sâmbătă, 21 septembrie 2013

XXV TPA (C): Şiretenia ucenicului (omilie)



Luca 16,1-13 - În acel timp, 1Isus a spus ucenicilor săi această parabolă: "Un om bogat avea un administrator, care a fost denunţat că-i risipeşte averea. 2 Stăpânul l-a chemat şi i-a spus: «Ce aud vorbindu-se despre tine? Dă cont de administraţia ta pentru că nu mai poţi fi administratorul meu». 3 Administratorul şi-a zis: «Ce voi face, pentru că stăpânul mă scoate din administraţie? Să sap? N-am putere. Să cerşesc? Mi-e ruşine. 4Dar ştiu ce să fac, pentru ca atunci când voi fi înlăturat din administraţie să găsesc oameni care să mă primească în casele lor». 5Aşadar, a chemat unul câte unul pe cei care aveau datorii către stăpânul său. Şi l-a întrebat pe cel dintâi: «Cu cât eşti dator stăpânului meu?». 6Acesta i-a răspuns: «Cu o sută de măsuri de untdelemn». Administratorul i-a zis: «Poftim actul, şezi imediat şi scrie cincizeci». 7Apoi l-a întrebat pe un altul: «Tu cu cât eşti dator?». Acesta i-a răspuns: «Cu o sută de saci de grâu». Administratorul i-a zis: «Poftim actul şi scrie optzeci». 8Stăpânul l-a lăudat pe administratorul necinstit pentru că se dovedise înţelept. Într-adevăr, fiii acestei lumi sunt mai înţelepţi între ei decât fiii luminii. 9Şi eu vă zic vouă: faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor necinstite pentru ca atunci când nu le veţi mai avea aceşti prieteni să vă primească în lăcaşurile veşnice". 10"Cine este vrednic de încredere în cele mai mici lucruri este vrednic şi în cele mari, iar cine este necinstit în cele mai mici lucruri, este necinstit şi în cele mari. 11Şi dacă voi n-aţi fost vrednici de încredere când aţi avut pe mână bogăţiile nedrepte, cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii? 12Şi dacă n-aţi fost vrednici de încredere când aţi avut pe mână lucrurile altuia, cine vă va încredinţa ce este al vostru? 13Nici un sclav nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau la unul va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi Mamonei".
 
 
OMILIE
 
Pericopa evanghelică din această duminică cuprinde o parabolă a lui Isus (vv. 1-8) şi câteva cuvinte adunate de Luca ca aplicaţie practică. În întregul capitol 16 – cu excepţia unui cuvânt despre lege (vv. 16-17) şi a unui cuvânt despre divorţ (v. 18) – Luca dezvoltă tema folosirii de către creştin a bogăţiei. Punctul central al parabolei administratorului necinstit şi viclean este exprimat în concluzia parabolei (v. 8): „Fiii acestei lumi sunt mai înţelepţi decât fiii luminii”. Trăsătura esenţială este că administratorul îşi dă seama, se decide şi acţionează. Pe Isus nu-l interesează modul precis în care el şi-a rezolvat problema, ci înţelepciunea cu care a căutat să-şi asigure propriul viitor. Cei care aparţin luminii nu ar trebui, evident pentru scopurile lor şi conform unei logici complet diferite, să aibă aceeaşi promptitudine, aceeaşi decizie şi aceeaşi şiretenie? Isus ar vrea ca ucenicii, în ceea ce priveşte Împărăţia, să aibă aceeaşi isteţime ca şi administratorul. Administratorul a fost isteţ în a avea grijă de sine, ucenicul să fie la fel de isteţ în a cheltui pentru Împărăţie. Desigur administratorul şi ucenicul aparţin la două logici diverse, primul logicii acestei lumi iar al doilea logicii Împărăţiei. Nu au nimic în comun cei doi. Totuşi ucenicul poate să înveţe de la administrator isteţimea. Luca nu se mulţumeşte cu parabola, dar o actualizează aplicând-o la un caz concret: folosirea bogăţiilor. În ce fel trebuie să se arate isteţ ucenicul în faţa bunurilor pământeşti, asemeni administratorului? Răspunsul este conţinut în v. 9: „Iar eu vă spun: Faceţi-vă prieteni din mamona nedreaptă, pentru ca ei să vă primească în corturile veşnice”. Isteţimea constă în a ne face prieteni care să ne primească în propria casă. După mulţi comentatori prietenii, care sunt în stare să ne primească în lăcaşurile veşnice, sunt „săracii”.
 
Nu fără surpriză, Luca numeşte apoi „necinstită” bogăţia (vv. 9.11). De ce necinstită? Poate pentru că de multe ori este rodul nedreptăţii şi pentru că, poate deseori, devine instrument de nedreptate şi de oprimare. Dar, poate, mai este un alt motiv posibil pentru care bogăţia este numită necinstită: nu numai pentru că de multe ori este nedreaptă la originile sale şi în folosirea sa, dar pentru că este înşelătoare în adâncul său: promite şi nu se ţine de cuvânt, invită omul să-şi pună în ea încrederea şi apoi îl deziluzionează. Acest punct este confirmat de folosirea termenului „mammona”, care înseamnă „ceva în care omul îşi pune încrederea”. (don Bruno Maggioni [23.09.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

vineri, 20 septembrie 2013

Rezumatul interviului acordat de Papa Francisc revistei ”La Civiltà Cattolica” (La Croix)


Papa Francisc intervievat
de pr. Antonio Spadaro S.I.

Ziarul La Croix a publicat un articol cu cele mai importante pasajele din interviul luat papei Francisc și publicat în 19 septembrie 2013 de La Civiltà Cattolica şi, în acelaşi timp, de alte 16 reviste ale Societăţii lui Isus din toată lumea.

În colocviul lung de circa 30 de pagini, îngrijit de pr. Antonio Spadaro, papa Francisc a răspuns întrebărilor pentru a relata istoria sa de iezuit precum şi gândirea sa despre misiunea Bisericii.

Un păcătos asupra căruia s-a oprit privirea Domnului: aşa se defineşte papa Francisc în acest interviu. La întrebarea ”Cine este Jorge Mario Bergoglio?”, papa răspunde: ”Nu știu care este definiția cea mai corectă... eu sunt un păcătos. Aceasta este definiția cea mai corectă... Nu este doar un mod de a vorbi, un gen literar. Eu sunt un păcătos. Da, aș putea spune că sunt un pic dificil, știu conduce, dar este de asemenea adevărat că sunt un pic naiv. Da, dar cea mai bună sinteză, care este cea mai intimă și pe care o simt ca fiind cea mai adevărată este aceasta: „un om păcătos asupra căruia s-a oprit privirea Domnului.
 
Venind la Roma, locuiam mereu pe strada Scrofa. De aici, vizitam de multe ori Biserica Sf. Louis al Francezilor, unde mergeam să contemplez tabloul ”Chemarea lui Matei” de Caravaggio. Vedeam acel deget al lui Isus... îndreptat spre Matei. Cam așa sunt eu. Astfel mă simt, ca Matei. Gestul lui Matei mă atinge: acesta apucă banii ca și cum ar spune: "Nu, nu eu! Nu, acești bani îmi aparțin!" Ei bine, aceasta este ceea ce sunt: un om păcătos asupra căruia s-a oprit privirea Domnului.


”Chemarea lui Matei” de Caravaggio

Literatura româna în analize și sinteze (de Emil Alexandrescu) – PDF


http://isichi.files.wordpress.com/2013/09/literatura-romana-in-analize-si-sinteze-de-emil-alexandrescu.pdf

Omul în căutarea sensului vieţii - Sensul suprem (12)



În mod necesar, sensul ultim depăşeşte capacităţile intelectuale finite ale omului. În acest context, în logoterapie vorbim despre un super sens. Ceea ce i se cere omului nu este, aşa cum învaţă unii filozofi existenţialişti, să îndure lipsa de sens a vieţii, ci mai degrabă să îşi suporte incapacitatea de a pricepe în termeni raţionali sensul necondiţionat al vieţii. Logosul este mai profund decât logica.

Un psihiatru care sare peste conceptul de suprasens va fi, mai devreme sau mai târziu, stânjenit de pacienţii săi, aşa cum mi s-a întâmplat şi mie când fetiţa mea, la vârsta de şase ani, m-a întrebat: „De ce vorbim noi despre bunul Dumnezeu?” La care eu i-am spus: „Cu câteva săptămâni în urmă ai fost bolnavă de pojar şi bunul Dumnezeu te-a vindecat complet”. Totuşi, fetiţa n-a fost mulţumită şi mi-a replicat: „Bine, tăticule, dar nu uita, te rog, că în primul rând mi-a trimis pojarul!”

Când pacientul stă pe terenul solid al credinţei, nu se poate obiecta împotriva utilizării efectului terapeutic al convingerilor sale religioase şi, prin urmare, nici împotriva apelării la resursele sale spirituale. Pentru a putea face acest lucru, psihiatrul trebuie să se pună în locul pacientului. Este exact ceea ce am făcut şi eu odată, de pildă, când un rabin din Europa de Est a venit și mi-a spus povestea sa. Îşi pierduse soţia şi cei şase copii în lagărul de concentrare de la Auschwitz, unde fuseseră gazaţi, iar acum descoperise că cea de-a doua soţie era sterilă. Am făcut o remarcă, cum că procrearea nu este singurul rost în viaţă, căci atunci viaţa însăşi ajunge lipsită de sens, iar unui lucru lipsit de sens nu i s-ar putea da un sens prin simpla lui perpetuare. Totuşi, rabinul îşi evalua situaţia în termenii disperării, în calitatea sa de evreu ortodox, disperarea lui fiind generată de faptul că nu avea un fiu care să poată spune Kaddish[1] pentru el, după moartea sa.


Dar nici eu nu m-am dat bătut şi am făcut o ultimă încercare de a-l ajuta, întrebându-l dacă nu spera să îşi revadă cei şase copii în Cer. La întrebarea mea ai izbucnit în lacrimi, și atunci a ieşit la iveală adevăratul motiv al deznădejdii sale: mi-a explicat că, de vreme ce copiii săi au murit ca martiri nevinovaţi[2], ei au fost găsiţi vrednici de cel mai înalt loc din Cer, pe când el, un om bătrân şi păcătos, nu se pute a aştepta să ajungă în acelaşi loc. Totuşi, n-am renunţat şi i-am replicat: „Rabbi, este chiar de neconceput că tocmai acesta este rostul pentru care ai supravieţuit copiilor tăi - ca să fii purificat prin aceşti ani de suferinţă astfel încât, deşi nu la fel de nevinovat ca şi copiii tăi, totuşi să devii vrednic de a-i întâlni în Ceruri? Nu este scris oare în Psalmi că Dumnezeu păstrează toate lacrimile noastre?[3] Aşa că, probabil, niciuna dintre suferinţele tale nu a fost zadarnică”. Pentru prima dată după atâta vreme, s-a simţit mângâiat în suferinţa sa datorită acestui nou punct de vedere pe care i l-am putut oferi. (Viktor E. Frankl,Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, București 2009, p. 131-133).


[1] Kaddish (sfânt, în aramaică) este o rugăciune de glorificare şi sfinţire a Numelui lui Dumnezeu, foarte asemănătoare psalmilor de laudă din Vechiul Testament (Tanach) (n. trad.).
[2] L'kiddush hashem, i.e., pentru preamărirea Numelui lui Dumnezeu (n. aut.).
[3] „Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful tău: nu sunt ele scrise în cartea ta?” (Psalmul 56,8) (n. aut.).

joi, 19 septembrie 2013

Omul în căutarea sensului vieţii - O logodramă (11)


 
Psihiatrul este abordat astăzi din ce în ce mai mult de pacienţi care îl pun mai degrabă în faţa unor probleme omeneşti decât a unor simptome nevrotice. Unii dintre cei care apelează astăzi la psihiatru ar fi apelat pe vremuri la un preot, la un pastor sau la un rabin. În zilele noastre, ei refuză adeseori să se adreseze unui conducător religios şi, în schimb, îl confruntă pe medic cu întrebări de genul: „Ce sens are viaţa mea?”

Aș dori să citez următorul exemplu: odată, mama unui băiat care murise la vârsta de 11 ani a fost internată în secţia mea după o tentativă de suicid. Dr. Kurt Koucourek i-a adresat invitaţia de a participa la un grup terapeutic şi s-a nimerit că eu am intrat în încăpere chiar în timpul psihodramei pe care o conducea el. Femeia tocmai îşi istorisea viaţa. La moartea fiului ei rămăsese doar cu băiatul cel mai mare, handicapat, care suferea de pe urma unei paralizii infantile. Sărmanul băiat trebuia deplasat cu ajutorul unui scaun cu rotile. Ca atare, mama s-a revoltat împotriva sorţii. Când însă a încercat să se sinucidă împreună cu fiul său, tocmai acest copil handicapat a împiedicat-o; el iubea viaţa! Pentru el viaţa avea sens. De ce însă nu și pentru mama sa? Cum se putea ca viaţa ei să mai aibă totuşi rost? Și cum am fi putut noi să o ajutăm să devină conştientă de sensul vieţii sale?

miercuri, 18 septembrie 2013

Omul în căutarea sensului vieţii - Sensul suferinței (10)


Suferința

Nu trebuie să uităm niciodată că putem găsi un sens în viaţă chiar şi atunci când suntem confruntaţi cu o situaţie deznădăjduită, când avem de înfruntat o soartă pe care nu o mai putem schimba. Căci ceea ce contează atunci este să dăm dovadă de acel unic potenţial uman la cotele sale cele mai înalte, care constă în a transforma o tragedie personală într-un triumf, în a transforma o nenorocire într-o realizare omenească. Când nu mai putem schimba o situaţie - gândiţi-vă doar la o boală incurabilă, cum ar fi de pildă un cancer neoperabil - atunci suntem provocaţi să ne schimbam pe noi înşine.

Permiteţi-mi să vă dau un exemplu cât se poate de limpede: odată, un medic generalist în vârstă a apelat la mine din cauza unei depresii severe. Nu putea trece peste pierderea soţiei sale, care murise cu doi ani înainte şi pe care o iubise mai presus de orice. Dar cum puteam eu să-l ajut? Ce să-i spun? Ei bine, m-am abţinut să-i spun ceva la nimereală şi în schimb l-am confruntat cu întrebarea: „Doctore, ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi murit dumneata primul şi soţia dumitale ţi-ar fi supravieţuit?” „Oh, mi-a răspuns el, ar fi fost îngrozitor! Ce ar mai fi suferit!” Atunci i-am replicat: „Vezi, doctore, soţia dumitale a fost cruţată de o astfel de suferinţă, şi negreşit că tu eşti acela care ai cruţat-o, cu preţul faptului că tu îi supravieţuieşti şi o jeleşti”. Nu mi-a răspuns absolut nimic, dar mi-a strâns mâna şi a părăsit liniştit cabinetul meu. Într-un fel, suferinţa încetează să mai fie suferinţă din clipa în care îşi găseşte un sens, ca de pildă sensul sacrificiului[1].

La mort chez Bernanos (par Ma Li Tcheon)


http://isichi.files.wordpress.com/2013/09/la-mort-chez-bernanos-par-madame-ma-li-tcheon.pdf

marți, 17 septembrie 2013

Scrisoare către cel care nu crede



Papa Francisc îi răspunde jurnalistului Eugenio Scalfari
în cotidianul "La Repubblica"

Preastimate doctor Scalfari,

Cu vie cordialitate, deşi numai în linii mari, aş vrea să încerc, prin aceste rânduri, să răspund la scrisoarea care, din paginile din Repubblica, aţi voit să mi-o adresaţi la 7 iulie, cu o serie de reflecţii personale ale dumneavoastră, pe care după aceea le-aţi îmbogăţit în paginile aceluiaşi cotidian din 7 august. Înainte de toate, vă mulţumesc pentru atenţia cu care aţi voit să citiţi enciclica Lumen fidei. De fapt, ea, în intenţia iubitului meu predecesor, Benedict al XVI-lea, care a conceput-o şi în largă măsură a redactat-o, şi de la care, cu recunoştinţă, am moştenit-o, este menită nu numai să întărească în credinţa în Isus Cristos pe cei care se recunosc deja în ea, ci să şi trezească un dialog sincer şi riguros cu acela care, ca dumneavoastră, se defineşte "unul care nu crede, de mulţi ani interesat şi fascinat de predica lui Isus din Nazaret".

Aşadar, mi se pare desigur pozitiv, nu numai pentru noi în mod singular, ci şi pentru societatea în care trăim, să ne oprim pentru a dialoga despre o realitate aşa de importantă cum este credinţa, care face referinţă la predica şi la figura lui Isus.

Îndeosebi cred că există două circumstanţe care fac astăzi necesar şi preţios acest dialog. De altfel, el constituie, aşa cum se ştie, unul dintre obiectivele principale ale Conciliului Vatican II, voit de Ioan al XXIII-lea, şi al ministeriului papilor, care, fiecare cu sensibilitatea sa şi cu aportul său, de atunci până astăzi au mers pe brazda trasată de Conciliu.

luni, 16 septembrie 2013

Omul în căutarea sensului vieţii - Sensul dragostei (9)

 

Dragostea este singurul mod în care putem cuprinde o altă fiinţă umană în nucleul cel mai lăuntric al personalităţii sale. Nimeni nu poate deveni pe deplin conştient de esenţa unei alte fiinţe omeneşti dacă nu o iubeşte. Dragostea ne face în stare să vedem trăsăturile şi caracteristicile esenţiale ale persoanei iubite; ba chiar mai mult, vedem potenţialul din persoana iubită care nu este încă actualizat. Mai mult, prin dragostea sa, cel care iubeşte îi permite persoanei iubite să îşi actualizeze potenţialul. Făcându-l pe cel iubit conştient de ceea ce poate fi şi deveni, el face ca aceste potenţialităţi să devină realitate.

În logoterapie, dragostea nu este interpretată ca un simplu epifenomen[1] al înclinaţiilor şi instinctelor sexuale, în sensul unei aşa-numite sublimări. Dragostea este un fenomen la fel de fundamental ca şi sexul. În mod normal, sexul este un mod de exprimare a iubirii. Sexul este îndreptăţit, ba chiar sanctificat, de îndată ce este un vehicul pentru dragoste şi numai atât timp cât rămâne astfel. Aşadar, dragostea nu este înţeleasă ca un simplu efect secundar al sexului; dimpotrivă, sexul este o modalitate de exprimare a trăirii acelei intimităţi supreme care se numeşte dragoste.

Cea de-a treia cale de a găsi sensul în viaţă este prin suferinţă. (Viktor E. Frankl,Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, București 2009, p. 124-125).



[1] Un fenomen care se întâmplă ca rezultat al unui alt fenomen primar (n. aut).