fiul lui Dumnezeu” (In 1,34).

Afirmaţia pe care o consideră mai importantă este prima: iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Unii văd pe fondalul acestei imagini mielul pascal despre care se vorbeşte în Cartea Exodului (12,1-28). Alţii văd o referire la jertfire de fiecare zi a unui miel la templu (Ex 29, 38-46). În sfârşit, unii văd în Mielul lui Dumnezeu pe Servitorul lui Dumnezeu despre care vorbeşte Is 53,7. Această ultimă referinţă mi se pare mai semnificativă. Mielul este imaginea unei ascultări şi a unei iubiri care merg până la cruce. Mielul este imaginea Slujitorului lui Dumnezeu care ia asupra sa – ridicând – păcatul poporului. Verbul pe care îl foloseşte Ioan înseamnă „a purta”, „a lua pe spatele său” şi totodată „a şterge”, „a distruge”. Amândouă sensurile sunt prezente. Motivele subliniate în mod special de Is 53 sunt: nevinovăţia Servitorului şi solidaritatea sa cu cei păcătoşi.

Două motive sunt prezente în gestul lui Isus care vine să se boteze: el nu se îndepărtează de poporul păcătos, dar se confundă cu el, deşi are conştiinţe propriei nevinovăţii şi a propriei origini divine. Astfel întruparea iese mult în relief: înţeleasă nu doar ca un a se face om, dar ca solidaritate deplină cu oamenii şi cu istoria lor. Proclamarea Botezătorului: „Iată-l pe Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (In 1,29) are în spate al patrulea imn al Servitorului lui Dumnezeu.

Prima lectură aleasă de liturgie este însă un alt text, şi este din al treilea imn al Servitorului Domnului (Is 49,3-6). Şi aici găsim unele trăsături care precizează ulterior fizionomia lui Isus şi a misiunii sale. Servitorul ia cuvântul pentru a arăta propria alegere, funcţia sa de predicator şi dificultăţile pe care le întâlneşte în activitatea sa. Datoria sa este de a-l aduna pe Israel şi de a fi mediator de salvare pentru toţi oamenii. Revin teme cunoscute: gratuitatea alegerii din partea lui Dumnezeu (iubit din sânul mamei), o misiune de vestire şi de eliberare, cu dimensiune universală. Servitorul este umilit cu poporul său (sclavul tiranilor, în exil), dar va fi glorificat în mijlocul poporului său în faţa tuturor naţiunilor. (don Bruno Maggioni [16.01.2005], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=3671).
 

vineri, 17 ianuarie 2014

Sfântul Anton, abate

 
De la monahul cel mai ilustru al Bisericii antice, mort ca ultracentenar (250-356), ne-a parvenit unul dintre cele mai frumoase exemple de biografie. Autorul este sfântul Atanasie, care era prieten şi ucenic devotat al lui Anton. Biograful nu a omis nici un amănunt care ar fi putut lumina personalitatea sa, obiceiurile, caracterul, operele şi gândirea întemeietorului monahismului. Născut la Come, în centrul Egiptului, la douăzeci de ani Anton a părăsit toate lucrurile, pentru a urma la literă sfatul lui Isus: "Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai...". S-a refugiat mai întâi într-o regiune pustie şi neospitalieră, printre mormintele antice părăsite şi apoi pe ţărmurile Mării Roşii, unde a dus timp de optzeci de ani viaţă de anahoret.
 
Experienţa "pustiului", în sensul real sau figurat, este de acum o metodă de viaţă ascetică, constând în austeritate, jertfă şi o extremă singurătate: sfântul Anton a fost, dacă nu iniţiatorul, atunci exemplul cel mai renumit şi stimulant. Într-adevăr, deşi nu a scris nici o regulă de viaţă monastică nici nu i-a încurajat pe alţii să-l urmeze în pustiu, Anton a avut o mare influenţă mai întâi printre contemporani, iar apoi în toată Biserica.
 
Chemarea extraordinarei sale aventuri spirituale, deşi lipsită de mass-media şi de rapidele comunicări moderne, s-a răspândit atât de mult, încât din tot Orientul călugări, pelerini, preoţi, episcopi şi chiar bolnavi şi săraci, alergau la el, pentru a primi sfaturi sau îmbărbătare. Însuşi Constantin şi fiii săi au fost în contact cu sfântul anahoret. Deşi preferând singurătatea şi tăcerea, Anton nu s-a sustras obligaţiilor sale de creştin angajat de a revărsa asupra altora darurile cu care Dumnezeu copleşise sufletul său: de două ori a părăsit locul său de eremit, pentru a merge la Alexandria, ştiind că prezenţa sa dădea curaj creştinilor persecutaţi de Maximinus Daia. A doua oară, s-a dus, la invitaţia sfântului Atanasie, pentru a-i îndemna pe creştini să rămână credincioşi învăţăturii stabilite la Conciliul de la Niceea (325).
 
Nu putem vorbi despre acest luminat "contestator" fără a aminti despre ispitele care tulburau singurătatea sa în pustiu şi care au oferit unor pictori ca Domenico Morelli prilejul de a-l picta printre femei neruşinate: sfântul Anton a fost într-adevăr ţinta multor ispite ale celui rău care îi apărea sub chipuri angelice, umane şi bestiale. Acest sfânt foarte uman, deşi sub chipul auster al anahoretului, este foarte venerat ca protector al animalelor domestice, umilul rol care-l face şi acum popular şi iubit.


(Sursa: http://www.ercis.ro/liturgie/sfantzi.asp; Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. Iosif Agiurgioaei).

joi, 16 ianuarie 2014

Actualitatea Creștină, nr.1 (2014) - PDF


http://isichi.files.wordpress.com/2014/01/actualitarea-crestina-nr-1-2014.pdf

Papa Francisc...

 
Papa „a rupt cu tradiția” căci s-a plecat în fața
Regina Rania a Iordaniei
în timp ce ea și soțul ei, regele Abdullah,
a fost în vizitat în Vatican (30 august 2013).
Protocol, de obicei, dictează că vizitatorii de la Vatican
să se plece în fața papei și nu invers.
 
 
 
 


Ca şef al Statulul Vatican, nu mai vorbim ca lider al lumii (1,2 miliarde de catolici), protocolul prevede ca vizitatorii să se plece în fața papei. Dar Papa Francisc s-a plecat în fața Regina Rania a Iordaniei în timp ce ea și soțul ei, regele Abdullah, a fost în vizitat la papa în Vatican (30.08.2013). „Până în secolului al XIX-lea vizitatorii sărutau pantofi papei, tradiţia este în continuare că toţi vizitatorii, și femeile incluse, să se încline în fața papei, dar Papa Francisc se comportă aşa cum a făcut înainte de a fii devenit papa şi nu este interesat de protocol”, a spus un înalt oficial din Vatican (The Daily Telegraph). Nu este prima dată când papa a evitat o formalitate atunci când primeşte vizitatori.

Sursa: http://www.telegraph.co.uk/news/religion/the-pope/10276319/Pope-breaks-with-protocol-by-bowing-to-Queen-Rania-of-Jordan.html

miercuri, 15 ianuarie 2014

Răsai asupra mea (de Mihai Eminescu)


Mama tuturor popoarelor,
roagă-te pentru noi!

Răsari asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;
O, Maică Sfântă, pururea Fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
 
Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.
 
Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

de Mihai Eminescu
 
 
 
 

marți, 14 ianuarie 2014

Misterul răului şi speranţa după Edith Stein


Edith Stein (1891-1942)

Edith Stein, sfânta carmelitană convertită de la iudaism şi martirizată la Auschwitz în 1942, este una dintre personalităţile cele mai strălucitoare şi mai multiforme ale lumii filosofice din prima parte a secolului al XIX-lea. O figură ce reprezintă şi icoana timpului său, deoarece traversează infernul Shoah-ului, al cărei victimă devine, şi paradisul convertirii care i se deschide pe 1 ianuarie 1922, când itinerariul său cultural şi existenţial se transfigurează în cel Înviat, imens, Rug Arzător al Mântuirii oferite de Cristos.
 
În aceste zile, a fost republicată de editura „Queriniana” a X-a ediţie a conferinţei ţinute în 1931, la Ludwigshafen (în landul Renania-Palatinat, Germania), de către filozoful, psihologul şi educatoarea germană, pe tema întrupării şi naşterii lui Isus (Edith Stein, „Misterul Crăciunului. Întruparea şi umanitatea”, Brescia, 2013). O meditaţie care permite explorarea incredibilei adâncimi a misterului Adventului şi a actualităţii sale în vieţile oamenilor şi în istoria tuturor societăţilor.

În realitate, aşa cum afirmă pe parcursul întregului său text, Copilul Divin „aduce pacea pe pământ”, dar sosirea luminii nu este primită de întregul pământ din cauza mulţimii păcatelor. Un refuz care, în mod neînţeles, îi afectează pe cei inocenţi chiar şi astăzi, re-parcurgând în fiecare an, pe 27 decembrie, masacrarea pruncilor ordonată de Irod pentru a evita pierderea puterii sale regale. Crăciunul nu ar fi trebuit să aducă pacea pe pământ? De ce atât de multă durere şi acum, ca în trecut?

Prin reflecţia ei, Edith Stein ne ajută să găsim un răspuns: „Deja, în a doua zi de Crăciun, Biserica renunţă la veşmintele albe pentru a îmbrăca culoarea sângelui: Ştefan, primul martir, care l-a urmat primul pe Domnul în moarte, dar şi pe copiii inocenţi din Betleem şi Iudea care au fost masacraţi de mâinile torţionarilor. Ce înseamnă acest lucru? Unde este acum bucuria cetelor cereşti, unde este frumuseţea tăcută a nopţii sfinte? Unde este pacea pe pământ? Pace pe Pământ oamenilor de bună voinţă! De aceea Fiul Tatălui etern a trebuit să coboare din gloria cerească, deoarece misterul nedreptăţii a încolţit Pământul” (p. 25-26).

Călugăriţa a adăugat că „misterul întrupării şi misterul răului sunt strâns legate între ele. Luminii care a coborât din cer i se opune profunda şi angoasanta noapte a păcatului. Copilul îşi întinde mânuţele în iesle, iar surâsul său pare să anunţe ceea ce va spune când va deveni adult: Veniţi la mine toţi cei care sunteţi obosiţi şi împovăraţi” (p. 26-27).

La şcoala maeştrilor Carmelului, de la Tereza Pruncului Isus la Ioan al Crucii, Stein interpretează luminozitatea stelei urmărite de păstori în noapte ca o chemare care trebuie să deschidă în mod dureros drumul luminii în inimile tuturor.

De aceea, meditaţia sfintei carmelitane Stein insistă pe semnele fundamentale ale unei existenţei umane unite cu Dumnezeu: iubirea caritativă pentru aproapele, care înseamnă abandonarea voinţei umane în mâinile Tatălui. Să faci voia lui Dumnezeu este, de fapt, „să-l iei în braţe pe Copilul divin”, aşa cum au făcut-o Fecioara Maria, Sfântul Iosif şi toţi sfinţii.

Card. Mauro Piacenza a spus despre spiritualitatea lui Edith Stein că este profund sacramentală. De fapt, călugăriţa germană consideră că „a trăi în mod euharistic înseamnă să ieşi din sine însuşi, din închiderea în propria viaţă pentru a creşte în nemărginirea vieţii în Cristos”.

„Oare cel care-l caută pe Domnul în casa sa, nu va trebui să se preocupe şi de lucrurile Domnului? Va începe el însuşi să se intereseze de lucrurile Domnului. Participarea zilnică la sacrificiu ne introduce în mod automat în viaţa liturgică. Rugăciunile şi ritualurile Sfintei Liturghii păstrează prezentă în sufletul nostru, în timpul anului liturgic, istoria mântuirii şi ne permite să pătrundem din ce în ce mai profund în semnificaţia ei. Actul sacrificării imprimă de fiecare dată din nou misterul central al credinţei noastre, stâlpul istoriei universale: misterul întrupării şi al mântuirii. Cel cu sufletul şi inima sensibilă, nu poate să stea aproape de victima sfântă fără să devină el însuşi disponibil pentru sacrificiu, fără a-şi dori ca însăşi mica sa viaţă să se înscrie în marea operă a Mântuitorului. Misterul creştinismului constituie un tot indivizibil. Când ai pătruns unul dintre mistere, le înţelegi pe toate celelalte” (Edith Stein, Căile păcii interioare, Frankfurt, 1978, p. 23).
 
(Brieza Giuseppe, „Misterul răului şi speranţa după Edith Stein”, trad. Andrei Hrişman; vaticaninsider.lastampa.it; sursa:

luni, 13 ianuarie 2014

Gândul zilei


Chemarea pentru umanitate - de Percy Bigland
 
„Ce veţi face cu tristeţea noastră?
Ce s-a făcut mereu cu tristeţea?
Nu există de altfel adevărată tristeţe decât în ruşine;
ruşinea singură este tristă,
pentru că ea este fără remediu.
Dintre toate mizeriile omului,
ea este singura de care moartea nu ne eliberează.
Eu n-am acceptat ruşinea, de ce aş accepta tristeţea?
E destul că accept nenorocirea”
(G. Bernanos, Lettre aux Anglais, EEC II, 14).

duminică, 12 ianuarie 2014

Dimineți cu ferestre deschise



1. Am dormit o noapte într`un pat de copil
Și`am visat cum răsar flori de foc pe câmpii
Iar prin ochi de părinți se`adunau lacrimi fierbinți.
Se făcea că alerg făr noimă pe`un drum
Și din stele curgeau farfurioare de scrum
Iar pământul stingher nu`și găsea vadul zilei pe cer...

Ref:


Dimineți cu ferestre deschise
Dimineți cu săgeți de cocor
Dimineți pentru viață și vise
Dimineți fără lăcrimi în zori
Dimineți fără gânduri ucise
Dimineți fără roiul de nori
Dimineți cu ferestre deschise
Dimineți pentru oameni și flori.


2. Am deschis fereastra după groază din vis
Așteptând să găsesc bălți de soare ucis
Dar sub cerul din zori am găsit pacea din flori
Și atunci din cosmar ochii mei s`au întors
Împlorând fără glas timpul vieții neîntors
Să nu`și treacă prin noi alt război sângeroasele ploi.

Ref:


Dimineți cu ferestre deschise
Dimineți cu săgeți de cocor
Dimineți pentru viașa și vise
Dimineți fără lacrimi în zori
Dimineți fără gânduri ucise
Dimineți fără roiul de nori
Dimineți cu ferestre deschise
Dimineți pentru oameni și flori.


3. Peste toți lumina se revarsă la fel
Cum să poți desluși cine`s eu cine`i el
Când pe globul de vieți drumu`i sterp fără drumeț
Să găsim oameni buni după noapte popas
Pentru câte iubiri în priviri ne`au rămas
Și`mpreună să vrem să`mplinim cât destin mai avem.

Ref:


Dimineți cu ferestre deschise
Dimineți cu săgeți de cocor
Dimineți pentru viață și vise
Dimineți fără lăcrimi în zori
Dimineți fără gânduri ucise
Dimineți fără roiul de nori
Dimineți cu ferestre deschise
Dimineți pentru oameni și flori
(bis).

Versuri de la: http://www.versuri.ro/