sâmbătă, 21 decembrie 2013

Duminica a IV-a din Advent (A) - Acel nume mângâietor al lui Dumnezeu (omilie)

Visul lui Iosif - de Gaetano Gandolfi
 
Evanghelia - Matei 1,18-24: 18 Naşterea lui Isus Cristos a fost aşa: Maria, mama lui, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca să locuiască ei împreună, s-a aflat că a zămislit de la Duhul Sfânt. 19 Iosif, logodnicul ei, fiind drept şi nevrând s-o facă de ocară, a voit s-o lase în ascuns. 20 Dar pe când cugeta el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis şi i-a zis: "Iosife, fiul lui David, nu te teme să o iei la tine pe Maria, logodnica ta, căci ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. 21 Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui pe poporul său de păcate". 22 Toate acestea s-au făcut ca să se împlinească ceea ce Domnul a vestit prin profetul care zice: 23 "Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi-i vor pune numele Emanuel, care înseamnă: Dumnezeu este cu noi". 24 Trezindu-se din somn, Iosif a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat-o la el pe logodnica sa.
 
Omilie
 
În duminica de dinaintea Crăciunului, Matei povesteşte – cu sobrietatea care îl caracterizează – cum are loc naşterea lui Isus (Mt 1,18-28). Dar nu spune numai aceasta. Cel puţin alte două lucruri sunt importante.

 
Primul: cititorul va observa, mă gândesc, surprins că aici şi în întreaga povestire despre copilărie a lui Matei, Maria şi Iosif nu spun nici un cuvânt. Straniu şi totodată foarte frumos. Maria este prezentă în toate scenele copilăriei dar nu spune un cuvânt şi nu face nici un gest, ca cineva care stă în umbră. Nu ocupă niciodată un loc central. Poziţia sa este alături de fiu, împărtăşindu-i situaţia şi destinul, refuzul şi primirea. Nota esenţială a uceniciei evanghelice, mai ales cea a Mariei, este de a fi pe urmele fiului, dar totdeauna în umbra lui. Iosif acţionează şi despre el evanghelistul povesteşte delicateţea sa căci nu vrea să o defăimeze pe Maria. Dar nici Iosif nu spune nici un cuvânt. Este ascultător, nu protagonist. Măreţia sa stă în întregime, şi numai, în ascultarea Domnului şi în a fi în slujba copilului şi a mamei sale.

 
Un al doilea lucru, încă şi mai interesant, este că Isus este numit Emanuel, adică Dumnezeu cu noi. Probabil acesta este sensul numelui misterios pe care Dumnezeu l-a revelat lui Moise în viziunea cu rugul arzând. Cel puţin aşa este interpretarea pe care i-o dă profetul Isaia (52,6). „Atunci poporul meu va cunoaşte numele meu. Va înţelege ce spuneam eu: Iată-mă aici”. Numele lui Dumnezeu este iată-mă aici. Un nume simplu şi consolant. Dumnezeu a ieşit din îndepărtarea sa şi din invizibilitatea sa, făcându-se vizibil şi concret, de atins. Venit între noi în formă umană, Fiul lui Dumnezeu vrea să se continuii a-l căuta printre oameni şi să fie primit ca un om. De când Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, nu mai este posibilă o altă căutare a lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu numai s-a făcut om, dar a rămas printre oameni.

 
Aici vine întrebarea: dacă Dumnezeu este cu noi şi a rămas printre noi, care sunt condiţiile pentru a fi ucenicii şi vestitorii săi? În acest scop poate să ne ajute lectura din Paul care se numeşte pe sine însuşi: „sclavul lui Cristos Isus, apostol prin vocaţie, pus deoparte pentru vestirea evangheliei lui Dumnezeu” (Rom 1,1-7). Sclavul sugerează apartenenţa şi angajarea totală şi exclusivă. Paul are un singur stăpân, nu mai mulţi; are o singură misiune, nu mai multe. Apostol este cel care nu are o misiune personală de împlinit, nici un cuvânt propriu de spus, dar o însărcinare primită şi un cuvânt auzit. Pus deoparte pentru evanghelie înseamnă separat de logica lumii, dar nu departe de oameni nici în afara lumii. Separat pentru a fi mai aproape, totdeauna disponibil pentru a ajuta lumea. (don Bruno Maggioni [19.12.2004], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Deschide ușa, creștine



Deschide ușa, crestine,
Că venim din nou la tine!
Drumu-i lung și-am obosit
De departe am venit.

Și la Viflaeem am fost
Unde s-a nascut  Cristos,
Și-am văzut pe a sa mama
Pe care Maria-o cheamă.

Cum umbla din casă-n casă
Ca pe fiul ei să nască;
Umbla-n sus și umbla-n jos
Ca să nască pe Cristos!

Umbla-n jos și umbla-n sus
Ca să nască pe Isus,
Mai tărziu ca și apoi
Un staul frumos de oi;

Și acolo pe fân jos
S-a nascut Domnul Cristos.
Cete de îngeri coboară
Staulul de-l  înconjoară.

Îngerii cu flori în mână
Împletesc mândră cunună.
Pe cunună-i scris frumos
Astazi s-a născut Cristos;

Care cu puterea sa
Măntui-va el lumea.
Și-de acum până-n vecie
Mila Domnului să fie
Tuturor cu bucurie!

Versuri de la: http://www.versuri.ro/

vineri, 20 decembrie 2013

Vina ca şansă



 
Potrivit lui Jung, omul este vinovat, când refuză să-şi privească propriul adevăr în faţă. Dar, potrivit lui, mai există şi o vina cvasi inevitabilă, de care fiinţa umană nu poate scăpa. „Doar un om de o naivitate extremă şi de o inconştienţă totală îşi poate imagina că el poate scăpa de păcat. Psihologia nu-şi poate permite o asemenea iluzie infantilă, el trebuie să se supună adevărului şi chiar să constate că inconştienţa nu este o scuză, ci unul din păcatele cele mai rele. Un tribunal omenesc îl poate elibera de orice sancţiune, dar natura căreia nu-i pasă dacă omul este conştient sau nu de vina lui, îşi ia revanşa într-un mod şi mai implacabil”. (Jacobi). Vina reprezintă o şansă pentru descoperirea propriei realităţi, în vederea privirii în adâncul inimii şi a găsirii lui Dumnezeu în intimitatea noastră cea mai adâncă.


Datoria noastră rezidă în acceptarea propriei noastre umbre şi, în toată umilitatea, a propriei noastre vine. Căci pe calea umanizării noastre, omul nu scapă niciodatã de vină. Jung nu vrea nici să scuze vina dar nici să ne incite la ea. Dar el constată pur şi simplu că mereu aşa se întâmplă. Când fiinţa omenească face faţă greselii sale ea nu este deranjată din cauza ei pe calea conştientizării. Dar relaţia cu greseala cere din partea noastră un efort moral. A deveni conştient de gresealã cere, în acelaşi timp, să schimbăm ceva în noi şi să ne corectăm. „După cum se ştie, ceea ce subzistă în inconştient nu se modifică niciodată. Transformări psihologice se petrec doar în conştientizare. De aceea conştizarea greselii poate deveni cel mai mare stimulent moral… Fără greşeală, nu există din nefericire nici o maturizare spirituală şi nici o lărgire a orizontului nostru cultural” (Hartung). Experienţa propriei greşeli poate fi deci începutul unei schimbări interioare. (Anselm Grun, Se pardonner à soi-même, Desclee de Brouwer 2003, pag. 97-123, trad. Viorica Juncan; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).
 

Advent - Craciun - Evanghelia de fiecare zi (de Tomas Spidlik) - PDF


http://isichi.files.wordpress.com/2012/12/advent-craciun-evanghelia-de-fiecare-zi-de-tomas-spidlik.pdf

joi, 19 decembrie 2013

Sentimente de culpabilitate şi culpabilitate

 

Psihologii zilelor noastre fac o dublă constatare: pe de o parte absenţa simţului păcatului şi pe de altă parte hipertrofia culpabilităţii. Multe sentimente de culpabilitate nu se bazează pe nici o vină reală: ci ele sunt expresia unei lipse de clarviziune şi a unei lipse de încredere în sine. Mulţi se simt vinovaţi pentru că propriul lor supraeu îi acuză. Ei au interiorizat, într-o asemenea măsură, poruncile şi valorile părinţilor lor încât nu se pot elibera de ele decât cu un sentiment de culpabilitate. De exemplu, o tânără care, în copilăria ei, a fost împinsă să lucreze mereu, se simte vinovată să-şi ia puţin răgaz şi să-şi facă o plăcere. Alţii se simt vinovaţi când nu ajung să satisfacă aşteptările celuilalt, ale partenerului de viaţă, ale prietenului sau colegului de muncă. Alţii se autocondamnă pentru sentimentele de ură şi de invidie, care apar în ei. Ei se pedepsesc prin sentimentele de culpabilitate, când percep, în ei înşişi, agresiuni. În loc să accepte agresiunea şi să o integreze în planul lor de viaţă, ei o întorc împotriva lor. Rolul psihologului ca şi cel al unei bune pastorale rezidă în distingerea dintre sentimentele de culpabilitate şi vina autentică.

miercuri, 18 decembrie 2013

Prin cruce la lumină!

Colindatori de la Colegiul National Catolic
Sfântul Iosif Bacau (2013)

Sursa: Prin cruce la lumină! http://chinezisidor.tumblr.com/

Faţă în faţă cu vina

 
Agonia în Grădina Măslinilor (1895) - Vladimir Makovsky
 
Foarte frecvent auzim oamenii plângându-se că omul modern nu mai are astăzi simţul vinovăţiei şi al păcatului şi că abandonarea practicii spovezii merge mână în mână cu absenţa simţului păcatului. Bineînţeles că în zilele noastre omul nu mai înţelege noţiunea tradiţională a păcatului ca încălcare a poruncilor. Acestea nu mai sunt atât de evidente ca şi altădată. Psihologia ne învaţă că în spatele faţadei impecabile de creştini fideli legii, se poate ascunde multă agresivitate şi duplicitate. În domeniile pe care le abordează unele examene de conştiinţă omul de astăzi nu se mai simte vinovat. Dar când citim poezia modernă vedem că mulţi poeţi nu contenesc să se frământe din cauza culpabilităţii, în care sunt încurcaţi oamenii.
 
„Literatura modernă îl face pe omul de astăzi să descopere, într-un mod inexorabil, prin ce este el vinovat. Omul este vinovat când nu recunoaşte realitatea, aşa cum este, când se limitează să urmeze pe toţi sau pe fiecare fără diferenţă. Omul se face vinovat când, prin indolenţă, lene de a gândi sau lipsă de curaj, nu schimbă condiţiile sociale. Ansamblul lumii afacerilor, obligaţia rezultatului şi a reuşitei, îl împing spre culpabilitate, fără ca el să-şi dea seama de aceasta”. (Anselm Grun, Se pardonner à soi-même, Desclee de Brouwer 2003, pag. 97, trad. Viorica Juncan; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).

luni, 16 decembrie 2013

Un dramma cristiano. La chiesa e i divorziati (di Oliviero Arzuffi) - PDF


http://isichi.files.wordpress.com/2013/12/un-dramma-cristiano-la-chiesa-e-i-divorziati-di-oliviero-arzuffi1.pdf

Noaptea întunecată


Sf. Ioan al Crucii (1542-1591)

Noaptea întunecată a sufletului
cântecele sufletului care se bucură
de a fi ajuns la acea înaltă stare de desăvârşire,
care este unirea cu Dumnezeu,
pe calea negaţiei spirituale

În noaptea-ntunecată,
de-a dragostei văpaie dogorită, –
o, şansă minunată! –
ieşii neauzită,
fiindu-mi casa-n linişti cetluită.

Prin beznă furişată,
pe-ascunsa scară, tainic travestită, –
o, şansă minunată! –
prin bezna negrăită,
fiindu-mi casa-n linişti cetluită.


[...]

Sf. Ioan al Crucii


Sursa: http://poezie-crestina.trei.ro/

duminică, 15 decembrie 2013