Sentimente de culpabilitate şi culpabilitate

 

Psihologii zilelor noastre fac o dublă constatare: pe de o parte absenţa simţului păcatului şi pe de altă parte hipertrofia culpabilităţii. Multe sentimente de culpabilitate nu se bazează pe nici o vină reală: ci ele sunt expresia unei lipse de clarviziune şi a unei lipse de încredere în sine. Mulţi se simt vinovaţi pentru că propriul lor supraeu îi acuză. Ei au interiorizat, într-o asemenea măsură, poruncile şi valorile părinţilor lor încât nu se pot elibera de ele decât cu un sentiment de culpabilitate. De exemplu, o tânără care, în copilăria ei, a fost împinsă să lucreze mereu, se simte vinovată să-şi ia puţin răgaz şi să-şi facă o plăcere. Alţii se simt vinovaţi când nu ajung să satisfacă aşteptările celuilalt, ale partenerului de viaţă, ale prietenului sau colegului de muncă. Alţii se autocondamnă pentru sentimentele de ură şi de invidie, care apar în ei. Ei se pedepsesc prin sentimentele de culpabilitate, când percep, în ei înşişi, agresiuni. În loc să accepte agresiunea şi să o integreze în planul lor de viaţă, ei o întorc împotriva lor. Rolul psihologului ca şi cel al unei bune pastorale rezidă în distingerea dintre sentimentele de culpabilitate şi vina autentică.

Cum sentimentele de culpabilitate sunt din ce în ce mai dezagreabile, omul a dezvoltat numeroase mecanisme pentru a se debarasa din ele. Una din aceste căi este proiecţia asupra altuia, asupra persoanelor individuale, asupra grupurilor sau a structurilor. Omul se apără contra sentimentelor de culpabilitate pentru că acestea îi distrug imaginea ideală care îi este proprie, excluzându-l din comunitate. Recunoaşterea propriei sale vinovăţii l-ar priva de statutul lui şi ar fi o „ameninţare a umanităţii lui” (Affemann). De aceea este foarte de înţeles de ce ne refulăm culpabilitatea. Dar consecinţa acestui fapt este paralizarea vieţii care se traduce prin manii repetitive, insensibilitate şi apatie. Refularea sentimentelor de culpabilitate se traduce prin mânie, frică, iritare şi încăpăţânare. Pierderea simţului adevăratei culpabilităţi înseamnă în final o pierdere de umanitate. „Când omul nu mai prinde posibilitatea de a fi vinovat, el nu mai prinde nici profunzimea esenţială a existenţei lui, specificitatea sa şi ceea ce o caracterizează, libertatea şi responsabilitatea sa” (Gorres). Când pierde simţul culpabilităţii omul nu mai exprimă răul în el „ca o conştiinţă rea”, ci doar ca o frică difuză sau ca o depresie, ca o „distonie neurovegetativă[1]” (Gorres). Angoasele eşecului şi depresiile sunt cele care îi tulbură pe oameni, în locul sentimentelor de culpabilitate.

 

Obiectul psihologiei nu este numai sentimentul de culpabilitate, ci şi vina reală. Pentru C. G. Jung, vina rezidă în dedublarea personalităţii: refuz să mă accept şi să mă privesc aşa cum sunt. Refulez şi elimin ceea ce este dezagreabil. Vina este, pentru Jung, nu ceva ineluctabil la care sucombă inevitabil orice fiinţă umană; ci este rezultatul unui consimţământ deplin. În deplină conştiinţă închid ochii referitor la ceea ce contrazice propria mea imagine ideală. Omul ar refuza necontenit realitatea sa. Unii îndepărtează propria lor realitate, banalizându-şi vina, alţii hipertrofiindu-şi regretul. În loc de a-şi privi vina drept în faţă, pentru a se converti (convertire = penitenţă), omul savurează regretul „ca pe o plapumă de puf moale într-o dimineaţă friguroasă de iarnă, în timp ce ar trebui să se scoale. Această lipsă de onestitate, această voinţă de a nu vedea, are drept consecinţă refuzul oricărei confruntări cu umbra[2] sa proprie” (Jung). (Anselm Grun, Se pardonner à soi-même, Desclee de Brouwer 2003, pag. 97-123, trad. Viorica Juncan; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).